Scriitoarea americană Kerri Maher a studiat la Columbia University, de unde a obținut un Master în Fine Arts. Fondatoare a revistei literare de proză scurtă pentru tineri YARN, a ținut, timp de opt ani, cursuri de scriere creativă mai întâi la Columbia University, apoi la Fairleigh Dickinson University din New Jersey. A debutat în 2018 cu romanul The Kennedy Debutante, urmat, în 2020, de The Girl in White Gloves. În 2022 publică cel de-al treilea roman, Librăreasa din Paris (The Paris Bookseller; Humanitas Fiction, 2023), care-i asigură recunoașterea internațională, fiind tradus în peste 15 țări. Cel mai recent roman al ei – All You Have to Do Is Call – apare în 2023. Este, de asemenea, autoarea volumului de memorii This is Not a Writing Manual: Notes for the Young Writer in the Real World (2013), semnat cu numele Kerri Majors.

Traducere din engleză de Rodica Ștefan, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, © Humanitas Fiction 2023, cartea poate fi gasita aici.

Librăreasa din Paris- Kerri Maher

• Fragment –

 Joyce s‑a ținut de cuvânt și, pe măsură ce iarna de la începutul anului 1921 înainta greoi, îi aducea Sylviei orice veste primită despre aventurile din New York ale lui Ulise – adică nu îi aducea nimic. Cu excepția câtorva scurte scrisori sau telegrame de la John Quinn, în care menționa că face tot ce îi stătea în putință și că verdictul urma să se dea în curând. Soarta cărții lui Joyce încă era subiectul zilnic al discuțiilor de la Shakespeare and Company; librăria ei devenise în scurt timp centrul tuturor știrilor. Dacă cineva auzise un zvon – care aproape de fiecare dată se dovedea fals –, venea pe rue Dupuytren la numărul 8 pentru a‑i da vestea Sylviei, care o putea apoi răspândi mai departe.

Cea mai importantă știre a fost că nici un editor american nu se apropia la mai puțin de o sută de metri de romanul lui Joyce, așa că o ediție privată ieşea din discuție. Dacă avea să fie declarat obscen de către judecătorii de la Curtea de Justiție Jefferson Market din New York, urma să ajungă o carte interzisă, cu un viitor sumbru.

Joyce luase obiceiul să intre în librărie și să‑i spună Sylviei pe un ton de entuziasm exagerat: „Ghicește!“

Prima dată când i‑a spus, cu chipul strălucind de nerăbdare, ea a simțit că inima îi bate nebunește și a întrebat: „Nevinovat?“

Când Joyce i‑a răspuns „Nimic!“, Sylvia a mototolit o chitanță și a aruncat‑o în el. În următoarele dăți când el îi dădea speranțe, se mulțumea să sufle fumul înspre el cu o privire dură pe față, iar el râdea până se îneca.

Printr‑o întorsătură curioasă a evenimentelor, Sylvia a început s‑o vadă mai des în librărie pe Julie, tânăra mireasă a lui Michel.

— Îmi place să exersez limba engleză, a explicat ea când Sylvia a întrebat‑o de ce venea la Shakespeare and Company, și nu se ducea la La Maison, unde toți clienții vorbeau franceza.

— În afară de asta, Michel a prins drag de această librărie, pentru că i‑ai vorbit despre mulți poeți pe care acum îi iubește. În felul ăsta sunt mai aproape de el, înțelegi?

Sylvia a zâmbit, iar sufletul i s-a umplut de mândrie. Oricât de mult o îndrăgea pe Julie, îi simțea lipsa lui Michel și se întreba de ce acum trecea așa de rar pe la ea. În schimb, o trimitea pe Julie să cumpere cărți și să‑i ducă pachetele lui speciale cu tot felul de cărnuri.

Pe la sfârșitul lui februarie, Julie rămăsese gravidă și își făcea griji că în curând trebuia să renunțe la dans.

