Cartea se lamseaza astazi, 7 decembrie, la targul Gaudeamus la ora 17.30. Participa Diana Mandache, autoare recunoscută pentru cercetarea istoriei regalității, în special a Casei Regale a României si Valentin Mandache, traducătorul volumului patru al memoriilor regăsite ale Reginei Maria.

Volumul de față, al patrulea din Povestea vieții mele, reprezintă un document istoric de excepțională importanță pentru istoriografia regalității, scris de unul dintre cei mai reprezentativi participanți la evenimentele imediat următoare Primului Război Mondial. Regina Maria oferă amănunte din poziția de diplomat ad-hoc al României la Paris, în contextul desfășurării Conferinței de Pace. Este un martor regal inedit, care consemnează întrevederi cu personalitățile momentului, Woodrow Wilson, Raymond Poincaré, Georges Clemenceau ori David Lloyd George. Călătoria în Anglia la familia regală britanică are aceeași însemnătate diplomatică, facilitând, printre altele, o întrevedere premierului Brătianu cu regele George al V-lea. Reîntoarsă la București, Maria susține o conferință de presă,
fapt neobișnuit, ieșind din regulile strict monarhice, mai ales pentru o regină consoartă.

Volumul memorialistic cuprinde deopotrivă impresiile vizitei făcute alături de regele Ferdinand în Transilvania, apoi ultima întâlnire cu mama sa, ducesa de Coburg, precum și momente postbelice cu simbolistică specială: deschiderea primului parlament al României Mari, încoronarea de la Alba Iulia, un ceremonial suprem regal ce consfințea noul statut politico-juridic al țării, toate acestea alături de eforturile sale diplomatice pentru reconstrucția țării și ajutorarea celor săraci, a văduvelor și orfanilor de război.

Fragment Carte. Povestea vieții mele. Capitole târzii. Memorii regăsite ale reginei Maria. Editor Diana Mandache

Dintre monarhii României, Maria a fost cea mai carismatică, admirată și medi- atizată de presa internațională. Memoriile diplomaţilor, politicienilor și scri- itorilor vremii au prezentat-o într-o lumină favorabilă. În timpul Primului
Război Mondial, ea și-a dobândit aura unei femei curajoase. Nonconformismul său a fost adeseori criticat, fiindu-i reproșate vanitatea și dorinţa exagerată de a fi în lumina reflectoarelor. Oricum ar fi interpretat, acest lucru a adus beneficii României, și mulţi dintre contemporanii ei recunoșteau că „România are chipul reginei Maria”.
Acest ultim volum al memoriilor sale, Capitole târzii2, un manuscris nepublicat până acum3, s-a crezut pentru mult timp că a fost distrus de regele Carol al II-lea, după moartea mamei sale. Ultima secretară particulară a Mariei, Christine Galitzi, știa despre„noua carte pe care o scria regina, fiind o continuare a Poveștii vieţii mele”. Aceasta credea că „după moartea Mariei, Carol al II-lea a dispus distrugerea manuscrisului”4.
La scurt timp după publicarea primului volum din Povestea vieţii mele, reginei i s-a propus să continue scrierea captivantelor sale amintiri. Prima menţiune în legătură cu începerea redactării celui de-al patrulea volum de memorii a fost făcută în 1934, în corespondenţa reginei cu Ray Harris Baker5, bibliotecar la Biblioteca Congresului și fon- datorul de mai târziu al colecţiei „Regina Maria” la Kent State University din Kent, Ohio. Finalizarea acestui volum de memorii a continuat cu multe dificultăţi cauzate de frica generată de presiunile exercitate de fiul său, regele Carol al II-lea, care era gelos pe re- gină, din cauza recunoașterii prestigiului ei în întreaga lume. Drept consecinţă, Maria a luat decizia de a-și adăposti documentele personale. Ca o precauţiune suplimentară, încă din 1931, a avut consimţământul ginerelui său, regele Alexandru al Iugoslaviei, pentru a primi o parte din corespondenţa sa la Belgrad sau la legaţia iugoslavă din București. Documentele din arhive6 confirmă teama Mariei, începând cu anii 1930, și dorinţa sa de a-și adăposti jurnalele și alte acte personale, la Legaţia britanică din București. Aceasta era o acţiune politică sensibilă, fiind posibilă numai pentru scurt timp, pentru a evita crearea de complicaţii. Intenţia vremelnică a reginei Maria de a depozita câteva cutii cu hârtii – materiale ale memoriilor sale – într-un loc sigur poate fi comparată cu situaţia oarecum similară a împărătesei Frederick (Victoria) și a fiului ei, kaiserul Wilhelm al II-lea. Aceleași temeri și restricţii au determinat mai târziu ca memoriile împărătesei și documentele personale ale fostului împărat Frederick al III-lea să fie scoase în secret din Germania prin intermediul ambasadei britanice din Berlin și depozitate în Anglia.
