In acest  excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de granița se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Cartea Frontiera. O călătorie spre marginea Europei a aparut la editura Pandora M si poate fi cumparata de aici.

Fragment. Frontiera. O călătorie spre marginea Europei

După un urcuș lung pe drumul acoperit cu pietriș, întrerupt doar de o turmă cu un cioban tânăr care era ocupat să vorbească la telefonul mobil, am ajuns într-un sat de graniță populat cu vreo sută de suflete, aflat la o asemenea altitudine, încât i se spunea Pasărea de Pradă. Un prieten al lui Nevzat locuia aici cu soția lui, în ultima casă din sat. Numele lor de familie era Karadeniz, care înseamna Marea Neagră.

Se pare că din partea cea mai înaltă a grădinii lor se vedea un sat bulgăresc numit Moreane, undeva dincolo de culmile dealurilor. Bunicul domnului Karadeniz, Ismail, se numărase printre primii locuitori din Moreane care, cu o sută de ani în urmă, fuseseră relocați aici.

— De câte ori se uita încolo, departe, la satul lor natal, li se redeschide rana.

Totuși, cele două sate au păstrat o relație de bună vecinătate până în 1945, când granița a devenit restrictivă.

— Înainte de Războiul Rece, oamenii coborau la râu să le-asculte pe femeile de pe malul bulgăresc cum cântă la câmp, a spus domnul Karadeniz. Cântau tot timpul.

Timp de secole, pehlivani, adică luptători, din ambele părți se întâlneau la râu, unde femeile aprindeau focul pentru praznicul de kurban, sunetul cimpoaielor și al tobelor trezea ecouri din deal în deal i se dădeau pe gât țării puternice distilate în gospodărie. Unul dintre locurile de întâlnire era Podul Valcean, unicul pod peste fluviul Rezovo.

— Pe vremea aia, singura problemă erau haiducii.

Haiduci: brigănzi fără frontiere care făceau legea pe tot cuprinsul Europei otomane. Pe la 1800, Valcean, sau Omul-Lup, era întâiul între briganzii Strandjei, conducătorul unei bande puternice de 70 de șini cu care, în tradiția lui Robin Hood, îi tâlhărea pe granguri și prada caravanele. Prins într-o ambuscadă lângă fluviul Rezovo, s-a jurat că, dacă oamenii lui vor scăpa de ienicerii sultanului, are să construiască un pod chiar pe locul acela. Oamenii au scăpat (respirând pe sub apă prin tulpini de papură), iar podul a fost construit, Valcean însuși dând o mână de ajutor deghizat în muncitor de rând și scăpând astfel încă o dată de autorități, care s-au resemnat cu faptul că măcar obțineau pe gratis un pod pentru folosință publică; podul avea să devină principala cale de acces dinspre frumosul orășel de graniță Moreane către Demirkoy-ul de azi, din inima Strandjei turcești, și mai departe spre Istanbul. Valcean s-a bucurat astfel de încă mulți ani de tâlhării, chiolhanuri și popularitate.

Generații succesive de vânători de comori au tot îndepărtat pietre din fundațiile podului, în căutarea comorii care chipurile ar fi îngropată acolo. În anii ’40, partea bulgară a podului a fost dinamitată de armată.

Simbol perfect al Războiului Rece, cealaltă jumătate de pod rezista și în ziua de azi.

Din capătul grădinii domnului Karadeniz, am mijit ochii cât am putut, dar n-am reușit să văd nicio casă din Moreane în pădurea din depărtare.

— Nici nu poți să le vezi, a încuviințat gazda mea. Ultimele case au fost înghițite de pădure.

În 1948, când s-au impus restricții la graniță, s-a încartiruit aici o unitate militară, iar locuitorii din Moreane au fost mutați pe coasta Mării Negre. Un singur om a refuzat să-i lase caprele. A rămas să locuiască alături de soldați, care se instalaseră în școala din sat. Bătrânul îi aproviziona cu lapte, iar ei îi dădeau de lucru: în fiecare seară, trebuia să aprindă lumina în casele goale, ca să le arate inamicilor turci de peste deal că Bulgaria era foarte populată și se bucura de electricitate din belșug.

— Iar soldații noștri de-aici, a spus domnul Karadeniz, trăgeau periodic cu mitralierele către Moreane. Ca să-i arate inamicului de câtă putere dispun. Chiar dacă n-aveau bocanci în picioare.

Kapka Kassabova

Frontiera

Călătorie spre marginea Europei

Traducere de Ona Frantz

Colecția „Anansi. World Fiction”, Editura Pandora M 

„O carte minunată, despre un tărâm plin de magie.” (The Guardian)

„O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor.” (The Sunday Times)

„Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă.” (The Herald)

„Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie.” (The Sunday Times)

În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: „Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți”, așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

FRAGMENT:

Familia Karadeniz a locuit în umbra armatei, umbră care s-a tot transformat, dar n-a dispărut niciodată. Nici în prezent— căci lângă casa lor era o întindere de iarbă moartă pe care încă se mai vedeau rămășițele ultimei baze militare.

