Autoarea romanului de succes Station Eleven, ecranizat de HBO Max Emily St. John Mandel scrie un roman despre artă, timp, iubire și pandemie, care îl poartă pe cititor de pe Insula Vancouver, în 1912, până într-o colonie întunecată de pe Lună, aproape cinci sute de ani mai târziu, prin intermediul unei povești despre umanitate, derulate în timp și spațiu.
Când Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să investigheze o anomalie din ținuturile Americii de Nord, descoperă o serie de vieți date peste cap: fiul exilat, împins la nebunie, al unui conte, o scriitoare aflată departe de casă când o pandemie face ravagii pe Pământ și un prieten din copilărie din Orașul Nopții care, ca și Gaspery, a întrezărit ocazia de a face un lucru extraordinar, care va tulbura cronologia universului.
O demonstrație de măiestrie deopotrivă umană și tandră, intelectuală și jucăușă, Marea Liniștii e un roman despre metafizică și călătorii în timp, care surprinde cu precizie realitatea momentului actual.

Emily St. John Mandel (n. 1979) este scriitoare canadiană. Printre cărțile ei se numără The Glass Hotel și Station Eleven, roman finalist al National Book Award și PEN/Faulkner Award for Fiction, tradus în treizeci și trei de limbi, care stă la baza serialului omonim HBO Max. În prezent, locuiește în New York.

Cartea a aparut la Editura Trei, in traducerea Mariana Piroteală si o gasiti aici

Fragment Marea Liniștii, Emily St. John Mandel

Mama lui Edwin avea o mină absentă, pe care Edwin și frații lui o numeau „expresia de India britanică“. Avea un aer rătăcit care însemna că nu mai era alături de ei; călărea un elefant, se plimba printr‑o grădină cu plante tropicale luxuriante, primea sendvișuri cu castraveți de la afurisita ei de ayah sau cine știe ce altceva.

— Nici băștinașilor, a spus Gilbert pe un ton blând, dar mă gândesc că nu e pentru toată lumea clima aceea.

Ce l‑a împins pe Edwin să deschidă gura atunci? S‑a surprins meditând la acest lucru mulți ani mai târziu, în timpul războiului, în oroarea și plictisul fără margini din tranșee. Uneori nu știi că vei arunca o grenadă, până când n‑ai tras deja cuiul.

— Dovezile arată că se simt mai sufocați de britanici decât de căldură, a adăugat Edwin.

I‑a aruncat o privire tatălui său, dar acesta părea să fi înghețat, cu paharul la jumătatea drumului dintre masă și buze.

— Dragul meu, a intervenit mama lui, ce vrei să spui?

— Nu ne vor acolo, a continuat Edwin.

A privit în jurul mesei, la fețele tăcute cu ochii holbați.

— Din păcate, nu prea încape îndoială în privința asta.

Și‑a ascultat cu uimire vocea, răsunând parcă din depărtare. Gilbert rămăsese cu gura căscată.

— Tinere, a spus tatăl lui, nu le‑am adus decât civilizație acestor oameni…

— Cu toate astea nu poți să nu remarci, a adăugat Edwin, că, judecând faptele, par mai degrabă s‑o prefere pe a lor. Mă refer la civilizația lor. S‑au descurcat destul de bine și fără noi, nu‑i așa? Chiar câteva mii de ani, nu crezi?

Se simțea de parcă ar fi fost legat cu chingi de acoperișul unui tren scăpat de sub control! De fapt, știa foarte puține lucruri despre India, dar îşi amintea că în copilărie fusese șocat de poveștile despre revolta din 1857.

— Ne vrea cineva pe undeva? s‑a auzit întrebând. De ce presupunem că locurile astea îndepărtate ne aparțin?

— Pentru că le‑am câștigat, Eddie, a răspuns Gilbert după un moment de tăcere. Probabil că băștinașii din Anglia n‑au fost cu toții încântați de sosirea celui de‑al douăzeci și doilea străbunic al nostru, însă ce să‑i faci? Istoria e scrisă de învingători.

— Wilhelm Cuceritorul a trăit acum o mie de ani, Bert. Sunt sigur că nădăjduim să fim un pic mai civilizați decât nepotul smintit al unui invadator viking.

În clipa aceea, Edwin s‑a oprit. Toată lumea de la masă îl privea fix.

— „Nepotul smintit al unui invadator viking“ a repetat Gilbert încet.