— Îmi place baletul, a spus ea cu ochi scânteietori. Este singurul lucru care m‑a ajutat când tata și fratele meu au murit în război, iar mama s‑a călugărit. Baletul ne‑a ajutat să ne întreținem, pe mine și pe Babette. Julie era înduioșătoare când se mândrea cu sora ei mai mică, studentă la universitate, care își făcea planuri să devină profesoară. Cum să renunț așa, dintr‑odată?

Drept consolare, Sylvia găsea foarte nimerit să‑i ofere romanele lui Jane Austen, cele mai bune cărți, din câte știa, care descriau bucuriile vieții de familie. Nu i‑ar fi spus niciodată lui Julie adevărul despre ce gândea ea în privința copilașului și a dansului: Slavă Domnului că nu va trebui niciodată să fac o asemenea alegere.

I‑a spus atunci, cât de convingător putea:

— Sunt sigură că maternitatea îți va aduce multe alte împliniri.

— Așa cred și eu, a zis Julie cu resemnare. Dar mă înțelegi, nu‑i așa?

Tânăra tremura de nevoia de a fi văzută și auzită. Sylvia i‑a cuprins mâinile într‑ale ei și a liniștit‑o:

— Te înțeleg întru totul. Și bănuiesc că și Michel o va face.

Cine citea la fel de mult ca el trebuia să fie cuprins de empatie.

*

Mama Sylviei a ajuns la Paris în primele săptămâni ale noului an și a fost absolut extaziată când a venit la Shakespeare and Company.

— Scumpa mea Sylvia! Este o minune!

Bătând din palme, Eleanor Beach zburda prin librărie, lua câte un volum de pe raft și abia arunca o privire asupra lui, că atenția îi era atrasă imediat în altă parte.

— Paginile lui Whitman sunt perfecte! O, și desenele lui Blake! Ai și ceva de Rossetti?

Fără tatăl și surorile sale de față, Sylvia o vedea pe mama într‑o lumină cu totul nouă. Era mai ușoară, mai aeriană, tot timpul gata să se dezintegreze – și absorbită cu totul de propriile gânduri și preocupări. Sylvia se gândi că putea chiar și s‑o sărute pe Adrienne în fața mamei, care nici măcar n‑ar băga de seamă.

— Mama ta este încântătoare, a spus Adrienne la sfârșitul unei zile lungi, care inclusese o vizită la Muzeul Rodin și la Muzeul d’Orsay.

Cu toate că la librărie stătea toată ziua în picioare, pe Sylvia rareori o dureau mușchii așa cum s‑a întâmplat după preumblarea prin și între muzee și stații de metrou.

— Îți mulțumesc că ne‑ai însoțit. A fost un act de eroism.

— M‑am simțit cât se poate de bine. Eleanor știe atât de multe despre Paris și artiști. Am învățat azi destule lucruri de la ea.

— Îi place să țină prelegeri, nu‑i așa?

Mama Sylviei susținuse o disertație deosebit de lungă în fața Gânditorului^[1]. Sylvia ar fi apreciat‑o mai mult, dacă nu ar fi fost a cincea pe ziua aceea.

Adrienne a râs:

— Într‑adevăr, dar îmi place să învăț.

La fel și Sylviei. Și își iubea mama. Atunci de ce se simțea jenată de comportamentul acesteia?

Eleanor s‑a implicat cu trup și suflet în viața de zi cu zi a librăriei, iar Sylvia era încântată peste măsură să vadă atâtea lucruri puse la punct în valul de entuziasm al mamei: cărțile organizate iar alfabetic, podelele măturate, praful șters, oficiul din spate rearanjat după ce începuse să fie o harababură de cutii deschise pe jumătate.

— Mulțumesc, mamă, a zis Sylvia recunoscătoare, dar în același timp simțindu‑se prost că nu se ocupase deloc de aceste treburi în săptămânile de dinainte.

Uitându‑se la încăperea ordonată și curată, nu pricepea de ce nu fusese și ea în stare să facă ceva din toate astea. Alte lucruri – clienți, conversații – păreau de fiecare dată mult mai presante.

— Mă bucur să văd că încă mai ai nevoie de mama ta, a răspuns ea și a sărutat‑o pe obraji. Apoi a continuat cu glas scăzut: Ce bine este să fie nevoie de tine.

