ANN NAPOLITANO este autoarea romanelor A Good Hard Look, Within Arm’s Reach și a bestsellerului New York Times Un loc în cer (Dear Edward). Portret de familie (Hello Beautiful) este cea mai nouă carte a sa. Timp de șapte ani a fost editor asociat al revistei literare One Story și are o diplomă de masterat în arte de la Universitatea din New York. A predat cursuri de scriere creativă la Colegiul Brooklyn, la Școala de Studii Profesionale din cadrul Universității din New York, precum şi la Atelierul de Creație Literară Gotham.

Romanul Portret de familie de Ann Napolitano a aparut in Colecția Folio, Editura Litera © 2024, traducere de Mihaela Serea si o puteti gasi aici

Fragment în avanpremieră editorială

JULIA

decembrie 1978 – iulie 1981

Julia se afla în grădina din spate, un dreptunghi de cinci metri pe șase, înconjurat cu un gard de lemn, și‑și privea mama cum săpa ultimii cartofi ai sezonului, exact la ora la care trebuia să ajungă William. Știa că va fi punctual și că una dintre surorile ei îi va deschide ușa. William avea să fie, probabil, intimidat de tatăl ei, care urma să‑l întrebe dacă știe vreo poezie pe de rost, și de Emeline și Cecelia, care nu conteneau cu agitația și vorbăria. Sylvie lucra la bibliotecă, așa că avea să fie scutit de privirea ei iscoditoare. Câteva minute singur cu surorile și tatăl ei aveau să‑l ajute pe William să le cunoască – Julia dorea ca el să vadă cât de iubitori sunt – și, ca bonus, avea să fie foarte încântat să o vadă pe ea, când intra în casă. Julia era faimoasă în familia ei pentru felul în care își făcea intrarea, ceea ce însemna doar că se gândea la sincronizare, în timp ce nimeni altcineva din familia ei nu făcea asta. În copilărie, Julia intra cu o piruetă în bucătărie sau în camera de zi, stri­gând: „Ta‑da!“

Ce‑avea să gândească William despre casa lor mică, înghesuită între alte case aproape identice din cărămi­dă, la numărul 18? Familia Padavano locuia în Pilsen, un cartier muncitoresc plin de imigranți. Graffitiuri pline de culoare împodobeau părțile laterale ale clădi­rilor, iar în supermarketul local era la fel de probabil să auzi spaniolă sau poloneză, ca și engleză. Julia își făcea griji că William va găsi sărăcăcioase atât carti­erul, cât și interiorul casei lor. Canapeaua înflorată, acoperită cu folie de plastic. Crucifixul de lemn de pe perete. Icoanele cu sfinte, de lângă masa din sufragerie. Când mama Juliei era supărată, le spunea pe nume cu voce tare, cu ochii ațintiți la fețele lor, de parcă le‑ar fi implorat să o salveze de această familie. Adelaida, Agnes din Roma, Ecaterina de Siena, Clara de Assisi, Brigita a Irlandei, Maria Magdalena, Filomena, Tereza de Ávila, Maria Goretti. Toate cele patru fete ale familiei Padavano puteau recita aceste nume mai bine decât ro­zariul. Era neobișnuit ca o cină în familie să se încheie fără ca tatăl lor să recite poezii sau fără ca mama lor să recite numele sfintelor.

Julia tremura. Nu‑și pusese un palton pe ea; erau cinci grade afară, dar majoritatea locuitorilor din Chicago refuzau să considere că e frig până când tem­peratura nu scădea sub zero.

– Îmi place de el, a spus ea, în spatele mamei sale.

– E băutor?

– Nu. E jucător de baschet. Și un student apreciat. Se va specializa în istorie.

– E la fel de inteligent ca tine?

Julia s‑a gândit la asta. William era, clar, inteligent. Îi mergea mintea. Îi punea întrebări care îi dovedeau că își dorește să o înțeleagă. Cu toate acestea, inteligența lui nu se manifesta sub forma unor opinii puternice. Era interesat de întrebări și nesigur în răspunsurile sale; era maleabil. William studiase de câteva ori împreu­nă cu Julia la Biblioteca Lozano, care se afla la doar câteva străzi de casa familiei Padavano. Sylvie lucre la bibliotecă, și toată lumea din cartierul lor o folosea ca loc de întâlnire, dar pentru William, să studieze acolo însemna că trebuie să facă o oră pe drum îna­poi la cămin, noaptea târziu. Când își făcea planuri de weekend, spunea mereu:

– Facem ce vrei tu. Ai cele mai bune idei.