— În tinerețe, de câte ori mergeam în piață să beau o cafea, se găsea câte un soldat să-mi blocheze drumul.

Piața se vedea din casă.

Nici nu sosiseră bine bunicii lui, Ismail și Aye, de dincolo de graniță, când au dat buzna în sat soldații greci. Începuse războiul greco-turc. De parcă Grecia și Turcia i-ar fi permis să susțină încă un război! Estul Traciei, deja curățat de vorbitorii de limba bulgară, a fost ocupat de Grecia, iar între 1916 și 1922, armata greacă i-a strunit cu mână de fier pe sătenii nou-strămutați.

În casa de alături locuise un cuplu tânăr. Atâta o hărțuiseră soldații greci pe femeie, încât, într-o noapte, a fugit peste graniță. Și-a petrecut cinci ani în Moreane cu vecinii de cândva, până s-a sfârșit războiul și au plecat grecii. M-am întrebat ce s-o fi ales de soțul rămas aici singur timp de cinci ani, cu soldații alături și cu nevasta fugită.

Când avea cinci ani, tatăl domnului Karadeniz a aruncat cu o piatră într-un porc rechiziționat de soldații greci. Temându-se de represalii, Aye i-a luat copilul și-a fugit în noaptea aceea peste deal la Moreane, unde crescuse. S-a ascuns acolo, la foștii vecini bulgari, timp de un an (perioada în care singura dificultate pe care a întâmpinat-o a fost că gazdele ei bulgare erau mari amatoare de carne de porc). Foștii vecini au întrebat-o ce se întâmplase cu soțul ei, Ismail.

Ismail al meu nu s-a mai întors de la Gallipoli, a răspuns ea.

Foștii vecini l-au plâns pe Ismail. Nici lor nu li se întorseseră mulți bărbați de pe front. Întocmai cum preziseseră mergătorii pe tăciuni, citind în cărbunii cei mai negri.

În 1922, când se contura posibilitatea unei încetări a focului, soldații greci au evacuat satul și au luat ostatică populația civilă, plecând cu ea într-un marș către coasta Marii Egee. Soldații bulgari care au dat peste jalnica lor procesiune de soldați, țărani și vite le-au oferit sătenilor refugiu în țara lor de cândva, Bulgaria natală. Dar era prea puțin și prea târziu: sătenii erau atât de traumatizați, încât nu mai aveau încredere în nicio uniformă. Nu s-a găsit printre ei nici măcar unul care să facă pasul peste linia de demarcație, iar mărul a continuat către Enez, în total o călătorie de 240 de kilometri. Au murit pe drum copii și bătrâni. Cei rămași au ajuns într-un târziu înapoi aici și au luat-o de la capăt.

Printre supraviețuitori se află tatăl domnului Karadeniz, copilul de cinci ani care aruncase cu piatra în porc.

— Dar mereu ne spunea „Să fiți pregătiți, copii! S-ar putea s-o pornim iar la drum“.

În vechea garnizoană grecească de alături s-a mutat apoi armata turcă. Domnul Karadeniz a scos un oftat.

— Am suferit mult mai mult de pe urma armatei noastre decât din cauza altora. Cu excepția grecilor. Știi expresia turcească yunan giaour?

Nevzat a pufnit în râs. La origini însemna „necredincios grec“, dar acum era folosită cu larghețe pentru a desemna soiul ticăloșilor nedemni de încredere.

Ne-am așezat în bucătăria de vară să mâncam „fasole Paspalovo“ albă și cremoasă, usturoi verde, iaurt și dumnezeiasca pâine de casă coaptă de doamna Karadeniz într-un vas de lut.

Domnul Karadeniz i-a mulțumit soției și a lăudat-o pentru mâncare, iar ea a zâmbit, dar n-a mâncat cu noi, s-a mulțumit să stea deoparte, urmărindu-ne cu o privire mulțumită, cum era obiceiul în gospodăriile satești.

După masă, primarul ne-a cinstit cu ceai în piață.

— Armata a plecat, în sfârșit, a spus domnul Karadeniz, dar acum avem problema refugiaților care trec prin oraș. Când îi vezi cum traversează dealurile pe jos și știi că nu mai au nimic pe lume, înțelegi prin ce-au trecut strămoșii noștri. Și te-ntrebi: când are să se termine?

Autoritățile locale i-au învățat pe săteni să-i ducă pe refugiați cu mâinile la Kırklareli, dar când s-a apucat domnul Karadeniz să urmeze instrucțiunile, împreună cu primarul satului, poliția i-a oprit pe drum și i-a arestat.

— Cică îi ajutăm pe refugiați să fugă în Bulgaria! a spus primarul, clătinând din cap. Deși noi îi duceam spre sud, nu spre nord!