Din prima zi ca rege, Carol i-a impus mamei sale să nu se amestece în politică. Dezacordurile au condus la retragerea Mariei, de cele mai multe ori la Bran sau la Balcic. Pentru anihilarea influenţei politice a reginei, Carol al II-lea a ordonat să fie urmărită în secret și să-i fie raportate toate conversaţiile private de la Palatul Cotroceni în mod special. Acesta a încercat, și de multe ori a reușit, să o împiedice pe regină de a-și mai primi prietenii vechi la palat, bănuind că toate criticile la adresa lui erau pornite de la Cotroceni. Cu toate acestea, Maria a dorit evitarea oricărui conflict deschis cu fiul ei. Chiar și așa, Carol i-a impus restricţii severe privind persoanele care o puteau vizita la reședinţele sale, corespondenţa privată, precum și deplasările. În asemenea condiţii, pentru Maria devenea dificil să scrie ceva ce ar fi putut deranja persoane din camarila regală, care între timp câștigaseră putere.
Prinţului Barbu Ştirbey7, un vechi sfătuitor al regelui Ferdinand și un prieten bun al reginei Maria, i-a fost interzis accesul la Curte. Ştirbey era cel ce cunoștea multe întâm- plări savuroase despre Carol de pe vremea când acesta renunţase la moștenirea tronului, în 1919. Regele avea o echipă specială de informatori care căutau dovezi incriminatorii pentru a-l învinui de complot împotriva monarhului, situaţie care a dus în cele din urmă la decizia lui Ştirbey de a se autoexila.
În acest context tensionat în care trăia regina, Stephen Gaselee8, agentul său literar, îi recomandase în octombrie 1937 să renunţe la ideea de a scrie un al patrulea volum de me- morii, tocmai din cauza restricţiilor impuse de regele Carol al II-lea9. Pe de altă parte, Ray Harris Baker, prietenul american de corespondență, în ianuarie 1938 o încuraja pe regină, declarând: „știu câte lucruri ţi-ai propus și care te-ar face fericită – să termini volumul al patrulea de memorii, cartea despre flori de care îmi vorbeai, cartea de povești pentru copii cu ilustraţiile Sulamithei Wulfing și alte multe proiecte ale reginei-artist care în trecut au îmbogăţit spiritualitatea lumii, dar și în viitor va face același lucru”10. Regina s-a decis să continue scrisul și numai o boală fatală a împiedicat-o să-și finalizeze volumul memorialistic. Memoriile au existat în cel puţin o variantă dactilografiată și au fost trimise, la acea vreme, în afara României pentru păstrarea lor în siguranţă. De atunci nimic nu s-a mai aflat despre locul unde erau adăpostite. În 1939, după moartea Mariei, revista britanică Cornhill Magazine a publicat, în trei numere, fragmente din aceste memorii, într-o formă puţin diferită faţă de cele publicate astăzi. În versiunea din Cornhill, titlurile – „Misiunea mea. I. În Paris”, „Misiunea mea. II. La palatul Buckingham”, „Misiunea mea. III. Din nou la Paris” 11 – diferă de original. După cum precizează revista, în timpul vieţii, regina Maria a României, fiica Ducelui de Edinburgh și a Marii Ducese Maria Alexandrovna, a publicat trei volume memorialistice cu titlul Povestea vieţii mele, care s-au bucurat de o largă popularitate. Un al patrulea volum era în pregătire, dar a rămas neterminat la data morţii ei și nu a mai apărut niciodată. „În acest număr al revistei și în celelalte două care vor urma – se consemna de către editor – veţi citi mărturia Majestăţii Sale cu privire la misiunea diplomatică neoficială de la Paris și Londra, îndeplinită în beneficiul României, la cererea regelui Ferdinand, în martie–aprilie 1919.”12