— Deși presupun că ar trebui să fim recunoscători pentru faptul că suntem o țară creștină, a adăugat Edwin. Închipuiți‑vă în ce baie de sânge s‑ar fi scăldat coloniile, dacă nu eram creștini.

— Ești ateu, Edwin? a întrebat Andrew Barrett, sincer interesat.

— Nu știu prea bine ce sunt, a răspuns Edwin.

Liniștea care s‑a așternut în continuare a fost, poate, cea mai chinuitoare din viața lui Edwin, dar atunci tatăl lui a început să vorbească, foarte încet. Când tatăl lui Edwin era furios, apela la un truc anume, își începea discursul cu o jumătate de propoziție, ca să le atragă atenția tuturor.

— Fiecare avantaj de care te‑ai bucurat în viața asta, a spus tatăl lui.

Toată lumea l‑a privit. A început din nou, în stilul său consacrat, doar că puțin mai tare și cu un calm ucigător:

— Fiecare avantaj de care te‑ai bucurat în viața asta, Edwin, se datorează faptului că, într‑un fel sau altul, te tragi, după cum atât de elocvent te‑ai exprimat, din nepotul smintit al unui invadator viking.

— Desigur, a intervenit Edwin. Putea fi mult mai rău, a zis, ridicând paharul. În cinstea lui Wilhelm Bastardul!

Gilbert a râs nervos. Nimeni n‑a mai scos un sunet.

— Vă cer iertare, le‑a spus tatăl lui Edwin oaspeților. Ai putea, pe bună dreptate, să‑l confunzi pe fiul meu cel mic cu un adult, dar se pare că încă e copil. Treci în camera ta, Edwin. Am auzit destule pentru o singură seară.

Edwin s‑a ridicat foarte ceremonios de la masă, a spus „Noapte bună tuturor“, s‑a dus la bucătărie, unde a cerut să i se aducă un sendviș în camera lui — felul principal nu fusese încă servit —, după care s‑a retras, așteptându‑și sentința. Aceasta a sosit înainte de miezul nopții, cu o bătaie în ușă.

Stătuse la fereastră și privise neliniștit mișcările unui copac în bătaia vântului.

Gilbert a intrat, a închis ușa în urma lui și s‑a tolănit pe fotoliul vechi de când lumea și pătat, care se număra printre lucrurile cele mai prețuite ale lui Edwin.

— Un spectacol pe cinste, Eddie.

— Nu știu ce‑a fost în capul meu, a răspuns Edwin. De fapt, nu, nu e adevărat. Știu. Sunt pe deplin sigur că nu‑mi trecea nici cel mai mic gând prin cap. Era un fel de vid.

— Nu te simți bine?

— Dimpotrivă. Niciodată nu m‑am simțit mai bine.

— Trebuie să fi fost destul de palpitant, a spus Gilbert.

— Să știi că a fost. N‑am să spun că regret.

Gilbert a zâmbit.

— Trebuie să pleci în Canada, a zis el blând. Tata face aranjamentele necesare.

— Oricum aș fi plecat în Canada, a remarcat Edwin. Era în plan pentru anul viitor.

— Atunci vei pleca mai devreme.

— Cât de devreme, Bert?

— Săptămâna viitoare.

Edwin a încuviințat cu o înclinare a capului. Îl cuprinsese o ușoară amețeală. În atmosfera din cameră se petrecuse o schimbare subtilă. Urma să pornească spre o lume necunoscută, iar camera se retrăgea deja în trecut.

— Ei bine, a spus după o clipă, măcar nu voi fi pe același continent cu Niall.

— Iar faci așa, a zis Gilbert. Tu spui orice‑ți trece prin cap în clipa asta?

— Îți recomand să faci același lucru.

— Nu putem fi cu toții atât de nepăsători, înțelegi? Unii dintre noi au responsabilități.

— Cu asta vrei să spui că ai un titlu și o moșie de moștenit, a răspuns Edwin. Ce soartă crudă! O să plâng mai încolo pentru tine. Voi primi același stipendiu ca Niall?

— Puțin mai mult. Niall primește doar atât cât să se poată întrețină. În cazul tău vor fi și niște condiții.

— Spune.

— Nu trebuie să te întorci în Anglia un timp, a explicat Gilbert.

— Exil, a remarcat Edwin.

— Ah, nu fi așa melodramatic. Oricum urma să pleci în Canada, după cum ai spus‑o chiar tu.

— Dar ce înseamnă „un timp“?

Edwin s‑a răsucit cu spatele spre fereastră, fixându‑și fratele cu privirea.

