Deschizând vechiul cuptor cu lemne, mirosul de pâine proaspăt coaptă i-a mângâiat sufletul Marinei. A închis ochii și a inspirat încet. Mirosul copilăriei. Mirosul de acasă.

În iarna anului 2010, într-un orășel de pe insula Mallorca, Anna și Marina, două surori despărțite
în tinerețe, se reîntâlnesc pentru a vinde brutăria moștenită de la o femeie misterioasă pe care cred
că nu o cunosc. Sunt două femei cu vieți foarte diferite. Anna abia dacă a pus piciorul în afara insulei și este încă măritată cu un bărbat pe care nu-l mai iubește. Marina călătorește prin lume lucrând ca medic voluntar pentru o organizație umanitară. În încercarea de a descifra taina moștenirii, rănile
adânci ale trecutului sunt răscolite, umbrele conflictelor de mult uitate revin, iar anii destrămați în
tăceri și regrete își torc povestea cu amintiri și noi începuturi.

Romanul Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor a fost ecranizat in 2021, in regia lui Benito Zambrano.

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht- Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor este romanul său de debut. S-a vândut în peste 250 000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes. La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut Povești cu femei măritate, roman finalist al Premiului Planeta în 2022.

Fragment carte. Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor. Cristina Campos

Úrsula și Marina citeau cu atenție foaia de hârtie în¬gălbenită cu rețeta de pandișpan de lămâie cu semințe de mac pe care încercaseră să o prepare cu o zi înainte.
— Vezi tu, și acum sunt convinsă că e vorba de drojdie. Ne trebuie parf de copt. Ce avem noi nu crește suficient.
— Cred că am lăsat o prea mult în cuptor… și am exa¬gerat cu zahărul, a răspuns Marina.
— Avui us ajudaré una mica… O să vă ajut, că bietele gă¬ini ale lui Tomeu n au nicio vină că nu știți să numărați.
În tăcere, cele trei au început să pregătească acel complicat pandișpan de lămâie cu semințe de mac. Úrsula rădea lămâile, în timp ce Catalina bătea ouăle, iar Marina cernea făina și drojdia. Au amestecat ingre¬dientele, încetul cu încetul, până când aluatul a devenit uniform, apoi au luat câte un pumn de semințe de mac și le au aruncat în același timp, privind cum cădeau… așa cum făcea Lola, ca și cum ar fi fost cu adevărat un ritual…
Marina a spart tăcerea.
— Lola și a făcut testamentul când avea treizeci și șapte de ani… Știai asta, Cati?
Cati a oftat și s a încruntat din nou.
— De ce nu o lași tu pe Lola să se odihnească în pace? a întrebat ea fără să îndrăznească să o privească pe Marina în ochi.
Marina nu se aștepta la niște cuvinte atât de dure și de directe. Cu o zi înainte, Catalina vorbise cu mare naturalețe despre Lola.
— Și tu ai face la fel dacă ai fi în locul meu, a răspuns Marina cu voce conciliantă.
— Da, Cati. Gândește te că ți s ar fi întâmplat dumitale. Nu în fiecare zi îți cade din cer o casă ca asta, a argumen¬tat Úrsula.
Catalina și a ridicat privirea. A fixat o pe Marina și cu vocea frântă a spus:
— Sunt femeie de cuvânt, a încheiat ea conversația, luând o cârpă și părăsind încăperea.
Úrsula s a uitat la Marina și a ridicat din umeri. Era clar că femeia aceea nu avea să fie de mare ajutor și, din ultimele cuvinte pe care le rostise, rezulta că ceva știa, dar tăcea. Au băgat aluatul la cuptor… și l au scos cu un sfert de oră mai devreme decât cu o zi înainte. Arăta bine, au gustat și li s a părut delicios.
De la ușa din față s a auzit vocea preotului.
— Bon dia, Pare Jesús , a spus Catalina, întinzându i pa moreno și bucățica de pandișpan de lămâie.
În momentul acela a intrat văduva și, ca în fiecare dimineață, cei doi s au înroșit, iar preotul, cu un Adéu, fins demà , s a strecurat ca un marinar de apă dulce pe ușa brutăriei. Imediat, a venit Tomeu, care a luat, ca în fiecare dimineață, 50 de pâini pentru meniurile și sendvișurile de la restaurantul lui și, firește, bucățica de pandișpan de lămâie. Următoarea clientă, coafeza cu psoriazis și cei cinci copii ai săi. Pentru ei, o pâine și o bucățică de pandișpan de lămâie pe care o mâncau liniștiți într un Renault 4 rablagit, în drum spre școala din Sóller. Când copiii au ieșit, aproape toți deodată, a intrat jandarmul satului, care închidea ochii la grămada de copii înghesuiți în fiecare dimineață în mașina coa¬fezei, motiv pentru care, o dată la trei luni, ea îl tundea la zero, gratis.