Manuscrisul original conţine însă capitole cu titlul simplificat „Conferinţa de pace”, „Anglia” și „Din nou la Paris”. De asemenea, în 1942 Ray Harris Baker menţiona manus- crisul neterminat în broșura O colecţie despre regina Maria a României și despre România de la 1866 la 1941. El confirma că ar fi avut o „copie dactilografiată împreună cu o scri- soare semnată de bibliotecarul ministerului de externe din Londra, care atesta autentici- tatea memoriilor”13. După război nu s-a mai auzit nimic despre soarta acestui manuscris; existenţa lui era îndoielnică. Se părea că extrasele memorialistice publicate de revista Cornhill aveau să fie unicele apărute vreodată. Dar pe la mijlocul anilor 1990, citind cu atenţie corespondenţa dintre regină și Ray Harris Baker, precum și multe alte materiale din diferite arhive conţinând documente referitoare la regina Maria, mi s-a întărit con- vingerea că manuscrisul sau copia dactilografiată existau depozitate undeva, în arhivele românești, americane sau britanice. Evident, această încercare părea a fi asemenea căută- rii acului în carul cu fân, un lucru minuțios. În cele din urmă, după șapte ani de cercetări, norocul mi-a surâs la Arhivele Naţionale ale României, din București. Acolo, după ce am recitit inventarul, m-am decis să arunc o privire și asupra unui dosar aparent neimpor- tant, descoperind astfel manuscrisul printre multe alte documente nesemnificative.
Ceea ce am găsit era o relatare a vieţii reginei Maria, din 1918 până în 1922, și noile configuraţii politice văzute de regină ca martor al evenimentelor după sfârșitul războiului. Paginile respective vorbeau despre vizitele neoficiale la Paris și Londra, și despre rolul pe care regina l-a jucat în contextul Conferinţei de Pace, despre cone- xiunile ei postbelice cu familiile regale europene și în special cu cea britanică, pre- cum și despre ultima întâlnire a Mariei cu mama sa, Ducesa de Coburg. Toate aceste amintiri, publicate pentru prima oară după aproape șapte decenii, și republicate acum într-o nouă ediție, reprezintă o contribuție la istoriografia regală. Importanţa acestui document este cu atât mai mare, cu cât a fost semnat de o scriitoare talentată, care din postura de monarh era cel mai bine situată faţă de evenimente, pentru a putea aprecia critic momentele cruciale ale României în cadrul istoriei europene. Pentru a întregi aceste memorii, am adăugat însemnările reginei cu privire la încoronare, cere- monialul suprem regal din octombrie 1922, completate de sinteza evenimentelor care aveau să urmeze până la moartea sa.

*

Principesa Maria s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park, lângă Ashford, în comitatul Kent. Era fiica lui Alfred, duce de Edinburgh, și a Mariei Alexandrovna, născută mare ducesă a Rusiei. Nepoată a reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, Maria a devenit principesă a României prin căsătoria ei cu Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, principe moștenitor al României, la 10 ianuarie 1893. Ea devine regină a României, ţara de adopţiune, la 11 octombrie 1914, când Ferdinand și-a asumat tronul după moartea regelui Carol I.
Regina Maria este cunoscută în lumea întreagă pentru acţiunile ei caritabile și pen- tru munca de infirmieră pe front, în timpul Primului Război Mondial. A luat parte la eforturile politice și diplomatice care au dus la unificarea României, în 1918. În afară de acestea, Maria a devenit și o bine cunoscută scriitoare, mai ales după război.
Încă din copilărie, principesa Maria de Edinburgh avea o imaginaţie debordantă și obișnuia să spună, cu mare plăcere, povești surorilor ei. A fost crescută și educată în epoca victoriană, cunoscând opera lui Shakespeare de pe scenele teatrelor din Londra și Coburg. Era de asemenea familiarizată cu dramele lui Goethe și Schiller. Dar mai ales era fascinată de poezia engleză a lui Tennyson, Shelley, Keats și Yeats.
