„Willie Sutton (1901–1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Şi-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929–1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciţi de criză, l-au transformat în erou naţional: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Başca incredibila performanţă de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranţă. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme şi opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta şi toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulţi Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuţie, nişte oameni culţi…” Ştefan Agopian, scriitor

„Cine atinge cărţile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuşi, ca să se protejeze, ori să ştie de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârneşte în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Şi nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor şi la o scriitură o asemenea forţă a seducţiei şi acaparării.” Filip Florian, scriitor

Sutton. J.R. Moehringer

Traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu. Cartea a aparut la editura Pandora M in 2014 si tirajul a fost epuizat. O mai gasiti in anticariate si o puteti comanda online. Urmeaza insa sa fie reeditata in cateva saptamani.

Partea I

Astfel, la început, toată lumea era America… fiindcă nicăieri nu existau bani.

JOHN LOCKE, Al doilea tratat despre cârmuire

Scrie când vin după el.

E așezat la biroul lui de metal, aplecat peste un carnețel galben, vorbește cu el însuși și cu ea — ca întotdeauna, cu ea. Așa că nu-i observă cum stau în cadrul ușii. Până când își trec bastoa­nele peste zăbrele.

Ridică privirea, își aranjează ochelarii mari și uzați, cu puntea lipită de multe ori cu scotch. Doi paznici, unul lângă altul, cel din a gras și moale și palid, parcă ar fi din untură, cel din dreapta înalt și sfrijit și cu un semn ca un bănuț pe obrazul drept.

Paznicul Stânga îl trage de curea.

— În picioare, Sutton. Șefu’ vrea să te vadă.

Sutton se ridică în picioare.

Paznicul Dreapta arată cu bastonul.

— Ce…? Plângi, Sutton?

— Nu, domnule.

— Nu mă minți, Sutton. Văd bine că ai plâns.

Sutton își atinge obrazul. Degetele rămân umede.

— Nu mi-am dat seama că plângeam, domnule.

Paznicul Dreapta își flutură bastonul către carnețel.

— Ce-i ăla?

— Nimic, domnule.

— Te-a întrebat ce-i ăla, spune Paznicul Stânga.

Sutton simte cum începe să-l strângă piciorul bolnav. Scrâșnește din dinți de durere.

— Romanul meu, domnule.

Se uită prin celula lui plină de cărți. El le urmărește ochii. Nu e niciodată bine când paznicii se uită prin celula ta. Pot oricând să găsească ceva dacă și-au pus în cap. Se uită încruntați la cărțile de pe jos, la cărțile așezate de-a lungul dulăpiorului de metal, la cărțile de lângă chiuveta cu apă rece. Celula lui Sutton e singura de la Attica plină cu cărți de Dante, Platon, Shakespeare, Freud. Nu, i l-au confiscat pe Freud. Prizonierii nu au voie să aibă cărți de psihologie. Directorul crede că vor încerca să se hipnotizeze între ei.

Paznicul Dreapta rânjește. Îi dă Paznicului Stânga un ghiont — fii pe fază.

— Roman, ă? Despre ce e?

— Ei… Despre viață, domnule.

— Ce dracu’ știe un pârnăiaș despre viață?

Sutton ridică din umeri.

— E adevărat, domnule. Dar știe cineva ceva?

Zvonul a răsuflat. La prânz, douăzeci de reporteri au sosit deja și se îngrămădesc la poarta din față, dau din picioare, își suflă în mâini. Unul dintre ei spune că tocmai a auzit — e zăpadă pe drum. Multă. Douăzeci de centimetri cel puțin.

Toți oftează.

— E prea frig ca să ningă, spune veteranul grupului, un bătrân războinic telegrafist cu bretele și pantofi negri ortopedici.

E la UPI¹ din vremea procesului Scopes². Trage un scuipat pe pământul înghețat și se încruntă la nori, apoi la turnul pazni­cului principal, care pentru unii arată ca Noul Castel al Frumoasei Adormite de la Disneyland.