În tonul cu care mama rostise acele cuvinte se simțea ceva care i‑a tulburat inima. Avea totuși un înțeles dureros. Eleanor înflorea în haosul animat al îndatoririlor de gazdă și al oricăror treburi semnificative și tangibile. Ca și Adrienne, a realizat Sylvia cu o tresărire.

Acum, că toate fiicele lui Eleanor crescuseră mari, nici una cu copii care să aibă nevoie de o bunică, ea era aproape tot timpul singură. Tatăl Sylviei era mereu absorbit de îndatoririle sale de la parohie și de la catedră. În afara evenimentelor sociale cerute de slujba sa de paroh, Sylvester Beach nu avea nevoie de Eleanor pentru a gândi, a predica și a scrie. Oricum, Sylvia bănuise mereu că mama ei ar discuta mai mult despre artiști decât despre Dumnezeu. Asta îi plăcea la ea. Când mama a plecat din Paris după două săptămâni pline de agitație pentru a lua trenul spre Florența, unde plănuia să‑și viziteze una dintre vechile ei prietene care locuia acolo, a lăsat‑o pe Sylvia cu librăria curată lună și cu inima confuză. Când se afla departe de părinți, îi era ușor să nu se gândească la ei. Dar când se vedea cu unul din ei, simțea că îi lipsesc grozav de mult și, pe deasupra, îi vedea într‑o altă lumină. Cine era această femeie care o crescuse? Poate că venise momentul să o vadă dintr‑o altă perspectivă.

*

Durerea din suflet a trecut în scurt timp pe planul doi. Veștile despre proces au ajuns într‑un final și pe rue Dupuytren, la aproape o săptămână după ce fusese dat verdictul, ceea ce o înfurie pe Sylvia. De ce nu se deranjase afurisitul de John Quinn să telegrafieze cuiva? Pentru că îi este rușine, a presupus ea. Noroc cu un turist american care a trecut pe acolo cu ediția veche de câteva zile a unui ziar din care a aflat verdictul – înainte chiar să‑i fie adus la cunoștință lui Joyce, era sigură, pentru că se văzuseră doar cu o seară înainte, când au discutat despre lipsa de informații.

Și iată‑l scris negru pe alb:

ULISE A FOST CONSIDERAT OBSCEN. DAMELE REDACTOARE AU FOST ELIBERATE PE CAUȚIUNE.

Damele redactoare. Exista oare ceva mai arogant?

Așa‑zisa pledoarie a lui Quinn era relatată pe scurt, exact cum prevăzuse Ezra: Quinn încercase să convingă judecătorii că scrierea lui Joyce era prea dificilă, confuză și ofensatoare în descrierea corpului și a dorințelor sale pentru a stârni dorințe sexuale sau a corupe pe cineva – în special nu pe cei mai coruptibili cititori de care procesul părea mult mai preocupat.

Dar cum rămâne cu cititorii care chiar înțeleg cartea? și‑a spus Sylvia furioasă. Nici pe ei nu i‑ar putea corupe, pentru că și‑ar da seama de caracterul ei revoluționar, de frumusețea amețitoare din propoziții și de umanitatea personajelor sale.

Sylvia era tentată să arunce ziarul pe foc. L‑a păstrat doar ca să i‑l arate lui Joyce.

Din fericire, n‑a fost nevoie să păstreze paginile mult timp, pentru că el și‑a făcut apariția după‑amiaza târziu, într‑o stare de bună dispoziție.

— O zi excelentă la biroul de scris.

Sylvia detesta să facă ceea ce urma, dar nu putea să nu‑i spună. Așa că i‑a întins ziarul.

Fumând nervoasă, îi urmărea privirea care parcurgea articolul, și expresia stoică.

— Așa, a zis el pe un ton calm și i‑a întins ziarul înapoi. Mă bucur că această doamnă Fortunedin Chicago, cu un nume atât de potrivit, le‑a plătit cauțiunea domnișoarelor Anderson și Heap. M‑aș fi simțit mult mai rău dacă amândouă editoarele mele, cele mai importante, urmau să fie închise, indiferent cât de mult timp.