Coafeza nu i lua bani nici Catalinei pentru tunsoa¬rea anuală, căci îi plătea douăzeci de cenți mai puțin pentru fiecare pâine neagră. (O decizie luată de Lola și de Catalina când și au dat seama că biata femeie și bărbatul ei cumsecade, șofer de camion, care își petrecea mai mult timp în mașină pe drumuri europene decât pe canapeaua din propria casă din satul lui, înconjurat de cei cinci copii, nu reușeau să se descurce.)
La ora 8:30, primarul, morocănos și căscând, a intrat vorbind ca de obicei despre teribilele lui probleme cu somnul. Apoi au venit funcționarii inutili ai primăriei, care stabileau între ei zilele libere de Paște, dându i dureri de cap primarului, mai multe Cataline, mai mulți Tomeu, și tot așa s au perindat pe acolo toți cei din Valldemossa, până la prânz, la ora 13, când numărul clienților a înce¬put să scadă.
Curios e că, deși se simțeau recunoscători că gustau din nou pandișpanul de lămâie, toți aveau ceva de obiec¬tat. Ba că al Lolei avea un gust diferit, ba că era puțin mai dulce sau cu mai puțină lămâie și mai mult mac, mai multă făină sau un ou mai puțin…
Brutăresele s au pus de acord asupra programului zilnic de lucru. Toate trei urmau să înceapă în fiecare dimineață la 5 pentru primul rând de pâine coaptă. Úrsula le ajuta până la ora 11. Catalina urma să și ter¬mine ziua de lucru la prânz, la ora 13. Brutăreasa și a cerut iertare, încercase să l convingă pe unul dintre cei opt frați ai ei să se ducă să i dea de mâncare bătrânei lor mame, în săptămâna în care Marina și Úrsula învățau meseria de brutărese, dar niciunul dintre ei nu avea timp. Catalina a decis să nu le o mai ceară niciodată, blestemându și scursurile de cumnate, jigodiile de nepoți și pămpălăii de frați. Așa că, în acest scenariu, Marina urma să rămână singură în fiecare zi ocupându se de clienți până la ora 14.
Brutăria își continua programul pe care l avusese întotdeauna. Iarna, de luni până duminică, de la 7 la 14. Vara, de la 7 la 21, de marți până duminică.
În prima zi în care s a trezit singură în spatele tej¬ghelei din Can Molí, când în clopotnița satului a bătut de ora 13, iar Catalina a ieșit pe ușă, Marina nu s a putut abține să zâmbească.
***
Un poștaș insipid a intrat în brutărie. A salutat cu ră¬ceală și a ieșit. Marina primise, în sfârșit, scrisoarea de la Cadastru. Se pregătea să o deschidă, când a intrat Gabriel cu două pahare din plastic cu cafea aburindă.
— Bună ziua, Marina… Ți am zis eu… e greu să pătrunzi în satul ăsta, dar, odată ce ai făcut o, nu mai pleci, a sa¬lutat o el zâmbind.
I a întins cafeaua pe care o cumpărase pentru ea de la barul lui Tomeu. O întâlnise pe Catalina pe drum, iar aceasta îi spusese că Marina stă pentru prima dată singură în spatele tejghelei.
— Haide, vino! Hai s o bem la soare, până ce nu apare alt client, a spus Gabriel, sorbind din cafea.
Au ieșit să se așeze pe banca din fața brutăriei. Niebla, ca de obicei, s a întins pe prag.
— Nu ți e dor de viața activă?
Marina s a gândit câteva secunde.
— Un pic. E adevărat. Dar, știi, cred că mi a făcut bine să o iau mai încet.
— Da, există un moment în viață în care îți dai seama că ai alergat prea mult, a zis Gabriel.
— Nu știu dacă am ajuns încă la acel moment. Nu cred, i a răspuns Marina cu un zâmbet sincer. Încă am chef să alerg… Sunt aici să aflu de ce mi a căzut din cer cadoul ăsta.
— E un cadou pe cinste, a aprobat Gabriel, privind la moara impunătoare de deasupra lui. Întotdeauna mi a părut rău că moara asta nu e reabilitată.
Au depănat amintiri într o conversație tihnită.
Gabriel i a povestit că cei doi fii ai săi studiau la uni¬versitatea Complutense din Madrid și că nu voiau să aibă nicio legătură cu insula. „Când se vor opri din alergat, se vor întoarce“, a încheiat el cu convingere. Marina i a povestit despre partenerul său de viață, despre profesia ei. Despre sora ei. Și, nici ea nu știa prea bine cum, a ajuns să i povestească despre venirea pe lume a lui Naomi.