Primarul era un bărbat solid și stângaci, cu o față de om cumsecade. După schimbul ritualic de tutun, l-a întrebat pe Nevzat cum se face că soția lui îi îngăduie să călătorească împreună cu altă femeie.

— Pentru că soția mea mă sprijină în tot ce fac, a răspuns simplu Nevzat.

Iar primarul a părut stânjenit și, foarte posibil, invidios.

— Desigur, desigur! a spus el.

Toată lumea era de acord că Turcia europeană e mai liberală decât partea asiatică (unde eu n-am fost niciodată), dar Tracia turcă mi se părea cât se poate de conformistă. Într-adevăr, era vorba de tradiție. Celula familială era singura formă de unire aprobată și, dacă prezența bărbaților burlaci de toate vârstele reprezenta normalitatea în piața centrală a satului depopulat, o femeie singură nu doar ca era o anomalie, dar era asociată fie cu imoralitatea, fie cu vreo boală. Localnicele erau uniformizate sub eșarfele lor înflorate și hainele ca niște saci, făcute să ascundă orice formă a trupului, iar pe fețele complet nefardate li se citeau doar plictiseala și grijile materne. O cu totul altă sclipire se ghicea în ochii bulgăroaicelor provinciale: mâhnirea așteptărilor nesatisfăcute, a visurilor neîmplinite. Bărbatul turc din Tracia era resemnat, prudent, i se citea tristețea în ochi. Omologul său bulgar era suspicios, agresiv și alcoolic. În caz că nu știai sigur dacă ai trecut sau nu granița Strandjei— la urma urmei, era același munte, era aceeași mâncare, erau aceleași danturi distruse—, tot ce trebuia să faci era să te uiți în ochii oamenilor. Acolo se citea starea poporului provincial.

Dar conformismul acesta avea în el și ceva organizat, ceva ce amintea de orwellianul Big Brother. În fiecare zi, în satele și orașele Turciei, se făceau anunțuri publice la megafoane despre evenimente, vânzări, chestiuni de interes pentru cetățeni, lucruri care te făceau să te simți ca și cum te-ai fi întors în anii de școală. Însă rareori se întâmpla să-i deschidă cineva casa pentru străini. În Bulgaria, îi durea în cot pe toți, iar sfera privată se contopea cu cea publică. În Turcia, aveai de-a face cu un stat-guvernanță, ce afișa o aparență evlavioasă și paternalistă, în spatele căreia se dezlănțuiau tot soiul de excese. În Bulgaria, excesele cleptocrației se desfășurau în văzul tuturor— o tradiție îndelungată. În Turcia, statul te sprijinea și te asfixia. În Bulgaria, erai abandonat la mila sorții, dar puteai să-ți cumperi votcă și să faci nudism fără teama de-a fi arestat.

S-ar putea spune că Turcia cândva capitalistă și Bulgaria cândva comunistă făcuseră schimb de papuci, ca niște buni vecini. Ori s-ar putea spune că două state foste polițienești, indiferent de fibra lor ideologică, purtau și-așa aceiași papuci. La urma urmei, în timpul Războiului Rece căzuse același blestem și peste unii, și peste ceilalți. Vizitasem mai devreme două sate de frontieră în oglinda, despărțite de lume printr-o falie de cincizeci de ani— Slivarovo (populație: 7 locuitori) și Karacadag (populație: 13 locuitori)—, ai căror primari ospitalieri (sau primăriță, în satul bulgar) afișau expresia unei speranțe dureroase: că undeva în curgerea timpului există un viitor și pentru satele lor, cu merii lor parfumați, cu casele goale și cu minunatele peisaje din lunca râului, cu turnurile de observație și căzărmile scoase din uz și năpădite de buruieni, unde s-ar putea înființa culturi noi, de s-ar întoarce oamenii acasă.

— Granița asta îi afectează pe oameni, a spus domnul Karadeniz.

— Nu-i pentru oricine, a încuviințat Nevzat.

Dar îmi dădeam seama că-i e drag de sătenii aceștia. Și el, și domnul Karadeniz rezonau cu frumusețea zdrențuită a peisajului local. Pentru că ei erau copiii munților ăstora.

— Ne place mult aici, n-avem ce-i face, a spus primarul cu un zâmbet fatalist. Nu există plantă să nu crească în solul ăsta.

— Într-o zi, a povestit domnul Karadeniz, a apărut un nonagenar în sat și s-a mutat într-o casă abandonată. Când avea un an, familia lui a emigrat în America. Dar el voia să moară aici.

— Așa o să fiu eu în Paspalovo, într-o bună zi, a rânjit Nevzat.

Și eu în Bulgaria, mi-am spus. Dacă nu poți să trăiești acolo, poți măcar să mori acolo.

Când ne-am întors acasă, domnul și doamna Karadeniz mi-au dat o funie de usturoi de plantat în Scoția.

— Ca să nu uiți gustul Strandjei, mi-au spus și m-au strâns în brațe de era să izbucnesc în plâns.