Isus Escrocul, a auzit Sylvia în minte vocea lui Adrienne.

— Îmi pare nespus de rău, a zis Sylvia. Asta este crimă contra literaturii.

— Și totuși crima este a mea, după cât se pare. Joyce a tras aer pe nas, adânc, lung și încet, iar umerii i s‑au înălțat de parcă i se umfla tot corpul. Apoi i‑a dat drumul, rostind aproape imperceptibil: Sărmana mea carte.

— Nu sunteți furios?

— Pentru ce anume?

— Păi… Eu sunt supărată pe Sumner, și pe poștă, și pe brigada de moravuri, dar și pe John Quinn, pentru că n‑a venit cu o apărare mai bună, și pe acei judecători, pentru că sunt niște analfabeți incorigibili.

— Vă mulțumesc pentru indignare, miss Beach.

— Și dumneavoastră ar trebui să fiți revoltat!

— Dar de ce, când o faceți atât de bine în locul meu?

Ea a râs amuzată, dar și dezamăgită.

— Ce ne facem noi cu dumneavoastră, domnule Joyce?

— Întrebarea corectă este ce facem noi cu cartea mea?

Înainte chiar ca ideea să prindă contur în capul ei, cuvintele i‑au țâșnit din gură:

— Lăsați‑mă să mă ocup eu. Shakespeare and Company va publica Ulise.

Era ca și cum fiecare conversație, fiecare carte pe care a citit‑o, a pus‑o pe raft sau a împrumutat‑o vreodată, fiecare pagină înrămată de‑a lui Whitman și Blake, fiecare conversație purtată cu Adrienne despre Cahiers, fiecare încurajare din partea părinților ei ar fi împins capodopera lui James Joyce către chiar această destinație. Paris. La ușa ei. Propria Itaca.

Zâmbetul pe care i l‑a dăruit Joyce a fost deplin și neîngrădit.

— Ce idee minunată!

— Lăsați‑mă să fac câteva socoteli și să stabilesc niște clauze, a spus ea, încercând să pară calmă și profesionistă, în timp ce se simțea ca o școlăriță care voia să fugă din clasă și să sară într‑un picior pe drum. Eu, Sylvia Beach, îl voi publica pe James Joyce! Detaliile le putem discuta mâine.

Și‑au strâns mâna sub ochii binecuvântători ai lui Walt Whitman.

— Sunt cum nu se poate mai fericit, miss Beach.

Sylvia nu se mai simțise atât de emoționată din toamna lui 1919, când se pregătea să deschidă librăria și, posibil, să fie alături de Adrienne. Trupul ei fremăta de un entuziasm clocotitor pe care nu și‑l putea stăpâni, așa că a început să țopăie prin librărie, cu țigara aprinsă, în căutarea unui carnet nou și a unui creion. Shakespeare and Company urma să îndrepte o mare eroare, asigurând publicarea acestui tour de force, care trebuia să devină o lectură obligatorie, și nu o carte interzisă. Adrienne avusese dreptate, firește – ocazia de a aduce o schimbare în lume urma să vină, și iată că se ivise. Pe deasupra, admise în sinea ei, această misiune ar pune librăria pe hartă. După publicarea lui Ulise, toată lumea avea să afle despre Shakespeare and Company, asigurând succesul librăriei, și astfel devenind genul de realizare care îi putea supraviețui.

Se lăsase noaptea când și‑a ridicat în sfârșit ochii de pe paginile umede de cerneală ale caietului în care notase multe ecuații, evaluând diferite cifre de profit, procente și costuri, și notând tot felul de idei de comercializare a cărții, chiar și acolo unde fusese interzisă. Mai ales acolo. Gândul de a‑i da cu tifla lui John Sumner și tuturor lucrurilor pe care le întruchipa el o umplea de satisfacție. Afară, felinarele cu gaz aruncau o lumină pâlpâitoare pe trotuarele ude. Plouase. Nici nu băgase de seamă. Cu gulerul ridicat, s‑a grăbit spre casă, ușurată la gândul că nu întârzia prea mult la cină. Nu departe de drumul ei era o prăvălie cu vinuri, așa că s‑a oprit ca să cumpere o fillete de champagne^[2].

