Melissa Da Costa este autoarea bestsellerului Tot albastrul cerului

Mélissa Da Costa s-a născut pe 7 august 1990. După studii de economie și management, s-a ocupat de comunicare în domeniul energetic și al mediului. De asemenea, s-a specializat în aromaterapie, naturopatie și sofrologie. Lectura face parte din viața ei de zi cu zi, pe lângă scris și sport. După Tot albastrul cerului, romanul său de debut, care a cunoscut un succes impresionant, au urmat Zilele ce vor veni, Un soi de fericire, Les douleurs fantômes, La doublure, toate bestsellere și figurând în Top 10 cele mai bine vândute cărți din Franța. La Editura Trei, de aceeași autoare, au mai apărut Tot albastrul cerului și Zilele ce vor veni.

*
Un soi de fericire este un roman foarte frumos care ne amintește cu luciditate și inteligență că ființa umană își găsește întotdeauna forța și grandoarea în privirea și capacitatea de a asculta a celorlalți.

Cartea a aparut la Editura Trei, Traducere: Liliana Urian.

Philippe are patruzeci de ani, este director de vânzări, căsătorit și tată a doi copii. Ambre are douăzeci de ani, nu se ocupă cu nimic și n-are pe nimeni. În afară de el. Dar în curând viața ajunge să i se pară goală și insuportabilă. După o tentativă de sinucidere, Philippe o trimite departe, într-un sat de munte, pentru a-și reveni și a învăța să trăiască fără el. Dar și pentru a-și salva familia. Un soi de fericire este povestea unui nou început. Povestea unui hotel în care lucrează o echipă de sezonieri, cu toții marcați de experiențe triste de viață. Povestea relațiilor dintre ei, a îndoielilor, a suferințelor, dar și a iubirii pe care o descoperă. Un roman despre ceilalți, despre cei pe care îi lăsăm să intre în viața noastră, despre cei care ne distrug, dar mai ales despre cei care ne vindecă.

