Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943, într-o familie de origine evreiască provenită din Ucraina. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor 1970 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film.

 Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006; Humanitas Fiction, 2020). Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumele de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013) și Oamenii țarului nostru (2005; Humanitas Fiction, 2023), distins cu Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) în 2005, precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas, 2008, Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz, în 2022 Premiul Formentor, iar în 2023 Premiul pentru Pace Eric Maria Remarque.

Din martie 2022, scriitoarea locuiește la Berlin.

Oamenii țarului nostru- Ludmila Ulițkaia (povestiri) a aparut in colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2023, in traducerea din rusă de Gabriela Russo și Luana Schidu

Mireasa era tinerică, micuţă de statură, cu capul cam mare, parcă de la un alt trup, dar, dacă o priveai cu atenţie, era o adevărată frumuseţe. Faţa îi era vioaie, cu trăsături aşa de mobile şi iute schimbătoare – ba zâmbea, ba râdea, ba cânta –, încât era greu s‑o cercetezi cu atenţie. Cum terminase şcoala de muzică şi primise întâia ei slujbă la biserica Rojdestvenski, într‑o suburbie îndepărtată a Moscovei, unde a cântat în strană un an fără plată, în chip de practică, se măritase imediat cu un corist.

La cununie, bătrânele din partea locului mai că plângeau înduioşate: tineri şi frumoşi mai sunt ai noştri, bisericoşi, ea în rochie albă şi cu văl de mireasă, el în costum negru, cu un cap mai înalt, părul – inele ca la ţigani, lung, prins cu un elastic, ca al părintelui. Îi cheamă Ivan şi Maria. Ioan şi Maria. Ruşilor le sună a nume de basm, muzică, nu alta: cât de bine se potrivesc. Nunta o făcură la biserică, într‑o mică anexă de uz gospodăresc, chiar pe terenul bisericii. Întinseră masă mare, tăiară tot ce era de tăiat – salam, şuncă, brânză, scrumbii, castraveţi, roşii. Verdeţurile fuseseră aduse din altă parte, din Caucaz, de parcă era primăvară. După calendar, chiar era primăvară, era Săptămâna Luminată, dar căldura nu venise încă în anul acela, şi‑n jurul Moscovei nu crescuse nimic.

Nunta avu loc într‑o atmosferă puţin cam sobră, doar nu poţi să chefuieşti în biserică, în schimb, cântară de toate: şi imnuri pascale, şi cântece populare nordice şi ucrainene, pe care le ştia Ivan şi o învăţase şi pe Maşa. Apoi Maşa cântă nişte cântece într‑o limbă străină, nu aveau sonorităţi bisericeşti, dar sunau foarte frumos…

Ivan se mută în casa Maşei, la Perlovka. Nu avea casa lui, era din Dnepropetrovsk. Se duceau împreună cu trenul şi la repetiţiile pentru cor, şi la slujbe, era o încântare să‑i priveşti. Toţi îi cunoşteau şi‑i îndrăgeau. Apoi Maşa născu la termen primul băieţel, şi pe al doilea după un an şi jumătate. Îi luau cu ei la biserică – pe unul în cărucior, pe celălalt în braţele Maşei. La cor Ivan stătea mai sus, Maşa cu o treaptă mai jos, câteodată ea îşi întindea gâtul spre el, întorcându‑şi capul mare cu cocul ascuns sub basma, îi zâmbea, şi cei de alături începeau şi ei să zâmbească…

Enoriaşii îi îndrăgeau, fiindcă la ei acasă certurile şi bătăile se ţineau lanţ, unul trăgea hăis, altul cea, şi îşi dădeau seama că tot necazul de acolo se trage, de la păcatele lor, dar socoteau că purtarea cuviincioasă, după preceptele bisericii, a tinerilor însurăţei era exemplul grăitor pentru o viaţă trăită aşa cum trebuie…

Ivan hotărî să se înscrie la Teologie – pentru seminar era prea bătrân. Nu era uşor să intri la Teologie, dar pentru el exista un regulament special: avea studii muzicale temeinice, cântase mulţi ani la cor, îşi făcuse multe relaţii. Îl chemaseră să fie dirijor de cor, dar nu‑i ardea să stea în strană, voia în altar…

