Cu câteva zile înainte de capătul vieții, în 1954, Frida Kahlo scria în jurnal: „Sper că sfârșitul e plin de bucurie și mai sper să nu mă întorc niciodată”. În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează viața lăuntrică a uneia dintre cele mai excentrice artiste ale lumii, întrețesând cu pricepere amintirile Fridei în descrierea tablourilor ei și dând naștere unei meditații despre natura durerii și a creativității. Cu un personaj a cărui viață neobișnuită continuă să fascineze, această imagine a Fridei Kahlo va atrage cititorii de ficțiune și iubitorii de artă deopotrivă.

Slavenka Drakulić s-a născut în Croația (fosta Iugoslavie) în 1949. A publicat mai multe romane și cărți de eseuri. Este colaboratoare permanentă la The Nation, iar eseurile ei au apărut în The New Republic, The New York Times Magazine, The New York Review of Books, Süddeutsche Zeitung, Internazionale, Dagens Nyheter, The Guardian sau Eurozine. În 2005 a primit prestigiosul The Leipzig Book Award For European Understanding. În 2010, în cadrul Reuniunii Internaționale a Scriitorilor, care a avut loc la Praga, a fost caracterizată drept unul dintre cei mai influenți scriitori ai vremurilor noastre. În același an, S, roman despre balcani a fost adaptat pentru marele ecran într-o peliculă multiplu premiată, în regia Juanitei Wilson (As If I Am Not There). În prezent, își împarte viața între Suedia, Austria și Croația, alături de soțul ei, scriitorul și jurnalistul Richard Swartz.

Slavenka Drakulić-Patul Fridei

Traducere din limba croată de Octavia Nedelcu. Cartea a aparut in colecția ANANSI. World Fiction, Editura Pandora M si poate fi gasita in librariile din toata tara, dar si online aici.

FRAGMENT:

Și totuși, în acele momente, în ziua nunții ei, a crezut că ea e aleasa și iubita, deși nu avea nimic din voluptatea corpului lui Lupe. Era momentul triumfului tinereții ei și a siguranței de sine. Dar mama, care se temea pentru Frida de la distanță, nu a învățat-o niciodată, chiar niciodată, ceea ce va afla nu după mult timp pe pielea ei — că victoria e de scurtă durată; că victoria și eșecul sunt soră și frate; că picioarele frumoase vor lăsa întotdeauna în urmă picioarele oloage, asta fiind legea naturii. Precum și faptul că dragostea poate — deși doar rareori și asta doar în cazuri excepționale — să se transforme în cu totul altceva, ce nu are nicio legătură cu picioare de un fel sau altul. La vremea aceea, Frida încă nu înțelegea și nici nu ar fi putut suporta acea suferință blestemată a femeilor, acel sentiment de a fi abandonată.

Nu a trecut însă multă vreme până când s-a confruntat ea însăși cu acel sentiment.

A ținut minte mereu acea clipă și pe cele trei femei cu trei experiențe diferite — o femeie frumoasă părăsită, o femeie bolnavă naivă și o catolică îngrozită de teamă. Iar pe fundal, bărbații. Maestro, tatăl ei, prietenii care se comportau cu toții de parcă crizele isterice ale femeilor nu aveau nicio legătură cu ei. Acea întâmplare neînsemnată se pierduse în conversațiile lor și în muzică.

Și totuși, de câte ori își aducea aminte, resimțea o durere provocată de gestul mamei, de clipa în care Dona Matilde și-a luat haina, s-a întors și a plecat. Cu spatele ușor încovoiat, învinsă parcă și ea.

La scurt timp după nuntă a simțit pe propria piele că iubirea lui Maestro față de ea nu excludea și alte relații.

E firesc să caute alte femei, își spunea ea, uită-te mai bine la tine, deschide ochii. Dragă Maestro, suferința mea, bolile mele au fost cel mai mare aliat al tău. Totul a început cu recunoștința că m-ai învrednicit cu atenția ta. Pe mine, cea atât de neînsemnată și amărâtă, pe deasupra și impertinentă. Eram un nimeni, o începătoare talentată care mâzgălea niște culori pe pânză și visa că-și va întreține familia din vânzarea tablourilor ei. Tu, în schimb, erai cunoscut, cel mai cunoscut pictor mexican. Și seducător. Știam toate astea, evident, toți o știau. Dar îmi imaginam, la fel ca fostele tale soții, că tocmai eu te voi schimba și te voi domestici cu dragostea mea nemăsurată. Pentru că, nu-i așa, nimeni nu te iubise atât de mult ca mine.

Dar atunci am înțeles pentru prima oară… Nu, nu a fost chiar așa, nu am înțeles nimic. Eram prea copilăroasă și încrezătoare. Tu doar m-ai avertizat, așa, în treacăt, când mi-ai pomenit de cea mai nouă „asistentă“ a ta, de Ione. Oh, da, țin minte clipa aia, numele ei, senzația de amorțire când încă mai vedeam, încă mai auzeam, dar eu nu mai existam, nu-mi mai simțeam mâinile și picioarele, inima nu-mi mai bătea. Nu puteam să mă mișc și nici să rostesc vreun cuvânt. Mă scufundam. Dispăream. Mâna ta m-a sprijinit să nu cad. M-ai așezat pe scaun. Chipul ți-era îngrijorat, dar eu vedeam totul ca prin ceață. Absentă și înlemnită.