Fragment carte. Melissa Da Costa – Un soi de fericire

După aperitiv, invitații lui Michel părăsiră sala restaurantului pentru a se duce în apartamentul cuplului, unde îi aștepta o masă. Sezonierii hotărâseră să continue petrecerea la etajul trei. Mai era suficient punch pentru a rezista până dimineață.
Anton li se alătură mai târziu, după ce Rosalie o culcase pe Sophie. Făcu imediat cunoștință cu Gabriel și petrecură seara discutând amândoi.
— S-ar zice că se înțeleg bine, remarcă Rosalie.
— Mda… s-ar zice, bombăni Tim. Pică la fix, fiindcă Gabriel o să se mute aici.
Rosalie fu cât pe ce să se înece și își puse paharul de punch pe masă cu brutalitate. Tim se întoarse spre Ambre care îl fulgeră cu privirea.
— Cred că am făcut o gafă.
— A zis el că rămâne? întrebă Rosalie cu entuziasm.
— Ăăă… de fapt… da.
— Bine, atunci… foarte bine, zise ea cu o falsă dezinvoltură.
Și se întoarse cu repeziciune pentru a-și ascunde zâmbetul care îi apăruse în colțul gurii.
Marți, 10 martie 2009, ora 23:44
De la: [email protected]
Către: [email protected]
Viața la Arvieux a luat o întorsătură ciudată. De două zile, îmi petrec după-amiezile cu Rosalie, sunând la agenții imobiliare care oferă apartamente mici, mobilate. Gabriel și-a anunțat decizia la direcțiune și i s-a atribuit deja un post, la Guillestre, într-o școală gimnazială. Începe de săptămâna viitoare. Acum urgența este să-i găsim o locuință, căci n-a avut timp să se ocupe de asta. A trebuit să se întoarcă la Paris să rezolve o mulțime de chestii: să se ocupe de apartament, de lucrurile pe care să și le aducă aici, să-și anunțe prietenii, familia… A plecat cu o grămadă de fotografii cu Sophie pe telefon. Va merge cu siguranță să se vadă și cu acea femeie despre care ne-a vorbit. Nu știu dacă Rosalie este la curent și, bineînțeles, nu vreau să-i spun nimic.
Cred că ea se teme puțin că el n-o să vină înapoi, dar nu o arată. Își folosește toată energie ca să caute un apartament.
Părinții mei au sunat de curând. Nu au vești de la Mathieu. Și apoi, cum conversația cam lâncezea, am decis să le spun povestea lui Rosalie și a lui Gabriel. Folosind suspansul, întoarcerile în timp, revelațiile. Mamei îi plăcea să se uite la telenovele la curățătorie, când după-amiezile i se păreau lungi și clienții erau rari. Presupun că face și acum la fel. Așa că a intrat în joc și a pus o mulțime de întrebări. Trebuie spus că întotdeauna este mai ușor să discuți despre problemele altora. Mi-au cerut vești despre Tim și mi-am zis că, într-o zi, va trebui să găsesc curajul de a le spune că nu este iubitul meu. Dar, deocamdată, nu e nicio grabă.
Duminică, 15 martie 2009, ora 09:31
De la: [email protected]
Către: [email protected]
Gabriel s-a întors vineri după-amiază încărcat cu valize și cu cadouri. Părinții lui, fratele său, niște prieteni, toți hotărâseră să o răsfețe pe Sophie, așteptând s-o cunoască. Chiar în ziua aceea Rosalie a găsit un apartament care i-a plăcut la nebunie. Gabriel a semnat contractul pe loc.
Anton a sugerat să organizeze o petrecere de casă nouă și Gabriel a programat-o pentru a doua zi. Este amuzant, ei doi sunt imediat pe aceeași lungime de undă, Rosalie nu s-a înșelat.
Ne-am strâns cu toții în livingul lor: Gabriel, Rosalie, Sophie (care dormea în odăița ei, la mezanin), Tim, Anton și cu mine. Era simplu și firesc, ca și cum ne cunoșteam de ani. Făceam o mulțime de planuri: să organizăm o zi de schi, o vizită în satul lui Gabriel, o ieșire la cumpărături pentru a decora apartamentul… În seara aceea părea că Rosalie și Gabriel nu s-au despărțit niciodată. Chiar le-a scăpat niște nume de alint și cred că asta n-a surprins pe nimeni… Pun pariu că ea a rămas să doarmă la el, dar cum aș putea fi sigură? Eu îmi petreceam noaptea acasă la băieți. N-am putut verifica dacă Rosalie s-a întors la cabană!
Joi, 19 martie 2009, ora 16:14
De la: [email protected]
Către: [email protected]
Când eram mică, mă amuzam cu un joculeț. Îmi imaginam că aveam puterea să opresc timpul într-un moment ales de mine, pentru a putea profita de el. Mă întrebam fără încetare: „Acum? Mi-ar plăcea să apăs acum pe butonul de pauză?“ Și apoi, îmi ziceam că vor veni alte momente mai fericite. Niciodată nu era cu totul perfect. N-aveam dreptul decât la o singură pauză, pentru toată viața, așa că trebuia să o aleg bine. Am oprit jocul cam atunci când am intrat la liceu, cred.
Și apoi, într-una din zilele trecute, ne întorceam de la schi într-o după-amiază: Gabriel, Rosalie, Sophie în portbebe, Anton, Tim și cu mine. Am trecut pe la apartamentul lui Gabriel, fiindcă mai aveam două ore până să începem serviciul de seară. Eram cu toții arși de soare și înfometați. Eu îi dădeam biberonul lui Sophie pe canapea. Rosalie și Tim preparau o salată de fructe în bucătărie. Rosalie râdea în hohote, o auzeam din living. Gabriel pusese muzică: cumpărase un album pe care voia să-l ascultăm. Anton stătea pe vine în fața combinei muzicale și cred că discutau despre o formație rock. Și mi-am amintit brusc, așa, pe neașteptate, de joculețul cu pauza temporală. Și mi-am zis: „Acum este momentul perfect“. Nu pentru că trăiam ceva deosebit de intens sau marcant, nu pentru că eram euforici. Nu. Mi se părea doar că scena reprezenta bine viața noastră la Arvieux din ultima vreme: Rosalie și Gabriel care începeau o viață de familie cu Sophie, Anton care se afla într-un punct de cotitură, Tim mereu prezent, egal cu el însuși, și eu care îngropasem adânc în mine amintirile cu Philippe și mă împăcasem cu părinții mei.
Viața la Arvieux fusese mereu plăcută, dar, în ultima vreme, totul se colorase brusc. Eram mulțumiți. Toți șase.
Așa că am apăsat pe buton. Am imortalizat momentul.