Julia nu se gândise niciodată la inteligența fizică, până să asiste la recentul meci de baschet al lui William. A constatat cu surprindere cât de entuziasmată era să‑l urmărească pe William jucând cu echipa lui. Văzuse o latură a lui mai plină de forță decât tot ce arătase în afara terenului: strigând comenzi către colegii săi, folosindu‑și corpul puternic și înalt pentru a bloca un adversar la coș. Julia nu era interesată de sport și nu înțelegea regulile, dar frumosul ei iubit a sprintat, a sărit și s‑a rotit cu o agilitate fizică desăvârșită și cu o concentrare atât de intensă, încât s‑a trezit spunându‑și: „Da“.

– E un om serios, a spus. Ia viața în serios, la fel ca mine.

Rose a sărit în picioare. Pe un străin poate că l‑ar fi apucat râsul, dar Julia era obișnuită cu felul în care se ridica mama ei. Când grădinărea, Rose purta o uni­formă de prinzător de baseball modificată, încununată de un sombrero bleumarin. Le găsise pe toate pe stra­dă. Capătul lor de cartier era sută la sută italian, dar multe dintre străzile cartierului erau pline de familii mexicane, iar Rose luase pălăria din coșul de gunoi al cuiva, după o sărbătoare Cinco de Mayo[1]. Echipamentul de prinzător îl avea de când Frank Ceccione, care lo­cuise la două case distanță de ei, s‑a apucat de droguri și a părăsit echipa de baseball a liceului. Rose purta apărătoare uriașe pentru picioare, iar pe apărătoarea de piept cususe buzunare mari, pentru uneltele ei de grădinărit. Părea pregătită pentru un fel de joc – doar că nu era clar pentru care anume.

– Deci nu e mai inteligent decât tine.

Rose și‑a ridicat sombreroul și și‑a trecut mâna prin păr – ondulat ca al fiicelor ei, dar înțesat de fire albe. Nu era chiar atât de bătrână pe cât părea, dar, cu ani în urmă, Rose interzisese orice sărbătorire a zilei sale de naștere, o declarație personală de război împotriva tre­cerii timpului. Mama Juliei și‑a îndreptat privirea asu­pra brazdelor din grădina ei. Cartofii și ceapa erau tot ce rămăsese de recoltat; cea mai mare parte a muncii lui Rose era acum dedicată pregătirii grădinii pentru iarnă. Singurele secțiuni de pământ necultivat erau rezervate unei poteci înguste printre brazde și unei sculpturi albe a Fecioarei Maria, sprijinită de colțul din stânga spate al gardului. Rose a oftat.

– E în regulă, presupun. Eu sunt mai inteligentă decât tatăl tău, sunt la un milion de kilometri distanță.

Julia și‑a dat seama că „inteligent“ era un termen complicat – cum să‑l fi cuantificat, mai ales când nici unul dintre părinții ei nu mersese la colegiu? –, dar mama ei avea dreptate. Julia văzuse fotografii cu Rose, drăguță, ordonată și zâmbitoare, în aceeași grădină, alături de Charlie la începutul căsătoriei lor, dar mama ei se resemnase în cele din urmă și îmbrăcase deza­măgirea conjugală în același mod în care și‑a îmbrăcat ținuta ridicolă de grădinărit. Toate eforturile ei consi­derabile de a‑și propulsa soțul către un fel de stabilitate financiară și succes dispăruseră cu mult timp în urmă. Acum, casa era spațiul lui Charlie, iar refugiul lui Rose era grădina.

Cerul se întuneca, și afară se făcea tot mai frig. Când se instala înghețul, cartierul se liniștea, dar în seara asta era cuprins de zarvă, de parcă ar fi încercat să‑și spună ultimul cuvânt. Niște copii, departe, râdeau în gura mare; bătrâna doamnă Ceccione bombănea în grădina ei; o motocicletă a tușit de trei ori înainte de a porni.

– Cred că e timpul să intri în casă, a spus Rose. Ți‑e rușine că bătrâna ta mamă arată așa?

– Nu, a răspuns Julia.

Știa că atenția lui William se va concentra asupra ei. Îi plăcea privirea plină de speranță pe care o îndrepta William asupra ei, de parcă ar fi fost o navă care zărise portul ideal. William crescuse într‑o casă drăguță, cu un tată profesionist, cu o pajiște mare și cu camera lui proprie. El știa clar cum arată succesul și siguranța, iar faptul că vedea acele posibilități în Julia îi plăcea enorm fetei.

