Kevin Jared Hosein, romancier originar din Caraibe, a lucrat timp de peste un deceniu ca profesor de biologie. A fost desemnat câștigător absolut al Commonwealth Short Story Prize în 2018. Este autorul a trei cărți, printre care The Repenters, aflat pe lista romanelor finaliste pentru Bocas Prize și printre cele nominalizate pentru International Dublin Literary Award. Scrierile sale de ficțiune și nonficțiune au apărut în numeroase antologii și publicații. Kevin Jared Hosein trăiește în Trinidad și Tobago. Cel mai recent roman al său, Năluci flămânde, a fost recompensat cu Walter Scott Prize pentru ficțiune istorică în 2024. Cartea a aoarut la Editura Trei si o gasiti aici.

Fragment carte Năluci flămânde de Kevin Jared Hosein

10. Un copil răsfățat

În după amiaza aceea, Hans l a luat pe Krishna într o lungă plimbare, de a lungul căii ferate. Hans își amin¬tea cum, cu doar doi ani în urmă, fiul lui tropăia vioi pe aceleași șine de tren. Traversele tăiate din lemn balata, înșirate la distanțe egale unele de altele, măsurau între ele exact pasul unui băiețel. Și așa, Krishna obișnuia să sară de pe o traversă pe următoarea, încercând din răs¬puteri să nu atingă pământul cu piciorul. Hans se lua la întrecere cu el și, astfel, parcurgeau împreună tot drumul până în punctul în care șinele ajungeau paralel cu malul râului. Acolo, își scoteau cămășile de lână și Hans intra cu băiatul în apă, ținându l orizontal, în stilul plută, așa încât trupul flotabil al copilului să se odihnească, drept, pe antebrațele lui întinse. Își umflau amândoi obrajii cu aer și și țineau respirația când se scufundau. Aici, Hans l a învățat cum să plutească la suprafață, cum să calce apa, cum să înoate pe spate.
Acum, lui Krishna nu i mai păsa unde calcă. Nu se uita în față. Stătea în schimb cu ochii în pământ, de parcă ar fi avut spini sub tălpi. Hans s a oprit să vadă cum îi mai este ochiul, încă de un roz aprins, ca pepenele, în locul unde aterizase pumnul polițistului. Până mâine avea să fie vânăt precum pulpa de caimito . Mutra îmbufnată a băiatului era indiciul masculin al unei înfrângeri. Chiar și confruntat cu un adversar de două ori mai mare, un bărbat tot se simte umilit după ce a fost pus la pământ. Într un adevărat luptător nu există nicio parte care să i permită să privească rațional înfrângerea. Chiar și într o luptă inegală, trebuie să fie o cale de a merge înainte, un drum ratat spre victorie. Odată ce recunoști că nu toate bătăliile sunt câștigate cinstit, cu forțe egale, și că se poate întâmpla orice, nu mai există înfruntări de necâștigat.
Hans știa că a avut și el propriile momente de felul ăsta, rivalul principal fiindu i propriul tată. Nu doar că nu putea să l dovedească pe bărbatul acela brutal, dar nu trecea decât o noapte de la bătăile mâncate până când maică sa îi arunca lui taică său o privire iubitoare, iar el și Mandeep rămâneau afară peste noapte. Dormeau sub mango. N a existat nicio scăpare pentru femeia aia — până când, într un final, a murit. Când s a căsă¬torit cu Shweta, Hans s a gândit că, în fine, l a învins pe taică său. Și a promis să nu ridice niciodată palma asupra ei.
A ajuns, împreună cu Krishna, aproape de Podul nr. 11. Nu mai parcurseseră tot drumul de la prima lor plimbare aici, cu doi ani în urmă. La celălalt capăt al podului, un șir de caimani cu ochelari, întinși pe malul prăbușit. Camuflați aproape cu totul în mâlul cenușiu, precum cositorul. La școală, Krishna auzise fără să vrea o poveste despre o vacă ce se aventurase în colonia de cai¬mani și fusese sfâșiată imediat, mădular cu mădular, halcă după halcă, iar râul a curs la vale, înroșit de sânge, preț de o jumătate de zi. La vremea aceea, Hans îl asigurase că povestea nu era adevărată și că imaginația lui crudă scosese la iveală cele mai fanteziste imagini.