Mai târziu a devenit captivată de filosofie, arătând un interes special pentru lecturi din Nietzsche și Rabindranath Tagore, lecturile regăsindu-se ulterior în propriile sale creaţii, cum ar fi Adevărata regină Maria: Povestea unui suflet sau Visătorul de vise. În corespondenţa Mariei cu poetul de origine libaneză Khalil Gibran, pregătind publica- rea volumului Profetul, ea se arăta extrem de interesată de tema filosofică a tragismului existenţial. Dar adevărata creaţie pentru Maria devenise înţelegerea adevărului prin pro- priile ei simboluri.
Regina obișnuia să revină cu plăcere la lectura legendelor scandinave și scoţiene sau la cea a Bibliei. Toate aceste esențe au transformat-o într-o scriitoare sensibilă, ale cărei emoţii artistice erau redate vizual, prin tehnica mânuirii unui stil narativ inconfundabil. Referitor la primele încercări literare, ea notează: „Nu știam nimic despre scris, despre stil și compoziţie, ori despre regulile jocului dar știam să conjur frumuseţea și emoţia. Şi mai aveam și un vast depozit de cuvinte”14. Cu aceste atuuri a scris despre fratele ei, scrieri intitulate „Amintirea ultimelor clipe ale lui Alfred printre noi”15, rememorând scene din anul 1898, parte a istoriei familiei de Edinburgh, Alfred fiind principe ere- ditar de Saxa-Coburg-Gotha. După moartea acestuia timpurie în 1899, însemnările Mariei devin și ele o con- semnare inedită de istorie a familiei, aparținând unei perioade pline de as- piraţii artistice ale principesei.
Ca tânără mamă, Maria obișnuia să le spună copiilor ei povești. La îndem- nul unuia dintre copiii săi a început să scrie basme. O influenţă importantă au avut-o și piesele de teatru care se puneau în scenă la reședinţa ei de la palatul Cotroceni. La 22 mai 1904, principesa Maria a organizat câteva spectacole în parcul Cotroceni, în beneficiul orfelinatului „Materna”. Una dintre piesele jucate a fost „Visul unei Domniţe”, o pantomimă regizată de Alexandru Davila16. Era un obicei în acea epocă să se joace teatru cu actori amatori din rândul celor din înalta societate. Astfel că, în „Visul unei Domniţe”, Maria a jucat rolul principal, iar copiii ei, Carol și Elisabeta, pe cele ale pajilor, celelalte roluri fiind interpretate de aristocraţi români. Toate aceaste scenete de teatru au inspirat-o mult în începuturile sale de scriitoare.
La început Maria își închipuia că putea scrie numai povești, dar încetul cu încetul com- poziţia a evoluat înspre un stil original. Treptat, a înţeles că poate să scrie romane sau po- ezii. O altă etapă distinctă a scrierilor sale a constituit-o războiul, ani în care a scris pentru soldaţi și articole pentru ziare. Tot atunci a publicat în folosul celor răniţi și al orfanilor.
Publicarea autobiografiei Povestea vieţii mele a coincis cu maturitatea artistică. Căci memoriile reginei Maria sunt superioare oricăror altor memorii ale unui personaj regal din epocă. Presa europeană a văzut literatul din regină, o tradiţie a familiei regale române începută de regina Elisabeta17. Şi era o fericită coincidenţă faptul că amândouă erau atât de talentate. Regina Elisabeta a încurajat-o de la bun început pe Maria, când și-a dat seama de realul talent al acesteia. „La început, când mi-am dat seama că pot scrie”, își amintește regina Maria, „produceam istorioare triste, în modul cel mai natural, instinc- tiv. Când am scris «O viziune a bucuriei», printre cele treisprezece viziuni, care erau toate triste, am încheiat din instinct într-o notă tristă care conţinea, însă, atâta frumuseţe!”18. Prima carte a Mariei care a văzut lumina tiparului a fost Crinul vieţii. Ediţia engle- zească a fost tipărită la București de A. Baer în 1912, iar în anul următor editura Hodder & Stoughton a publicat o ediţie la Londra, cu ilustraţii de Helen Stratton. În prefaţă, Carmen Sylva scria: „O tânără mamă, un artist adevărat, povestind o poveste este cea mai mare bucurie din lume”. Maria însăși spune despre această carte: „am scris-o pentru copiii mei ca un prea plin de frumuseţe al inimii”19. Cartea a fost tradusă în românește în 1913, de către Elena Perticari-Davila, și a apărut la editura Socec. Loïe Fuller și Gab Sorère au produs la București versiunea cinematografică a lucrării.