Joan Didion (1934 – 2021) este autoarea a cinci romane și a paisprezece cărți de nonficțiune, printre care South and West și Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. În seria Anansi. Ego au mai apărut Nopți albastre si Anul Gandirii magice.

JOAN DIDION – Uite cum stă treaba

Cuvânt-înainte de Hilton Als. Traducere din limba engleză și note de Bertha Savu, apare in aceasta luna la Editura Pandora M, Colecția Anansi World Fiction

*

GĂSIREA SERENITĂȚII

— În ceea ce mă privește, a zis tânăra femeie, în cele șapte luni cât am fost în program, mi‑a fost foarte bine. Jucam doar la Gardena, mâna cea mai mică¹. Noaptea, după ce culcam copiii, și bineînțeles că nu ajungeam niciodată acasă înainte de cinci dimineața, iar problema era că nu puteam să adorm imediat. Rejucam în minte fiecare mână, așa că în ziua următoare eram varză, vă dați seama. Irascibilă. Cu copiii.

Tonul vocii era al cuiva care adoptase modul de a vorbi în public dintr‑o reclamă la analgezice, chiar dacă nu vindea de fapt nimic. Făcea o „confesiune“ la o întâl­nire a Jucătorilor Anonimi la care am participat nu cu mult timp în urmă: era ora 9 într‑o seară de iarnă în clă­direa gen bungalou a unui club de cartier din Gardena, California. Gardena este capitala pokerului englezesc din zona Los Angelesului (fără studs², fără băuturi alcoolice, cluburile se închid între 5 și 9 dimineața și toată ziua de Crăciun; asta nu e Nevada, ci California, unde nu se joacă decât poker englezesc și doar local), iar proximitatea seducătoare a cluburilor de poker plutea asupra întâlnirii în cauză ca o substanță parafizică, aproape la fel de pal­pabilă ca portretele lui Washington și Lincoln, steagul american, hortensiile de plastic și bufetul pregătit de Comitetul pentru răcoritoare. Acțiunea era acolo, chiar după colț, așteptând, iar în sala supraîncălzită, foindu‑se neliniștiți pe scaune pliabile și clipind des din cauza fu­mului de țigară, erau patruzeci de oameni cărora le ardea buza după ea.

— Gardena asta, a suflat moale un tânăr, m‑a distrus.

Tânărul, care spunea că avusese rezultate foarte bune la desen tehnic la liceul Van Nuys, avea douăzeci și doi de ani și o freză perfectă à la 1951, stilul rață³, ceea ce sugera măsura în care lui, ca și tuturor celorlalți din încăpere, îi bătea inima după un alt ritm.

— Nu am pierdut o avere, a zis, dar am pierdut toți banii pe care puteam pune mâna. Am început în Marină, erau mulți nătăfleți în Vietnam, câștigam ușor și s‑ar putea spune că asta a fost perioada din viața mea care m‑a dus la pieire.

Fumul a devenit tot mai gros, mărturisirile, tot mai intense. Nu am mai auzit atât de multe dezvăluiri de tipul acesta de pe vremea când, având greșita impresie că e o modalitate bună de a lua lecții de viață, intram în conversație cu oamenii în autobuzele Greyhound.

— Tocmai ce reușisem să pun mâna pe o sumă mare de bani de la angajatorul meu, îi spunea unul altcuiva, și mă îndreptam către o întâlnire în Canoga Park, când m‑am întors de pe autostradă — și asta se întâmpla nu mai târziu de miercurea trecută. Am sfârșit în Gardena și acum sunt din nou în pragul divorțului.

Mea culpa, păreau pe punctul de a izbucni în plâns și mulți o și făcuseră cu o seară înainte sau cu două seri înainte: în fiecare seară are loc o întâlnire a Jucătorilor Anonimi undeva în zona Los Angelesului, în locuri pre­cum Long Beach, Canoga Park, Downey sau Culver City, ideal fiind să participi la cinci sau șase pe săptămână.

— E prima dată când vin la o astfel de întâlnire în Gardena, explica cineva, din simplul motiv că mă trec toate apele chiar și când conduc pe autostradă pe lângă Gardena, dar am venit în seara asta aici pentru că fiecare seară când merg la o întâlnire e o seară în care nu joc și, slavă Domnului și vouă, oameni buni, asta e a 1223‑a la rând.