Rose încercase să‑și construiască o viață solidă, dar Charlie rătăcise sau răsturnase fiecare piatră pe care o așezase ea. Julia hotărâse, la jumătatea primei ei conversații cu William, că el era bărbatul potrivit pen­tru ea. Avea tot ce căuta ea și, așa cum îi spusese mamei ei, îl plăcea pur și simplu de el. La vederea lui, se trezea zâmbind, și îi plăcea să‑și vâre mâna ei micuță în palma lui mare. Făceau o echipă excelentă: William experi­mentase genul de viață pe care și‑o dorea Julia, astfel încât să‑i poată direcționa energia nesfârșită, în timp ce își construiau viitorul împreună. Odată căsătoriți și stabiliți la casa lor, ea urma să‑și ajute familia. Fundația ei solidă avea să devină și a lor.

Când a intrat în living, aproape că a izbucnit în râs văzând ușurarea întipărită pe fața iubitului ei. William stătea lângă tatăl ei pe canapeaua scârțâitoare, iar Charlie își ținea mâna pe umărul tânărului.

Cecelia stătea de‑a curmezișul pe vechiul fotoliu roșu, iar Emeline se uita în oglinda atârnată lângă ușa de la intrare, aranjându‑și părul.

– Ai un nas excelent, William, a spus Cecelia, cu o voce serioasă.

– O, a spus William, clar surprins. Mulțumesc!

Julia a zâmbit.

– N‑o lua în seamă pe Cecelia. Vorbește așa pentru că e o artistă.

Cecelia avea acces special la atelierul de artă al li­ceului și considera tot ce era în câmpul ei vizual ca pe o sursă de inspirație pentru viitoarele picturi. Ultima dată când Julia – intrigată de expresia concentrată de pe chipul Ceceliei – și‑a întrebat sora la ce se gândește, Cecelia spusese: „La violet“.

– Dar chiar ai un nas frumos, a spus Emeline, poli­ticoasă, pentru că îl observase pe William că roșește și voia să‑l facă să se simtă mai bine.

Emeline percepea vibrația emoțională dintr‑o încă­pere și voia ca toți să se simtă mulțumiți și‑n largul lor în orice moment.

– Nu știe nici un vers din Whitman, i‑a spus Charlie Juliei. Îți poți imagina? William a ajuns aici în al doi­sprezecelea ceas. I‑am dat câteva versuri ca să‑l salvez.

– Tati, nimeni nu știe versuri din Whitman, în afară de tine, a spus Cecelia.

Faptul că William nu știa nici unul dintre poeme­le lui Walt Whitman a fost pentru Julia o confirmare suplimentară că iubitul ei era altfel decât tatăl ei. Din vocea lui Charlie, și‑a dat seama că băuse, dar nu era încă beat. Avea în mână un pahar, plin pe jumătate cu cuburi de gheață care se topeau.

– Pot să‑ți rezerv Fire de iarbă la bibliotecă, dacă vrei, s‑a oferit Sylvie. Merită citit.

Julia nu o observase pe Sylvie, care stătea în pragul bucătăriei. Probabil că tocmai ajunsese acasă din tura de la bibliotecă, iar buzele ei erau de un roșu aprins, ceea ce însemna că se sărutase cu unul dintre băieții ei în depozit. Sylvie era în ultimul an de liceu și își petrecea orele libere lucrând în cât mai multe ture cu putință, ca să strângă bani pentru colegiul local. N‑avea să obțină o bursă de studiu, așa cum obținuse Julia, pentru că nu demonstra aceeași hotărâre ca sora ei mai mare. Sylvie primea notă maximă la cursurile de care era interesată, dar avea rezultate mediocre la orice alt­ceva. Julia își folosise hotărârea ca pe o mașină de tuns iarba și, înarmată cu ea, străbătuse liceul, concentrân­du‑se mereu la următorul pas.

– Mulțumesc, a spus William. Mă tem că în general nu prea am citit poezie.