Acum, Krishna s a oprit în loc la vederea caimanilor. A înșfăcat o ramură de palmier căzută pe jos și a strâns o tare în palmă, ca un șipai agitând o sabie. Din viroaga nu foarte adâncă, unul dintre caimani a ieșit pe jumătate la suprafață. Krishna s a apropiat de capătul podului, urmă¬rind prudent muchia osoasă a gurii pe jumătate scufun¬date a caimanului. Când a văzut că acesta nu se mișcă, a mărit pasul și a pornit ferm de a lungul malului, cu Hans călcându i pe urme. Acum, se întreba dacă și Krishna și a dat seama — anume că, doi ani mai târziu, băiatul se ridi¬case deasupra acestor caimani. Creștea și devenea tot mai puternic. Avusese nevoie de foarte puțin efort pentru a trece dincolo de aceste creaturi. Așa și trebuia să fie, și a spus Hans. Azi e un test. Mâine este obișnuință.
S au aventurat pe o altă cărare și au ajuns într o zonă izolată a râului, unde apa se prelingea leneș peste pietrele rotunjite și netede, sclipind în soare ca niște nestemate. Aici, pământul se nivela și se ascuțea în formă de triunghi. Arbuști și crengi de bambus imitau arcada unei porți. Aerul era înțepător de la miasma gândacilor puturoși. Hans a dat laoparte niște pietre și frunze, ca să facă un loc de stat pentru el și băiat. S au așezat amândoi, cu genunchii adunați la piept, într o tăcere stânjenitoare.
Hans s a întors spre băiat:
— Mai avem o oră până la apus. Ce zici, ne bălăcim un pic?
Băiatul a clătinat din cap și și a acoperit cu palma ochiul lovit. Hans l a întrebat din nou, dar a primit același răspuns. Atunci și a tras cămașa de lână peste cap și a atârnat o într un copac. A pornit spre apă; la jumătatea drumului i a făcut iar semn băiatului, să i se alăture.
— Apa i bună, băiete.
Băiatul l a refuzat iar.
Hans a avansat câțiva pași în apă, tăind o drept printr un cordon de barbuni ce înotau în aval. Știa locul ăsta din copilărie. În baracă era dificil să găsești alinare, așa că adeseori își croia drum prin tufișuri și spini, în cău¬tarea acesteia. Ori de câte ori găsea vreo astfel de enclavă naturală, i se părea o odaie rânduită de Dumnezeu. Când i se întâmpla ceva rău, aici venea. Se curăța de supă¬rări. Stările rele, amintirile rele curgeau la vale odată cu broaștele din șanț. Râul acesta era unul dintre puținele locuri încă accesibile, rămase neatinse de a lungul ani¬lor. Și acum îl putea împărtăși cu fiul lui. Această potecă de pământ, virginală, netulburată de prezența omului, cu libelule, găuri făcute de aguti și cu pui de caimani. Lumina după amiezii răzbătea până la ei sub forma unor lănci divine.
La început, a fost dezamăgit că băiatul a refuzat să i se alăture. L a tot chemat, dar el scutura din cap. În cele din urmă, Hans a uitat de refuz, absorbit să înoate pe față și pe spate între cele două maluri. Când a ter¬minat, trecuse deja o oră. A ieșit din apă și a făcut pipi într un tufiș, apoi s a întors unde l lăsase pe Krishna. Băiatul se întinsese pe o parte. Au stat amândoi în tăcere, iar liniștea lenevoasă s a umplut de cântecul cicadelor și foșnetul frunzelor.
Krishna a ridicat o crăcuță de pe jos și a început să sape cu ea în țărână. Mișcându se cu o precizie deliberată, ca și când ar fi săpat un mormânt.
— Nu i drept, a spus el.
Vocea i a sunat de parcă se adunase ca să spună mai mult de atât, dar asta a fost tot ce a reușit.
Hans a dat din cap.
— Nu i drept, băiete. Ce poci să spui?
— Tu ai vrut f’odat’ să ucizi pe careva, tată? a întrebat Krishna fără ocolișuri.
În ciuda uluirii stârnite de întrebare, Hans a reușit să se adune rapid.
— Nu i o treabă cu care să ț’ ocupi mintea. Nu vreau să te aud vorbind așa.