— Eu mă gândisem că merg în Canada pentru o vreme, îmi fac o oarecare situație și apoi mă întorc în vizită, la intervale regulate. Ce‑a spus tata, mai exact?

— Din păcate, cuvintele care mi‑au rămas în minte sunt: „Spune‑i că nu vreau să‑l mai prind prin Anglia“.

— Ei bine, sunt destul de… lipsite de echivoc.

— Știi cum e tata. Și, desigur, mama e de acord cu el.

Gilbert s‑a ridicat și s‑a oprit o clipă lângă ușă.

— Dă‑le timp, Eddie. M‑ar mira ca exilul tău să fie permanent. Mă ocup eu de ei.

Problema orașului Victoria, după părerea lui Edwin, este că seamănă prea mult cu Anglia, fără să fie, de fapt, Anglia. Este o simulare de peste mări și țări a Angliei, o acuarelă așezată neconvingător peste acest peisaj. În a doua noapte de la sosirea lui Edwin în oraș, Thomas îl duce la Union Club. E plăcut la început, o doză de „acasă“, cu ceasuri agreabile, care se scurg în compania câtorva amici din țara natală și a unui whisky single malt cu adevărat excepțional. Unii dintre bărbații mai în vârstă sunt în Victoria de câteva decenii, iar Thomas le caută tovărășia. Stă aproape de ei, le cere opinia, îi ascultă cu seriozitate, îi măgulește. E un spectacol stânjenitor. E evi­dent că Thomas speră să lase impresia unui om echilibrat, cu care ai vrea să intri în afaceri, dar lui Edwin îi este lim­pede că bărbații mai în vârstă sunt doar politicoși. Nu‑i interesează străinii, nici măcar străinii din țara potrivită, cu strămoșii potriviți, cu accentul potrivit, care au studiat la școlile potrivite. Este o societate închisă care îl primește pe Thomas doar la periferie. Oare cât timp va trebui să stea Thomas aici, dând târcoale acestui club, înainte să fie acceptat? Cinci ani? Zece? Un mileniu?

Edwin îi întoarce spatele lui Thomas și se duce la fereastră. Se află la etajul al treilea al clădirii, cu vedere spre port, în timp ce ultimele rămășițe de lumină dispar de pe cer. Se simte fără astâmpăr și deloc în largul său. În spatele lui, bărbații povestesc despre victorii sportive și călătorii lipsite de evenimente cu vaporul cu aburi în orașul Quebec, în Halifax și New York.

— Vă vine să credeți, spune unul dintre cei aflați în spatele lui, sosit din Europa în portul din New York, că biata mea mamă avea impresia că New Yorkul face încă parte din Commonwealth?

Timpul trece; noaptea se așterne peste port; Edwin se întoarce la bărbații din încăpere.

— Însă tristul adevăr, spune unul dintre ei în timp ce se discută aprins despre cât de important este să fii genul aventurier, e că nu avem cu adevărat un viitor în Anglia, nu‑i așa?

Se lasă o tăcere apăsătoare. Acești bărbați, până la ultimul, sunt cu toții al doilea născut. Niciunul nu este pregătit pentru o viață de muncă și nu va moșteni nimic. Spre marea lui surpriză, Edwin ridică un pahar.

— În cinstea exilului, spune el și bea.

Se aud murmure dezaprobatoare.

— N‑aș numi asta exil, spune cineva.

— Pentru clădirea unui nou viitor, domnilor, într‑o țară nouă și îndepărtată, spune Thomas, diploMai târziu, Thomas se retrage ca din întâmplare lângă fereastră.

— Știi, spune el, e posibil să‑mi fi ajuns la ureche ceva despre un dineu, dar nu știu dacă am crezut până acum.

— Din păcate, cei din familia Barrett sunt niște bârfitori incorigibili.

— Cred că m‑am cam săturat de locul ăsta, spune Thomas. Îmi imaginam că voi reuși aici, dar, dacă tot pleci din Anglia, măcar să te asiguri că ai plecat.

Se întoarce cu fața spre Edwin.

— M‑am gândit să merg în nord.

— Cât de departe în nord?

Pe Edwin îl frământă o viziune îngrijorătoare, cu igluuri din tundra înghețată.

— Nu foarte departe. Doar puțin mai sus de insula Vancouver.

— Ai vreo perspectivă acolo?

— Mai precis, compania de prelucrare a lemnului, deținută de unchiul prietenului meu, spune Thomas. Dar, în linii mari, sălbăticia. Nu de asta suntem aici? Să ne punem amprenta asupra sălbăticiei?