Julia era sigură că William nu observase buzele su­rorii ei și, chiar dacă le‑ar fi observat, n‑ar fi știut ce înseamnă. Sylvie era cea mai apropiată din surorile ei și, de asemenea, era singura persoană care putea s‑o în­cuie pe Julia, s‑o lase fără replică. Sora ei citise sute de romane – acesta fusese dintotdeauna singurul interes și hobby al lui Sylvie –, iar din acele cărți își extrăsese un obiectiv în viață: să trăiască o poveste de dragoste grozavă, cum apare numai o dată la un secol. Era un vis copilăresc, dar Sylvie se ținea încă de el cu amândouă mâinile. Îl căuta pe el – sufletul ei pereche – în fiecare zi a vieții ei. Se mozolea cu băieți în timpul turelor la bibliotecă, pentru a avea antrenament atunci când urma să‑l întâlnească.

– Nu e corect să exersezi așa, îi spunea Julia lui Sylvie, când stăteau întinse una lângă alta în camera lor, noaptea, pe întuneric. Și genul de dragoste pe care îl cauți e o invenție, oricum. În acele cărți – La răscruce de vânturi, Jane Eyre, Anna Karenina –, iubirea e prezentată ca o forță care te distruge. Toate sunt tragedii, Sylvie. Gândește‑te la asta; romanele acelea se termină toate cu disperare sau moarte.

Sylvie a oftat.

– Nu tragedia este importantă, a spus ea. Citim și astăzi acele cărți pentru că dragostea este ceva atât de măreț și de adevărat, încât nu putem s‑o ignorăm. Nu e obliterare; e un fel de expandare, cred. Dac‑aș fi destul de norocoasă să cunosc o astfel de iubire…

A tăcut, incapabilă să exprime în cuvinte câtă însem­nătate ar avea asta.

Julia a clătinat din cap la vederea buzelor roșii ale surorii ei, pentru că acest vis avea să se întoarcă împo­triva ei. Lui Sylvie îi păsa prea mult și trăia prea mult în capul ei. Avea să‑și facă o reputație de ușuratică și, în cele din urmă, avea să se mărite cu un ratat care arăta bine, numai pentru că ar privi‑o într‑un mod care i‑ar aminti de Heathcliff.

Emeline vorbea despre dirigintele ei, care se afla în probațiune, după ce fumase marijuana.

– E atât de sincer, spunea ea. Ne‑a spus cum a fost prins și tot. Mă tem că va avea și mai multe probleme pentru că ne vorbește despre asta. Nu pare să înțeleagă regulile adulților cu privire la ce ar trebui să spună și ce ar trebui să păstreze pentru el. Îmi tot venea să‑i spun să tacă.

– Ar trebui să‑i spui și să nu mai fumeze iarbă, a subliniat Cecelia.

– Presupun că ar trebui să mâncăm? Rose ieșise din dormitorul ei, curată și purtând una dintre rochiile ei cele mai frumoase. Mă bucur să te cunosc, William. Îți place vinul roșu?

William s‑a ridicat de pe canapeaua joasă, desfășurându‑și corpul lung, și a înclinat din cap spre Rose.

– Bună ziua, doamnă.

– Măiculița Domnului! a exclamat Rose, apoi și‑a dat capul pe spate ca să poată ridica privirea la el. Ea abia dacă avea un metru cincizeci înălțime. Nu te‑ai gândit să menționezi că e uriaș, Julia?

– Totuși, e o minune, nu‑i așa? a spus Charlie. A topit‑o pe Julia noastră, ceea ce nu aș fi crezut că e posibil. Uită‑te la zâmbetul ei.

– Tati, a îngânat Julia.

– Pe ce poziție joci? îl întrebă Charlie pe William.

– Extremă mică.

– Ha! Dacă tu ești extrema mică, mi‑ar plăcea să văd cine e extrema mare.

– Mă întreb care este explicația evolutivă pentru acest tip de statură, a spus Sylvie. Era nevoie de oameni care să se uite peste ziduri, să vadă dacă vine inamicul?

Toți cei din cameră, inclusiv William, au râs, dar Juliei i s‑a părut că părea puțin încolțit în mijlocul acțiunii. S‑a întors spre el și i‑a șoptit:

– Suntem prea duri pentru tine?

El i‑a strâns mâna, un gest din care ea a înțeles că răspunsul era și da, și nu.

El i‑a strâns mâna, un gest din care ea a înțeles că răspunsul era și da, și nu.