Erau anumite ciudățenii în felul cum vorbeau între ei. Ca și cum ar fi întocmit horoscoape (unii poate chiar o făceau), țineau minte cu fanatism nu doar „datele“ lor importante, ci și ale celorlalți.

— 3 decembrie 1965 a fost o zi nefastă pentru mine, pentru că atunci am scris primul cec fals în valoare de 343 de dolari, dar a fost o zi bună pentru Frank L., data când, un an mai târziu, avea să împlinească opt luni la același loc de muncă, chiar dacă urma să‑l piardă mai târziu, dar asta demonstrează că la aceeași dată unii din­tre noi rezistă, iar alții se pierd; asta e miraculos la J.A.

Vorbeau în general ca și cum ar fi făcut‑o dintr‑o mocirlă subverbală, agățându‑se de fraze în timp ce se lăsau duși de val.

— Acum, că particip la program, am susținerea familiei, a zis cineva, și cel mai important lucru cu care m‑am ales din program în momentul de față este, cum să spun, limpezimea mintală.

— După cum știți bine cu toții, cel mai rău am ajuns în noaptea de 28 noiembrie la Clubul Normandie, spunea altul, dar după aceea mi‑am găsit serenitatea.⁴

— Ăsta e și idealul meu, a adăugat altcineva, găsirea serenității.

Nu era neapărat ceva nelalocul său, și totuși ceva nu era cu adevărat bine, ceva supărător. La început am crezut că e pur și simplu predilecția multora dintre ei de a se agăța de cât de „neputincioși“ sunt, la mila unor forțe dincolo de puterea lor de control. Se vorbea mult despre miracole, despre Prezențe superioare, despre o Putere mai mare decât noi înșine; programul Jucătorilor Anonimi, ca și cel al Alcoolicilor Anonimi, tinde să in­siste pe o perspectivă asupra propriei situații mai degrabă pasivă a dependentului. (Primul dintre cei „douăsprezece pași“ ai A.A. constă în recunoașterea faptului că viața respectivului „a scăpat de sub control“. Cinci pași mai târziu, și pornind de la această premisă, el mărturisește că este gata „să scape de aceste defecte de caracter“.)

— Vecinul meu a fost cel care m‑a dus prima dată la Hollywood Park, mare favoare mi‑a făcut, a pufăit cineva în seara aceea.

— Ar trebui să bombardeze Gardena asta, mi‑a șoptit febril un tânăr. Dacă un puști ajunge în vreunul din locurile astea, e pierdut pe viață.

Dar, desigur, mea culpa se dovedește a nu fi în întregime mea. Mai erau totuși cafele de băut, un tort ce aștepta să fie tăiat: era „aniversarea“ lui Frank L. la Jucătorii Anonimi. După șase ani în program, se îm­plinise în sfârșit un an întreg de când nu mai jucase și evenimentul era marcat prin acordarea unei insigne de un an și sărbătorit cu un tort, un tort alb cu o decorație din glazură roz, ce spunea EXISTĂ ÎNCĂ MIRACOLE.

— Frank L., vreau să te gândești la un singur lucru: insigna de un an e doar o pagină, un semn în cartea vieții.

— Nu a fost ușor, a vorbit Frank L., avându‑i alături pe soția, copiii și socrii săi. Dar în ultimele trei, patru săptămâni, la noi în casă e așa o, cum să‑i zic, serenitate.

Uite că apărea din nou. Am ieșit de urgență, înainte să mai pomenească cineva încă o dată „serenitatea“, un cuvânt pe care eu îl asociez cu moartea. Un timp după întâlnire, am simțit nevoia să mă aflu doar în locuri bine iluminate, unde nimeni nu număra zilele.

1968

1. Variantă de poker în care valorile mâinilor de cărți sunt inversate și câștigă mâna cea mai mică.

2. Variantă de poker în care se împart atât cărți pe față, cât și întoarse.

3. Stil de tunsoare masculină, specifică anilor 1950, în care părul este pomădat și pieptănat dinspre laterale înspre centru, făcând o creastă la ceafă.

4. Expresie extrasă din Rugăciunea serenității, scrisă de teologul american Re­inhold Niebuhr, devenită faimoasă după ce a fost adoptată de Alcoolici Anonimi și inclusă în programul în douăsprezece pași. Rugăciunea începe în felul următor: „Doamne, dă‑mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea de a ști diferența“.