— E prea frig ca să stăm aici, spune reporterul de la New York Post.

Mormăie o insultă la adresa directorului, care a refuzat de trei ori să lase presa să intre în închisoare. Reporterii ar putea să bea cafea caldă chiar în acest moment. Ar putea să folosească tele­foanele, să facă planuri de ultimă oră pentru Crăciun. În schimb, directorul încearcă să dovedească ceva.

— De ce, se întreabă cu toții, de ce?

— Fiindcă directorul e o jigodie, spune reporterul de la Time, de-aia.

Reporterul de la Look își ține degetul mare la doi centimetri de arătător.

— Dă-i unui birocrat atâta putere, spune, și țin-te bine. Nu-i sta în cale.

— Nu doar unui birocrat, spune reporterul de la New York Times. Toți șefii ajung până la urmă niște fasciști. Firea omenească.

Reporterii își împărtășesc povești de groază despre șefii lor, despre editori, despre retardații mizerabili care i-au însărcinat cu treaba asta blestemată. Există un termen jurnalistic nou-nouț, apărut anul acesta de la războiul din Asia, folosit frecvent pentru treburi ca asta, treburi unde stai să aștepți cu toată turma, de obicei afară, expus stihiilor, foarte conștient că n-o să capeți nimic bun, cu siguranță nimic pe care să nu-l capete și restul turmei. Termenul este futai în grup. Fiecare reporter are parte din când în când de un futai în grup, asta e meseria, dar un futai în grup în Ajunul Crăciunului? În fața închisorii Attica?

— Nu-i chiar mișto, spune reporterul de la Village Voice. Nu-i mișto.

Reporterii sunt ostili mai ales la adresa șefului tuturor șefilor, guvernatorul Nelson Rockefeller. Cel cu ochelarii de Buddy Holly și indecizia cronică.

— Guvernatorul Hamlet, spune reporterul de la UPI, rânjind spre pereți. O să facă asta sau nu?

Țipă către Palatul Frumoasei Adormite:

— Cacă-te sau dă-te de pe oală, Nelson! Defechează sau abdică!

Reporterii dau din cap, mormăie, dau din cap. Ca și prizo­nierii din partea cealaltă a acestui zid de nouă metri, își pierd răbdarea. Prizonierii vor să iasă, reporterii vor să intre și ambele grupuri dau vina pe Om. Înfrigurate, obosite, furioase, ostracizate de societate, ambele grupuri sunt în pragul revoltei. Niciunul nu observă frumoasa lună care răsare încet deasupra închisorii.

E plină.

Paznicii îl duc pe Sutton din celula lui în corpul D printr-o ușă zăvorâtă, coboară într-un tunel și ajung la punctul de control central de la Attica — prizonierii îi spun Times Square —, ce duce către toate corpurile de celule și birourile. Din Times Square paznicii îl duc pe Sutton la biroul directorului adjunct. E a doua oară luna asta când Sutton e chemat la adjunct. Săptămâna trecută a fost ca să afle că cererea de eliberare condiționată i-a fost refu­zată — o lovitură cumplită. Sutton și avocații lui fuseseră atât de încrezători. Obținuseră sprijinul unor judecători importanți, descoperiseră lacune în actul de condamnare, strânseseră scrisori de la medici care garantau că Sutton era pe moarte. Dar comitetul de eliberare format din trei oameni a spus pur și simplu nu.

Adjunctul e la birou. Nu se obosește să ridice privirea.

— Bună, Willie.

— Bună ziua, domnule.

— Se pare că ne pregătim de decolare.

— Domnule?

Adjunctul flutură mâna deasupra hârtiilor împrăștiate pe birou.

— Astea sunt hârtiile tale de eliberare. Îți dau drumul.

Sutton clipește, își masează piciorul.

— Îmi dau… drumul? Cine, domnule?

Adjunctul ridică privirea, oftează.