Cina nu a fost delicioasă. În ciuda faptului că avea în grădină legume frumoase, lui Rose nu‑i plăcea deloc să gătească, așa că se luptau cu toții să dea gata cina de pe masă. Oricum, legumele nu le erau destinate lor – erau vândute de gemene în fiecare weekend la un târg al fermierilor, dintr‑un cartier bogat din apropiere. Era rândul lui Emeline să gătească, ceea ce însemna că aveau parte de cine congelate, de mâncat în fața televizorului. Oaspetele a trebuit să‑și aleagă primul cina TV; William a ales curcan, care a venit pe o tavă cu compartimente mici pentru piure de cartofi, mazăre și sos de afine. Membrii familiei au ales la întâmplare după el și au început să mănânce. Emeline le‑a servit și croasante semipreparate, scoase din ambalaj și coapte în cuptor. Acestea au stârnit mai mult entuziasm și au dispărut în zece minute.

– Când eram mic, mama ne pregătea aceeași marcă de mâncăruri la cină, a spus William. Mă bucur să gust din nou din ele. Mulțumesc.

– Mă bucur că nu ești oripilat de obiceiurile noastre, a spus Rose. Aș vrea să știu dacă ai fost crescut catolic.

– Am absolvit școala catolică din Boston.

– O să urmezi cariera tatălui tău? l‑a întrebat Charlie.

Întrebarea a surprins‑o pe Julia și și‑a dat seama că și surorile ei au tresărit. Charlie nu pomenea niciodată de muncă, nu întreba pe nimeni cu ce se ocupă. Își detesta slujba de la fabrica de hârtie. Singurul motiv pentru care nu fusese concediat – potrivit lui Rose – era că patronul companiei era prietenul lui din copilărie. Charlie le spunea tot timpul fiicelor sale că nu munca îl face pe om.

– Pe tine ce te face, tati? întrebase Emeline cu câțiva ani în urmă, ca răspuns la acest comentariu.

Vorbise cu toată drăgălășenia ei de copilă; era unanim acceptat că ea era cea mai blândă și mai serioasă din cele patru fete.

– Zâmbetul tău, răspunsese Charlie. Cerul nopții. Migdalul înflorit din fața casei doamnei Ceccione.

Julia ascultase și se gândise: „Asta‑i o prostie. Și inutil pentru mama, care spălă rufele străinilor în fiecare săptămână, ca să aibă cu ce plăti facturile“.

Poate că Charlie încerca să pună genul de întrebare pe care credea că o adresau alți tați iubiților fiicelor lor.După ce cuvintele și‑au luat zborul de pe buzele lui, și‑a golit paharul și a întins mâna spre sticla de vin.

– Tati părea speriat, avea să‑i spună Sylvie Juliei, mai târziu în noaptea aceea, pe întuneric. Și ai mai auzit‑o pe mama folosind cuvântul „oripilat“? Ea nu vorbește niciodată așa. Amândoi se etalau în fața lui William.

– Nu, domnule, a răspuns William. Tatăl meu lucrează în contabilitate. Eu…

A ezitat, iar Julia s‑a gândit: „Îi vine greu pentru că nu are răspunsul. Îi lipsesc răspunsurile“. Un fior de plăcere i‑a străbătut șira spinării. Julia se specializase în răspunsuri. De când a fost suficient de mare pentru a vorbi, ea și‑a condus surorile, sesizându‑le problemele și oferindu‑le soluții. Uneori, surorile ei considerau acest lucru iritant, dar admiteau și că a avea un „maestru depanator“ în propria casă era un avantaj. Rând pe rând, o căutau și îi spuneau cu sfială: „Julia, am o problemă“. Putea fi vorba despre un băiat răutăcios, sau un profesor strict, sau un colier împrumutat și pierdut. Iar pe Julia o entuziasmau solicitările lor, își freca mâinile și își dădea seama ce trebuie făcut.

– Dacă nu merge cu baschetul, aș putea…, a început William, dar glasul i s‑a frânt și părea la fel de pierdut ca Charlie cu o clipă mai devreme, suspendat în timp, ca și când singura lui speranță ar fi fost ca sfârșitul frazei să apară ca prin magie.

– Ar putea să se facă profesor, a completat Julia.

– Oo! a exclamat Emeline, aprobator. E un profesor care arată bine, aici, la două străzi, și toate doamnele se uită după el. Poartă niște sacouri de bun‑gust.

– Profesor de ce? a întrebat Sylvie.

– N‑am idee, a răspuns Emeline. Dar ce importanță are?

– Bineînțeles că are importanță.

– Profesor, a spus Charlie, ca și când Julia ar fi spus astronaut sau președinte al Statelor Unite. Rose vorbea tot timpul despre colegiu, dar educația ei se încheiase cu absolvirea liceului, iar Charlie abandonase colegiul după nașterea Juliei. Asta ar fi ceva!