Am fost însă în același tip uluită și fascinată că mi-ai furnizat informația că te culci cu femeia aia așa, în treacăt, într-o discuție, nu într-o ceartă. Într-o discuție cu totul banală. Pentru că pentru tine sexul cu alte femei — „modelele“, „asistentele“, prietenele, protejatele tale — era fix așa, ceva în treacăt. Erau la îndemână, mereu în jurul tău. Te înconjurau ca niște raze de soare. La început am încercat să înțeleg nevoia ta de a cuceri, de a poseda femei frumoase ca pe ceva ce face parte din natura ta de artist, ca pe o dorință de a accede spre frumosul absolut. Dar s-a dovedit că pictura nu era decât un pretext pe care ceilalți bărbați nu-l aveau. Deseori erau goale — îți plăcea să pictezi nuduri, pentru că acesta era modul tău de a le poseda —, expuse privirii, mâinii și simțurilor tale. Îți erau servite pe tavă. Le pictai, dar în același timp reacționai ca orice mascul din regnul animal. În comportamentul tău nu era în mod evident nimic rațional, nici nu-ți trecea prin cap că ai fi putut să mă rănești așa. În ziua aceea, când am înțeles pentru prima oară natura relației tale cu Ione, ai încercat să-mi explici că în realitate ele nu înseamnă nimic pentru tine. Mi-ai spus că pentru tine era doar o relație fizică cu totul superficială. „Fizică“, așa ai spus, folosind exact cuvântul ăsta. Cât de nesăbuit ai fost spunându-mi tocmai mie asta, mie, a cărei viață se scurgea sub teroarea corpului fizic. Cu toate asta, am tăcut. Eram uluită.

E o fotografie a ta cu María Félix în fața portretului pe care i l-ai pictat, Maestro. Ea e pozată din profil, îmbrăcată cu o rochie de culoare deschisă. Are umerii goi, părul negru și des care îi cade pe spate. Mâna dreaptă și-o ține pe umărul tău. Stați apropiați, aproape că vi se ating corpurile. Gestul ei este unul posesiv. Te privește drept în ochi, de parcă ți-ar spune: Ești al meu! Pe atunci erai deja un domn ușor adus de spate, cu părul rar. Stăteai în picioare și o priveai zâmbind, cu o expresie a feței atât de blândă, încât fotografia aia mi-a rămas întipărită în minte tocmai datorită acelei priviri de o beatitudine deplină. La început mi s-a părut că-i admiri frumusețea și că tocmai de aceea erai fascinat de prezența ei. Întâmplător era María Félix și nu o altă divă, mi-am spus când am văzut fotografia în ziar. Și poate că nu m-ar fi tulburat atât de mult și aș fi rămas nepăsătoare, dacă mâna ta nu ar fi susținut-o pe a ei. O țineai de braț și păreați înlănțuiți într-o mișcare de dans, dădeați impresia că vă veți roti și veți face pași de dans împreună, ieșind din câmpul vizual. Dar te-a dat de gol modul în care o atingeai, gestul prea intim. Maestro, îmi era clar că o cunoști bine, chiar prea bine, pe bruneta aceea senzuală. Durerea pe care am resimțit-o atunci a fost ca o migrenă care te apucă brusc, durează zile în șir și nu te lasă niciodată de tot. Trăiești în așteptare, cu frica unei noi crize.

După căsătorie, o bună bucată de timp, Frida nu a mai pictat lucruri serioase. În primii ani de căsnicie și-a trădat vocația și și-a neglijat talentul, deși tocmai datorită lui era specială. Maestro devenise pentru ea mai important decât pictura. Credea că el își găsise drumul spre ea, cea care stătea ghemuită într-un ungher de celulă. Uneori mai picta câte un portret, însă nimic dramatic, nimic dureros și sângeros. Banii erau suficienți, nu mai era nevoită să-și facă griji din cauza lor.

Trebuia să-și adune toate puterile să poată picta ală- turi de unul dintre cei mai mari pictori. Trăia înconjurată de gloria lui și asta a făcut-o la început mai nesigură. În ziare se scria despre ea doar că e o soție fermecătoare, nu și că e și pictoriță. Tânăra talentată, fără studii de speci- alitate, care nu-și vindea tablourile și nu avea expoziții, și-a dat seama de statutul ei, cel de soție a lui Maestro. Tot atunci aproape că și-a pierdut cu totul și încrederea în sine.

De aceea, noul ei ideal era să devină măcar o soție bună, să învețe să-i gătească lui Maestro mâncărurile lui preferate pe care să i le servească într-un coșuleț împodobit cu flori, în timp ce acesta lucra pe schele. Din cauza lui, și-a schimbat cu totul și înfățișarea. Pentru el, stilul vestimentar reflecta statutul social, constituia în orice caz o parte a mentalității naționale populare, „mexicanismul“. La început a dorit să-i păstreze vie atenția, să-l fascineze. Știa că-i place în mod special portul tradițional al țărăncilor mexicane din Tehuana. Și brusc a început să poarte fuste lungi și șaluri în culori vii, să-și împodobească părul cu flori și panglici, în așa fel încât oamenii întorceau uimiți capul după ea pe stradă. Până mai ieri fată de la oraș, o tânără modernă, care purta de obicei pantaloni, jachete de piele și cizme bărbătești, s-a transformat voit într-o țărancă din Tehuana. Îmbrăcămintea aceasta exotică i-a oferit la început prilejul să-i facă pe plac, de abia mai târziu a devenit un element al esteticii ei individuale, al stilului ei personal. Pentru toți cei care o cunoșteau, transformarea a fost uluitoare. Dar ea se îmbrăca pentru Maestro, gătea pentru Maestro, trăia pentru Maestro.

Și politica i-a servit să se apropie de Maestro. Înconjurată de sărăcie și sensibilă la nedreptatea din jur, îi împărtășea convingerile ideologiei comuniste și ale ideii de dreptate. Pentru ea însă, comunismul se identifica cu personalitatea lui Maestro, persoana care în universul ei se situa deasupra tuturor.