— Șeful penitenciarelor. Sau Rockefeller. Sau amândoi. Albany nu s-a hotărât încă ce vor să spună. Guvernatorul, fiind fost bancher, nu e sigur că vrea să-și pună numele pe hotărâre. Dar șeful penitenciarelor nu vrea să treacă peste comitetul de eliberare. Oricum, te lasă să pleci.

— Să plec, domnule? De ce, domnule?

— Să-mi bag pula dacă știu. Să-mi bag pula dacă-mi pasă.

— Când, domnule?

— În seara asta. Dacă n-o să mai sune telefonul și dacă repor­terii n-or să mă mai hărțuiască să-i las să-mi transforme închi­soarea în studioul lor privat. Dacă reușesc să completez blestema­tele astea de formulare.

Sutton se holbează la adjunct. Apoi la paznici. Glumesc? Par serioși.

Adjunctul se întoarce la hârtiile lui.

— Drum bun, Willie.

Paznicii îl duc pe Sutton la croitorul închisorii. Toți cei eliberați dintr-o închisoare a statului New York primesc un costum de eliberare, o tradiție de cel puțin un secol. Ultima dată când lui Sutton i s-au luat măsurile pentru un costum de elibe­rare, președinte era Calvin Coolidge³.

Sutton stă în fața oglinzii din trei părți a croitorului. E șocat. N-a stat de multe ori în fața oglinzii în ultimii ani și nu-i vine să creadă ce vede. E fața lui rotundă, e părul lui cărunt neted, e nasul lui detestat — prea mare, prea lat, cu nările de dimensiuni diferite — și aceeași umflătură roșie mare pe pleoapă, pomenită în toate rapoartele poliției și anunțurile FBI-ului de la Primul Război Mondial încoace. Dar ăsta nu e el — nu poate fi. Sutton s-a mândrit mereu că are o anumită strălucire mândră, chiar și în cătușe. Totdeauna reușise să arate fercheș, galant, chiar și în hainele de deținut. Acum, la șaizeci și opt de ani, vede în oglindă că toată strălucirea, toată ferchezuiala și galanteria au dispărut. E un omuleț desenat, cu pungi sub ochi. Arată ca Felix Motanul. Până și mustăcioara subțire, cândva sursă de mândrie, arată ca mustățile motanului din desene animate.

Croitor stă lângă Sutton, cu un metru verde în jurul gâtului. Bătrânul italian din Bronx, cu doi dinți din față cât niște degetare, agită niște nasturi și niște monede în buzunar în timp ce vorbește.

— Deci îți dau drumul, Willie.

— Așa se pare.

— De când ești aici?

— De șaptesprezece ani.

— Când ai avut ultima oară un costum nou?

— O. Acum douăzeci de ani. Pe vremuri, când îmi mergea bine, îmi făceam toate costumele la comandă. Și cămăși de mătase. D’Andrea Brothers.

Își mai amintește adresa: 587 Fifth Avenue. Și numărul de telefon. Murray Hill 5–5332.

— Sigur că da, spune Croitor, D’Andrea, făceau lucruri frumoase. Mai am un frac de la ei. Urcă-te pe suport.

Sutton se urcă, mormăie.

— Un costum, spune. Iisuse, credeam că mi se vor lua măsu­rătorile doar pentru giulgiu.

— Nu fac giulgiuri, spune Croitor. Nu vede nimeni ce ai lucrat.

Sutton se încruntă către cele trei reflecții ale lui Croitor.

— Nu e suficient să faci ceva bun? Trebuie să vadă și oamenii?

Croitor își întinde metrul peste umerii lui Sutton, de-a lungul brațelor.

— Arată-mi un artist, spune, care să nu vrea să fie lăudat.

¹ United Press International, cândva una dintre cele mai mari agenții de știri din lume.

² Proces ce a avut loc în statul Tennessee în 1925, în care John Scopes era acuzat că a predat evoluționismul în școală, lucru interzis în acea vreme.  

³Președinte al Statelor Unite între 1923 și 1929.