Renunţă la postul de profesor de muzică la o şcoală şi începu se pregătească pentru admitere. Maşa se bucură, deşi nu‑şi ascunse temerile: nu‑i uşor să fii soţie de preot, e povară grea, şi unde mai pui că era tânără, puţin cam prea dezgheţată şi veselă pentru rolul de preoteasă. Îşi închipuia că Ivan avea să primească o parohie într‑un loc bun, într‑un orăşel sau un sat mare, unde oamenii sunt buni, fără păcate, şi natura virgină – pădure, pârâu, locuinţă cu terasă… Toate bune şi frumoase în imaginaţia ei, dar urmau îngrijorările: dacă se îmbolnăvesc copiii, şi‑n sat nu‑i nici urmă de doctor sau de spital… Îşi întrebă soţul care‑i era planul pe mai departe: să primească o parohie la ţară, sau în oraş? Ivan i‑o tăie scurt, ocărând‑o şi făcând‑o proastă, dar ea nu se supără. Ivan îi tot dădea înainte cu gura, dar ea ştia că nu e proastă şi că el are o fire dificilă. Îl primiră la Teologie, se mută la cămin, pe acasă apărea rar, era sever cu Maşa şi cu copiii, chiar îl bătu pe Vania, fiul cel mare, băiat de trei ani, şi mama Maşei, Vera Iva­novna, plânse, dar nu‑i spuse nimic. Maşa nu se necăji, doar ridică din umeri:

— E tatăl lor, să‑i înveţe minte. O face cu dragoste, nu cu răutate.

Verei Ivanovna nu‑i intra în cap cum poate el să‑şi bată copilul cu dragoste, mai ales pentru un lucru de nimic: răsturnase farfuria cu terci.

Traiul la Lavra, mânăstirea cea mare, îl marcă pe Ivan: înainte se îmbrăca elegant, purta costume frumoase, cu cravată, îi plăceau cămăşile viu colorate, acum însă nu se îmbrăca decât în negru şi nici acasă nu‑şi schimba îmbrăcămintea. Îşi bătea joc de Maşa că poartă bluze roz şi mărgelele multicolore atât de dragi ei. Îl ascultă şi renunţă supusă la mărgele şi la brăţările împletite tot din mărgele, încetă să poarte cocul înfoiat, prins cu spelci colorate, îşi împleti părul într‑o coadă încolăcită la spate, fără nici un dumnezeu, cum purtau babele. Numai ochii îi străluceau de dimineaţa până seara: le zâmbea copiilor, Vanenka şi Kolenka, mamei Vera Ivanovna, ochiului de fereastră, pomului aflat dincolo de fereastră, zăpezii şi ploii mărunte. Veşnicul ei zâmbet îl irita pe Ivan, şi, văzându‑i strălucirea din privire, o întreba încruntat de ce e atât de bucuroasă, iar Maşa îi răspundea cu toată sin­­ceritatea:

— Cum să nu mă bucure venirea ta?

Şi continua să strălucească de bucurie.

Maşa aşteptă să vină vara, vacanţa, sperând că Ivan va sta acasă şi se va ocupa de copii. Ei se dezvăţaseră să‑l ştie în preajmă, cel mic se speria când îşi vedea tatăl şi‑i întorcea spatele. Ivan nu veni în vacanţă la Perlovka, nu repară acoperişul aşa cum îi promisese Verei Ivanovna: în loc să vină acasă, plecă în pelerinaj la o mânăstire aflată departe. Maşa se amărî, dar nu‑i arătă mamei supărarea, şi continuă să zâmbească, zicându‑i cu aerul că nu‑i necăjită, făcând pe proasta:

— E mai bine pentru noi, mamocika! Închiriem jumătate din casă vilegiaturiştilor, reparăm cu puterile noastre acoperişul, nu trebuie să rugăm pe nimeni! O să zică lumea pe bună dreptate: preotul se caţără singur pe acoperiş!

— Care preot, e un nimenea până una‑alta… bombăni uimită Vera Ivanovna: fata mea e proastă de tot, chiar aşa să fie?

Închiriară jumătate din casă unei vilegiaturiste, bătrânei doctoriţe Marina Nikolaevna, cunoştinţă de‑a lor, enoriaşă din parohia bisericii. Sâmbăta şi duminica îi venea nepoata Jenia, şi ea femeie cu şcoală. Când auzi Ivan că au închiriat camera cu terasă, se făcu foc şi pară, urlă la ele, dar casa era a Verei Ivanovna, lucru pe care bătrâna ţinu să i‑l amintească. El îşi strânse lucrurile şi plecă trântind uşa.

Vera Ivanovna începu să plângă, îi ceru iertare Maşei, dar fata nu‑i răspunse, şi cum stătea în faţa oglinzii, îşi despleti coada, îşi pieptănă părul şi îşi făcu cocul înfoiat ca înainte, prinzându‑l cu cleme colorate.

Micuţul Vania se apropie de uşă, întinse mâna şi o închise cu cârligul.