Krishna săpa în continuare.
— Mikey Badree. Aș vrea să fie mort.
Hans, deja enervat:
— Ai gura mare ca mă ta, știi? Voi doi ne ați băgat des¬tul în belele pe ziua de azi.
O pauză, ca să și tempereze vocea.
— Există câțiva oameni în viața asta de car’ nu te atingi. Tre’ să nveți chestia asta. Și mă ta la fel.
Krishna s a întors la scormonit țărâna.
— Da’ ei poa’ să se atingă de noi?
Hans l a frecat pe băiat pe spate.
— Ei pot, da’ tu tre’ să nveți să nu mai simți.
Privirile li s au întâlnit.
— Tu nu mai simți ni’ca, tată?
Ezitare.
— Nu. Am învățat s o iau așa cum îi.
Chiar în timp ce a spus o, a știut că nu era adevă¬rat. Dar ce rost avea adevărul într un moment ca acesta?
Insultele, remarcile discriminatorii, toate privirile acelea pline de prejudecăți înfipte în ochii lui, când a intrat în magazin. Îl deranjau, da. Dar care ar fi fost rostul să se lupte cu ele? Erau depășiți numeric.
— Ej’ un băiat puternic, a continuat el. Te tragi din mine. Într o bună zi, toate astea de ți se ntâmplă acu’ o să le folosești ca să te ridici. Să te faci și mai puternic. Toate astea de ți se par acu’ așa importante n or să mai fie ni’ca. Oamenii și văd de drum. Cât ai de gând să te jelești pen¬tru ceva? Sor ta…
S a reținut s o mai pomenească pe Hema. Probabil că mama lui nu voia ca băiatul să știe, și a spus el. Cei care erau destul de bătrâni încât să și o amintească n o pomeneau niciodată — băiatul nu avea nevoie să se mai gândească și la asta. Morții cu morții, viii cu viii. Din fericire, cuvintele care i alunecaseră de pe buze trecuseră peste capul băiatului. A continuat:
— Io și maică ta vrem să te vedem mai mare decât toate astea. Să ț’ termini școala și să devii cineva mare.
Krishna, încă scormonind:
— Nu vreau să mă ntorc la școală, tată. Nu s de ai lor.
Hans a lăsat cuvintele să se așeze înainte de a reacționa:
— Ce zici acolo? Te duci la o școală potrivită.
— Școala aia nu i potrivită deloc. N am nevoie să mai calc pe acolo.
— Vorbești ca un copil răsfățat.
S a bosumflat.
— Dacă mă întorc, îi dau foc de la temelie.
— Nu mai vorbi în felu’ ăsta. Data viitoare când îi mai vezi pe băieții ăia pe aproape, te nvârți pe călcâie și te cari d acolo, ‘nțeles? Nu mai putem să intrăm în belele dacă vrem să trăim aici. Iar în septembre îți miști curu’ ăla la școală și de data asta te porți frumos,’nțeles?
Krishna, scormonind iar.
— Tu n ai mers niciodată la școală.
— Pen’că io nu s dăștept. Băiete, te aș fi scos d acolo de multă vreme dacă nu te ducea capu’. Te aș fi scos și te aș fi pus să prinzi greieri frontari în plantațiile de trestie. Vreai să zici că ej’ prost? Așa gândeșt’ despre tine acușa?
Un oftat.
— Nu, tată.
— Bine. Deci o să ț’ termini școala.
— Nu i drept.
— Termină cu scormonitu’! s a răstit Hans, smul¬gându i bățul din mână și aruncându l în apă. Am căzut în genunchi și m am rugat de directoru’ ăla să nu te dea afară! În genunchi, Krishna! Asta a trebuit să fac io pentru tine. Și mi zici acu’ că nu te ntorci la școală? Nu mai știu ce altceva mai vreț’ tu și mă ta de la mine. Sunteți două boabe de mazăre într o teacă. Și ni’ca nu vă convine. Doi căpoși.
Și a adus aminte de găurile de gloanțe de la secție. De felul în care adjunctul i le arătase cu degetul. O violență de care el însuși își dorise adeseori să uite că există. Bărbații deveniseră atât de pasionați de răzbunare și cruzime! Implorau iadul să i ia la el.