William i‑a aruncat o privire Juliei, vădind deopotrivă mulțumire, dar și altceva, iar pălăvrăgelile au continuat în jurul lor, la masă.

Mai târziu în acea noapte, când au mers la o plimbare prin cartier, William a întrebat‑o:

– Ce‑a fost ideea asta cu mine profesor?

Julia a simțit că se îmbujorează.

– Am vrut să te ajut, iar Kent mi‑a spus că scrii o carte despre istoria baschetului.

William i‑a dat drumul la mână, fără să pară că și‑ar fi conștientizat gestul.

– Ți‑a spus el asta? Nu este o carte, sunt mai degrabă niște notițe în momentul de față. Nu știu dacă va fi vreodată o carte. Nu știu ce va fi.

– E impresionant, a spus ea. Nu cunosc alți colegi care să scrie o carte în timpul liber. E ceva foarte ambițios. Mie îmi pari a fi un viitor profesor.

El a ridicat din umeri, dar Julia l‑a văzut cântărind în gând ideea.

William era înalt și o domina cu statura lui. Un bărbat, dar tânăr. Cartierul Pilsen era cufundat în tăcere în seara asta, sub un cer albastru‑închis. Erau pe o stradă îngustă, lăturalnică. La câteva străzi în dreapta, se vedea turla bisericii Sfântul Procopie, unde familia ei mergea duminica la liturghie. Julia s‑a gândit la Sylvie, sărutată în fața unui șir de romane științifico‑fantastice, în luminile strălucitoare ale bibliotecii. S‑a întins și l‑a tras pe William de revere. „Treci încoace!“

William a înțeles semnalul și s‑a aplecat. Buzele lui le‑au întâlnit pe ale ei – blânde, calde – și s‑au lipit în mijlocul străzii, în mijlocul poveștii lor de dragoste, în mijlocul cartierului ei. Juliei îi plăcea să‑l sărute pe William. Sărutase câțiva băieți înaintea lui, dar acei băieți abordaseră sărutul de parcă ar fi fost pistolul de start într‑un sprint. Probabil că linia de sosire era sexul, dar nici unul dintre băieți nu se așteptase să ajungă atât de departe; pur și simplu încercau să acopere cât mai mult teren, înainte ca Julia să anuleze cursa. Un sărut pe obraz se transforma într‑unul pe buze, care escalada rapid într‑unul franțuzesc, apoi băiatul îi pipăia sânii, de parcă ar fi încercat să‑i ia măsura. Julia nu lăsase niciodată pe nimeni să meargă mai departe de acel punct, dar întregul demers era atât de stresant, încât nu reușise să simtă sărutările ca fiind altfel decât umede și nesăbuite. William, totuși, era altfel. Sărutările lui erau lente și nu făceau parte dintr‑o cursă, ceea ce‑i permitea Juliei să se relaxeze. Pentru că se simțea în siguranță, diferite părți ale trupului ei s‑au luminat și și‑a apăsat corpul moale de al lui. Pentru prima dată, cu William, își dorea mai mult. Îl dorea pe el.

Când în cele din urmă s‑au despărțit, ea i‑a șoptit în piept:

– Am să plec de aici.

– De unde? Din casa părinților tăi?

– Da, și din cartierul ăsta. După colegiu. Când… Era rândul Juliei să ezite. Când o să‑mi încep viața adevărată. Aici nu se întâmplă nimic; mi‑ai văzut familia. Oamenii rămân blocați aici. Și‑a imaginat solul din grădina lui Rose: gras, cu pietre, lipicios la atingere. Și‑a frecat mâna de jacheta lui William, ca și cum ar fi vrut să șteargă murdăria. Există cartiere mult mai frumoase în Chicago. Există o lume diferită de aceasta. Mă întreb dacă tu vrei să te întorci la Boston.

– Mie îmi place aici, a spus el. Îmi place familia ta.

Julia și‑a dat seama că își ținuse respirația, așteptând răspunsul lui. Ea hotărâse că William e viitorul ei, dar nu era sigură că el simte la fel, deși bănuia că da.

___
 Folio. O colecție cosmopolită, locul de întâlnire a celor mai noi opere de ficțiune literară contemporană – romane aflate în topurile internaționale, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi – cărți provocatoare, pe care abia aștepți să le citești.

---

[1] 5 Mai, data la care Mexicul sărbătorește victoria asupra celui de-Al Doilea Imperiu Francez, în bătălia de la Puebla din 1862.