Maşa plecă să‑l găsească pe preot, acelaşi care‑i cununa­­se – era stareţ acum la altă mânăstire – şi‑i povesti că lucrurile nu merg bine în familia lor. El o dojeni că dăduse camera fără încuviinţarea soţului, îi ceru ca pe viitor să nu iasă din cuvântul bărbatului, să nu facă cum o taie capul, iar faptul că i‑a lăsat şi a plecat la mânăstire nu poate decât să aducă folos şi nicidecum să dăuneze.

În toamnă Ivan veni să‑şi vadă nevasta şi copiii, le aduse daruri mai mult pentru bucuria spiritului. Le dărui o icoană făcută pe comandă reprezentând doi sfinţi – Ioan Războinicul şi Maria Magdalena. Tare se mai bucură Maşa: nu ştia ce să creadă despre el – o iubea sau n‑o mai iubea – dar icoana dăruită avea o anumită semnificaţie, îi reprezenta pe sfinţii lor ocrotitori, şi se vedea cât de colo că şi Ivan suferea din pricina neînţelegerilor dintre ei. Seara nu plecă la Zagorsk, rămase să înnopteze acasă. De multă vreme nu mai rămăsese. Maşa era în culmea fericirii. Îşi iubea bărbatul cu sufletul şi trupul, şi‑n noaptea aceea simţămintele îi năvăliră puternice ca valurile mării, şi făcu nişte mişcări deloc interzise între iubiţi, dar total neobişnuite în relaţia lor conjugală, deşi generatoare de emoţii tulburătoare, aproape de leşin. Ivan ţipa şi gemea, şi Maşa îi astupa uşurel gura cu mâna, ca să geamă mai încet, să nu trezească copiii.

De dimineaţă Ivan îi ceru Maşei să‑l conducă la tren şi‑i zise pe drum că acum ea s‑a dat de gol, că e o stricată, o destrăbălată, că toată viaţa s‑a prefăcut că e neprihănită, că nu s‑a dat în lături de la nimic, că nici copiii nu sunt ai lui, amândoi sunt blonzi, cu ochii albaştri, când, de fapt, trebuiau să aibă ochii căprui şi părul închis la culoare.

Maşa nu scoase un cuvânt, izbucni în plâns. Trenul sosi, şi Ivan plecă să înveţe pentru preoţie. Nu veni acasă o lună şi jumătate, şi Maşa îl luă pe Vania, băiatul cel mare, şi plecă într‑o sâmbătă dimineaţa devreme la Lavra, mânăstirea cea mare, ca să se prezinte în faţa soţului şi să‑l ia cu binişorul să se întoarcă acasă. Ajunse la mijlocul slujbei, el era în cor, nu se uită înspre ea, deşi Maşa se apropiase mult de strană. Era foarte frumos, dar avea un aer ameninţător, barba mică înainte, tunsă frumos, îi crescuse stufoasă până la piept, şi era groaznic de slab – se vedea chiar şi pe sub barbă.

Maşa se apropie de el când se termină slujba, el o dădu la o parte ca pe o perdea, pe Vania nici nu‑l băgă în seamă… Gestul o îngrozi, mai ales când îi văzu ochii privind ţintă înainte, parcă ocolindu‑i – ca în icoana Ochiului atotvăzător. Îşi dădu seama imediat că o paşte nenorocirea, dar nu ştia ce fel de nenorocire.

Nu se mai duse la Teologie, Ivan nu mai veni acasă până în primăvară. Se arătă în primăvară, nu intră în casă, o chemă afară şi‑i zise că e lucru hotărât: să anunţe ea căsătoria lor ca fiind nulă şi neavenită, ca să poată fi desfăcută.

Maşa nu pricepu ce vrea:

— Vrei să divorţezi?

— Nu, divorţ? Da de unde! Copiii sunt ai altuia, totul a fost o minciună…

Maşa păru la început că zâmbeşte, dar izbucni deodată în plâns:

— M‑ai luat fată mare, Vania, ai fost primul bărbat şi singurul…

— Eşti o Magdalenă, dar fără urmă de căinţă… Nu recunosc căsătoria bazată pe înşelăciune, zise tăios Ivan cu privirea într‑o parte, fără să se uite la Maşa.

— E cununie religioasă, Vania! În faţa lui Dumnezeu ne‑am… bâigui ea printre lacrimi, dar totul era în zadar.

— E hulită căsătoria mincinoasă… E hulită! zise Ivan ca şi cum lucrul era deja hotărât.

— Şi copiii? stărui Maşa de frică să nu‑şi piardă fericirea răvăşită.