PARTEA A ȘAPTEA
Alunecare de teren
Vestea a căzut pe neașteptate, într-o dimineață. Erau încă în pat, în apartamentul lui Anton, după o seară în care bău¬seră mult la Sunny. Tim era în mijloc ca de obicei, Anton în dreapta lui și Ambre în stânga. Se treziseră toți, dar niciunul nu avusese curajul să se ridice din pat. Serviciul nu începea decât peste două ore bune și Anton nu mai avea antrenament.
— Nu vrei să te duci să faci cafeaua? îl întrebase el pe Tim, trăgând pătura sub bărbie.
Acela a fost momentul ales de Tim ca să anunțe:
— Mă duc să-l sun pe fratele meu Maxime.
O tăcere plină de uimire a invadat apartamentul.
— Ce… dar… ce… cum? bolborosi Anton.
— Toată lumea se mișcă. Iar eu rămân pe loc. M-am săturat. Priviți în jurul nostru… Totul se schimbă. Gabriel a iertat-o pe Rosalie. Ba chiar a lăsat totul baltă ca să se mute aici. Rosalie a reușit să scape de temerile ei ridicole. I-a permis lui Gabriel să-și reia locul. Ea… cred că vor fi din nou împreună. Tu, Anton… tu… tu ești cel mai rău dintre toți. Într-o singură zi ai uitat de cel mai mare vis al tău și ai trecut la altceva, așa, pur și simplu.
Anton se încruntă, neștiind cum să ia această ultimă remarcă. Dar Tim continua, întorcându-se spre Ambre.
— Tu ai acceptat să-ți revezi părinții și chiar ai încetat să-i detești. Este incredibil. Vedeți? Numai eu stau pe loc, ca un idiot.
Ei nu apucară să intervină, fiindcă Tim continuă:
— Credeam că nu sunt pregătit, dar, de fapt, sunt doar prea încăpățânat.
Se ridică și se îndreptă spre bar, de unde își luă telefonul mobil.
— Unde te duci? întrebă Anton.
Căci Tim își punea pe el niște blugi și recupera un hano¬rac care zăcea aruncat pe jos.
— Mă duc să-l sun pe fratele meu.
— Acum?
— Da. Mă duc doar până jos, în stradă. Vin repede!
Nu le lăsă timp să răspundă. În realitate, îi era teamă să nu se răzgândească. Deschise ușa și dispăru fulgerător pe scări.
Anton și Ambre se treziră față în față, fără cuvinte.
— Nu știu, zise în cele din urmă Anton, ca răspuns la o întrebare tăcută.
Ambre nu putu decât să ridice din umeri. Se apucară să pregătească micul-dejun.
— Este un lucru bun, zise în cele din urmă Ambre.
— Da. Este un lucru bun.
Prăjitorul de pâine aruncă două felii pe blatul de bucă¬tărie, dar niciunul dintre ei nu se mișcă.
— Sper că fratele lui o să-i răspundă, reluă Anton. A trecut atâta timp… Tim i-a blocat toate apelurile și a lipsit și de la căsătoria lui…
— Ar trebui să înțeleagă că nu era ușor pentru el…
— Nu știi niciodată cum reacționează ceilalți.
Minutele trecură într-o liniște deplină. Cafeaua era rece când Tim apăsă pe clanța ușii de la intrare. Avea fața roșie din cauza vântului înghețat și ceva se schimbase în privirea lui.
— Cum e? riscă Anton să întrebe.
Tim veni să se așeze lângă ei înainte de a răspunde:
— Cred că a fost bine. La început, s-a panicat. Era atât de surprins că îl sun, încât s-a gândit că mi s-a întâmplat ceva grav. Nu voia să mă creadă, l-am calmat cu greu. După aceea… după aceea aproape că a început să plângă. Zicea că îi pare rău, că trebuie să-l iert, că nu și-a revenit niciodată, că și-a închipuit că totul se terminase, că nu-i venea să creadă că sun. Eu am… nu știam ce să spun. Așa că…
Înghiți în sec și vorbi mai departe, un pic buimac:
— Așa că a continuat să se scuze. M-a întrebat dacă sunt bine, ce am făcut în toți acești ani. Dar nu m-a lăsat să-i răs¬pund. A zis: „Nu la telefon, nu după patru ani“. Voia să mă vadă de-adevăratelea. A întrebat unde locuiesc. Și după aceea s-a răzgândit. A zis că o să mă primească la el acasă, că acum are o casă, una adevărată. Voia să mă duc la el. I-am explicat că lucrez. El a zis: „Weekendul viitor, e bine weekendul vii¬tor?“ Atunci i-am repetat că lucrez chiar și în weekend. M-a întrebat ce lucrez. A zis că trebuie să-mi aranjez să fiu liber weekendul viitor. Trebuie să-i cunosc soția. Au cumpărat o casă, pe care au renovat-o, în regiunea Tours. Insista atâta… încât am zis bine… o să văd. Și el a închis, dar… încă plân¬gea. Și eu nu scosesem nici patru cuvinte.
Anton îi lăsă câteva secunde de răgaz înainte de a întreba:
— Cum o să faci? O să te duci cu trenul? Cât de departe e Tours? La opt ore de aici, nu? O să poți să-ți iei liber tot weekendul viitor?
Tim îl opri brusc din elanul său:
— Nu, Anton. Nu îmi face asta. Nu mă presa așa. Nici mă¬car nu știu dacă o să mă duc. OK?
Anton părea pe cât de surprins, pe atât de șocat.
— Ce? Stai puțin, nu-mi spune că… Nu, nu poți să dai îna¬poi acum!
— Nu sunt sigur că… e prea devreme.
— Patru ani? Nu e destul?
— Tocmai, după patru ani… să ne trezim unul în fața altuia s-ar putea să fie… dificil.
Anton se ambală și mai tare:
— Dificil? Dar e fratele tău!
Ambre înțelegea perfect ce voia Tim să spună. Se temuse și ea să-și revadă părinții și să stea cu ei două zile întregi, și ei nu fuseseră despărțiți atât de mult. Își imagina fără greutate stângăcia primelor cuvinte, a primelor gesturi, își imagina ceea ce nu putea fi spus, subiectele care trebuiau evitate când Tim avea să se afle în fața fratelui său.
— Las-o baltă, zise Tim cuprins de o bruscă indispoziție.
— Cred că-ți faci prea multe griji. Nu poate fi atât de îngro¬zitor! E fratele tău! repetă Anton.
— Tu, cu familia ta perfectă, ar trebui să eviți să dai lecții! Cu sora ta care e genială și cu care te înțelegi atât de bine… Ar trebui să deschizi un pic ochii la ceea ce se întâmplă în ju¬rul tău! Trăiești într-o bulă. Lucrurile nu sunt la fel de ușoare pentru ceilalți cum sunt pentru tine!
Anton se ridică și își luă paltonul cu un gest brusc.
— OK, n-am chef să mă cert cu tine. Ești încă în stare de șoc, e normal. Mă duc să fac o plimbare.
Ușa se trânti înainte să apuce ei să reacționeze.
În tăcerea care urmă, Tim își puse o ceașcă de cafea, se strâmbă, declară că este rece și oribilă și o aruncă în chiu¬vetă.