Acasă, Adrienne dăduse drumul la radio, și melodia lui Cole Porter, Old Fashioned Garden, răsuna în bucătărie. Sylvia a tras pe nări mirosul de cimbru, morcovi și carne de vită și s‑a gândit că ar putea să moară pe loc de fericire.

— Dragă, a zis ea în timp ce îi întindea lui Adrienne sticla rece, Shakespeare and Company va schimba lumea. Și, încă o dată, tu ești sursa mea de inspirație – trebuie să aflu cum publici Les Cahiers.

Adrienne a zâmbit și a luat nerăbdătoare sticla din mâinile Sylviei.

— Povestește‑mi de la început.

În timp ce Adrienne turna bulele aurii în două cupe de șampanie, Sylvia i‑a spus pe nerăsuflate detaliile despre indignarea legată de verdictul dat la proces, apoi i‑a explicat oferta sa de a publica romanul lui Joyce:.

— Trebuia s‑o fac, a spus ea pe nerăsuflate. Cum puteam să n‑o fac? Ridicând paharul, Sylvia a toastat: Pentru Ulise?

Lui Adrienne i‑au sclipit ochii de surpriză, mândrie și emoție, apoi a ciocnit paharul său de al Sylviei, și clinchetul s‑a înălțat deasupra mirosului mâncării gătite și a muzicii.

— În cinstea ta, draga mea Sylvia.

Au sorbit o gură de șampanie. Era cea mai bună șampanie pe care o gustase vreodată Sylvia. În timpul cinei, Adrienne i‑a explicat cum s‑a descurcat ea cu publicarea proiectului său, începând cu tipograful Maurice Darantiere din Dijon, și luând apoi la rând: cum se stabilește numărul corect de exemplare tipărite, cum se calculează profitul, cum se obțin comenzile de la cumpărătorii interesați și cum se împarte și se distribuie profitul. Sylvia a luat notițe și a pus multe întrebări. Când ceasul a bătut trecerea într‑o nouă zi, carnetul ei era plin de pagini șifonate, iar degetele înțepenite erau pătate cu negru. Erau cele mai frumoase pete pe care le făcuse vreodată.

Când s‑au ridicat în sfârșit de la masă, cu brațele și picioarele amorțite și căscaturi înăbușite, Adrienne s‑a întors spre Sylvia în dreptul chiuvetei și i‑a spus cu grijă și tandrețe:

— Un singur lucru mă îngrijorează, chérie.

— Quoi?

— Trebuie să‑ți vorbesc deschis. A ezitat o clipă, apoi i‑a spus aproape cu resemnare: Isus Escrocul este foarte nevoiaș. Nu se descurcă cu banii, și nici cu banii altora. Este un foarte mare scriitor, dar… sper…. Ei bine, trebuie să găsim un mijloc de a te proteja, pe tine și librăria. Sper să nu mi‑o iei în nume de rău că‑ți spun. Ar trebui să începi prin a regândi profiturile. Procentul de șaptezeci și cinci este prea mult pentru el, iar tu o să faci partea cea mai importantă. Trebuie să ții cont de valoarea ta.

Avertismentul lui Adrienne i‑a stins o parte de bucurie, dar știa că iubita sa avea dreptate. Sylvia a încuviințat:

— Știu că este adevărat, deși aș vrea să nu fie. Mă mai gândesc la procentul de șaptezeci și cinci.

Adrienne a sărutat‑o ușor pe buze.

— Voi fi aici să te ajut, dacă ai nevoie de mine.

— Întotdeauna am. Sylvia și‑a petrecut brațele în jurul taliei moi și generoase a lui Adrienne, tânjind după mai mult – piele, mâini, pliuri, suspine, eliberare.

Adrienne însă a sărutat‑o cast pe obraz și s‑a îndepărtat.

---

^[1]. Statuie de August Rodin, expusă la muzeul cu același nume.

^[2]. Sticlă mică de șampanie.