— Copiii? Nu‑s ai mei! Du‑te la consultaţie, fă analize să‑ţi arate că nu‑s copiii mei!

— O să fac analizele! Sunt copiii noştri, Vania. Kolea îţi seamănă atât de mult, numai că‑i blonduţ, şi Vanecika, uită‑te şi tu, perişorul i s‑a închis la culoare, creşte mare, o să fie ca tine… încercă Maşa să întoarcă vorba în direcţia bună.

Dar o forţă îngrozitor de puternică i se împotrivi: simţi că‑şi pierde minţile. Nebunia se copsese bine de tot, dar deocamdată şi‑o ţinea în sufletul ei, şi bănuielile abia ţinute în frână luară o formă logică. Ivan se apucă să‑i înşire toate păcatele: cum s‑a dus la o prietenă a treia zi după nuntă, dar nu mai putea verifica dacă a fost într‑adevăr acolo, şi el ştia că n‑a fost, cum a fost la concert de două ori împreună cu mama, numai că programul concertului n‑a fost cel comunicat lui… Minciună, numai minciună! Şi lucrul cel mai important: ea s‑a dat de gol cât de stricată e când el a venit acasă după vacanţă, şi ea s‑a dedat noaptea la atâtea în faţa lui, ca ultima femeie de pe stradă…

Şi alte multe de care Maşa nu‑şi aducea aminte, şi fapt important, Ivan nu‑i făcuse niciodată asemenea reproşuri: nu cumva le ţinuse în el cine ştie de când?

Divorţară: Ivan primi de la Patriarhie dezlegarea. Vera Ivanovna se întreba uimită: cum de‑au anulat taina sfântă a căsătoriei? Dar botezul? Prohodul? Împărtăşania? Pot fi anulate?

Maşa trecu copiii pe numele ei de familie. Ca şi cum ar fi numai ai ei, născuţi fără participarea bărbatului. Ivan termină Teologia, fiind vrednic să intre în rândul călugărilor. I se deschidea o frumoasă carieră duhovnicească, aşa mergea vorba printre oameni.

Nu atât suferea Maşa, cât era nedumerită, uimirea le întrecea pe toate celelalte. Îşi puse basma neagră în chip de doliu, chiar îi venea cum nu se poate mai bine. La biserică lumea se purta frumos cu ea, deşi o vorbea de rău pe la spate. Era mai interesantă în nefericirea ei decât până mai ieri, când nu atrăgea atenţia prin nimic.

Vara era îngrozitor de călduroasă, basmaua neagră îi încingea capul, o purtă puţin timp: se sătură s‑o mai poarte.

Muncea în două locuri: la biserică şi la corul Casei de Cultură. Îl pregătiră pe Vanecika de şcoală, avea şase ani, era deştept foc, învăţase să citească, voia să meargă la şcoală, dar cu scrisul nu se descurca, şi Maşa stătea cu el în timpul liber, scria beţişoare şi cârlige. De el se ocupau şi vilegiaturista Marina Nikolaevna, şi nepoata Jenia. Apoi Jenia îl aduse pe fiul prietenilor ei din Riga, pe Serioja, un băiat de şaptesprezece ani, care dăduse admitere la universitate, dar căzuse la examen şi rămăsese să stea pentru un timp la casa de vacanţă după eşecul deplorabil. Copiii Maşei se ţineau scai de el, îl tratau ca pe o rudă: stăteau agăţaţi de el, nu‑l lăsau o clipă să răsufle, şi el era atât de bun, de vesel, se juca cu ei ca de la egal la egal – ba de‑a v‑aţi ascunselea, ba tot felul de alte jocuri…

Serioja semăna puţin cu Maşa: tot mic de statură, blonziu, cu capul puţin cam mare, nu semăna cu Maşa de acum, ci cu Maşa de odinioară, până să se căsătorească. Semănau până şi la aerul lor naiv…

În seara dinaintea plecării, când copiii se culcaseră şi toată casa dormea, Maşa rămase împreună cu Serioja în pridvorul casei, şi se simţiră deodată puternic atraşi unul de altul, se luară de mâini, se sărutară puţin, apoi pe banca din foişor se îmbrăţişară cu foc şi totul veni de la sine, pe nepusă masă, fără nici o premeditare, fără s‑o ia pe ocolite, şi plini de exuberanţă se îmbrăţişară tare‑tare, şi nimic nu era rău sau ruşinos – doar atingeri înflăcărate… Serioja plecă de dimineaţă, Maşa, binedispusă, îi făcu prieteneşte cu mâna. Apoi se trezi că e însărcinată. Nu se apucă să‑l caute pe Serioja: nu avea nici o vină faţă de ea. Şi‑n general nu era nimeni vinovat. Nu arăta deznădăjduită, era binevoitoare şi blândă cu toţi, continua să cânte la cor. Se amărî în schimb Vera Ivanovna, prea grea era viaţa fetei, dar n‑o dojeni şi nici n‑o întrebă nimic.

Când începu să i se vadă burta, starostele mânăstirii, om sever de felul lui, dar drept, îi zise că ar fi bine să plece de la cor.

— Plec, acceptă fără să ezite Maşa.

Se duse la preot: când trebuia să hotărască ceva, obişnuia să ceară binecuvântarea părintelui.

Preotul era bătrân şi cam distrat, dar Maşa îl făcu atent spunându‑i că e însărcinată. El se gândi puţin, o măsură din ochi, îi văzu burta bombată ca la peşti, dădu din cap şi zise:

— Merge până una-alta.

Apoi ea începu să se simtă prost, i se părea că oamenii o vorbesc pe la spate. Se rugă Maicii Domnului s‑o apere de ochi străini. Odată chiar se necăji – se restaura catapeteasma, şi cei doi meşteri veniţi s‑o restaureze stăteau cu faţa spre Maşa şi vorbeau ceva despre ea. Găsi în ea atâta îndrăzneală, încât se apropie de ei şi le zise:

— Tot ce vi s‑a spus despre mine e adevărat. Bărbatu‑meu m‑a lăsat singură cu copiii şi a plecat, poate la călugări, mai sunt şi însărcinată. Da.

Se întoarse şi plecă.

De atunci, unul dintre meşteri, cel mai în vârstă, începu să se zgâiască la ea, iar Maşa îşi întorcea capul spre el. Părea că se prinseseră într‑un joc: el îi căuta privirea, ea se uita înspre el, ocolindu‑i privirea. Aşa se priviră două luni, lucrările de restaurare erau pe terminate, ca şi sarcina Maşei, ajunsă la termen. Odată, chiar de Crăciun, după slujba lungă, meşterul se apropie de ea şi‑i zise:

— Nu trebuie să‑mi răspunzi imediat, poţi să‑mi spui mâine. Aş vrea să mă însor cu dumneata. Vorbesc serios, mă gândesc de multă vreme.

Propunerea i se păru Maşei de tot râsul, şi‑i răspunse pe loc:

— De ce să mă mai gândesc? Mă mărit cu dumneata.

Şi plecă, iar el rămase pe gânduri: sau gluma nu reuşise, sau poate că nu se aştepta la o decizie atât de rapidă.

Maşa ajunse acasă târziu, Vera Ivanovna o aştepta, nu se culcase, era îngrijorată. Fata îi zise din uşă:

— Azi pictorul mi‑a cerut mâna.

— Îţi bei ceaiul, sau nu? o întrebă mama, lăsând să‑i treacă pe la ureche gluma prostească.

— Mi‑a cerut mâna pictorul, mamă. Cel care restaurează catapeteasma.

Vera Ivanovna făcu un gest cu mâna:

— Culcă‑te, dacă ceai nu vrei. Ţi‑am făcut patul.

— Vorbesc serios, mamă.

— Cum îl cheamă?

— Nu l‑am întrebat. Îl întreb mâine.

În curând se căsătoriră, până să se nască băiatul. Îi puseră numele Tihon. Soţul Saşa se dovedi a fi om bun, mai bun decât toţi. Când rămânea acasă, picat în admiraţie, nu‑i dădea drumul pruncului din braţe, iar când pleca la muncă, se întorcea de două ori să‑l mai privească. Copiii mai mari începură să‑l numească tată, şi pe caietele de şcoală, acolo unde nu se scrie numele tatălui, scriseseră: Tişkov Ivan Aleksandrovici şi Tişkov Nikolai Aleksandrovici. Când Tihon Tişkov ajunse să meargă şi el la şcoală, li se născu încă un băiat. Maşa era puţin necăjită: voia să aibă o fată. Dar era femeie tânără, poate că va naşte o fată.

Despre primul soţ umbla zvonul că ajunsese să aibă o situaţie bună, apoi se spânzurase. Poate că era o minciună… Când îi spuseră Maşei, ea îşi făcu cruce şi zise: „Dumnezeu să‑l ierte, dacă‑i aşa.“ Şi se gândi: „Dacă nu ne‑ar fi părăsit într‑un mod atât de brutal, nu l‑aş fi cunoscut pe Sașa… Slavă Ţie, Doamne, pentru tot!“