Traducere din engleză de Iulia Gorzo

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere  – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui. 

Născut pe 27 octombrie 1973 în Cleveland, Ohio, Anthony Doerr a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri The Shell Collector, apărut în 2002,  se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Îşi continuă cariera de scriitor cu romanul About Grace din 2004, încununat cu Ohioana Book Award, urmat în 2007 de cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, Memory Wall, publicat în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize şi Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câştigat patru O. Henry Prizes şi au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction. Romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea, care apare în 2014, este considerat de critici cea mai ambiţioasă şi mai spectaculoasă operă a sa de ficţiune, fiind desemnat bestseller de către New York Times. În 2015, a câştigat Pulitzer Prize şi Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. În acelaşi an a mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award.

 Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr a fost tradusa din engleză de Iulia Gorzo. Face parte din Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, si o puteti cumpara de aici.

Fragment carte: Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr

1934

Muzeul Naţional de Istorie Naturală

Marie-⁠Laure LeBlanc e o fetiţă pariziană înaltă şi pistruiată, de şase ani, care orbeşte pe zi ce trece când tatăl ei o trimite într-⁠o vizită ghidată, pentru copii, a muzeului unde e angajat. Ghid le e un custode bătrân şi cocoşat, el însuşi nu cu mult mai înalt decât un copil. Custodele bate cu vârful bastonului în podea ca să ceară atenţie, apoi conduce liota care i se dăduse în grijă prin grădină, spre galerii.

Copiii văd cum inginerii ridică femurul fosilizat al unui dinozaur cu nişte scripeţi. Văd într-⁠un dulap o girafă împăiată, cu spatele jupuit. Îşi vâră nasul în sertare de taxidermişti, pline de pene, gheare şi ochi de sticlă. Răsfoiesc ierbare vechi de două sute de ani, cu podoabele lor de orhidee, margarete şi ierburi.

Într-⁠un sfârşit, urcă şaisprezece trepte până la Galeria de Mineralogie. Ghidul le arată agate din Brazilia, ametist violet şi un meteorit aşezat pe un piedestal despre care le spune că ar fi la fel de bătrân ca însuşi sistemul solar. Apoi îi conduce în şir indian în jos pe două scări întortocheate şi pe mai multe coridoare şi se opreşte în faţa unei uşi de fier, cu o singură încuietoare.

— Sfârşitul vizitei, spune el.

— Dar acolo ce e? întreabă o fată.

— După uşa asta e o altă uşă încuiată, ceva mai mică.

— Şi după uşa aia?

— O a treia uşă încuiată, şi mai mică.

— Şi după ea?

— Uşa numărul patru şi uşa numărul cinci şi tot aşa până la uşa cu numărul 13, o uşiţă încuiată cam cât un pantof de mare.

Copiii se apleacă în faţă.

— Şi apoi?

— După uşa cu numărul 13, spune ghidul, fluturându-⁠şi o mână imposibil de zbârcită, e Marea de Flăcări.

Uimire. Foială.

— Ei, hai. Chiar n-⁠aţi auzit de Marea de Flăcări?

Copiii clatină din cap. Marie-⁠Laure se uită pe furiş la becurile simple, montate pe tavan din trei în trei metri. Fiecare creează un halou în culorile curcubeului, care se roteşte în câmpul ei vizual.

Ghidul îşi atârnă bastonul de încheietura mâinii şi-⁠şi freacă mâinile.

— E o poveste lungă. Vreţi să auziţi o poveste lungă?

Copiii fac semn din cap că da.

El îşi drege glasul.

— Cu multe secole în urmă, în locul pe care îl numim azi Borneo, un prinţ a cules dintr-⁠o albie secată de râu o piatră albastră care i se păruse frumoasă. Însă, pe când se întorcea la palat, prinţul a fost atacat de nişte călăreţi şi înjunghiat în inimă.

— Înjunghiat în inimă?

— E adevărat?

— Sst, face un băiat.

— Hoţii i-⁠au furat inelele, calul, tot. Dar, cum ţinuse strâns în pumn piatra albastră, hoţii n-⁠o găsiseră. Iar prinţul muribund a reuşit să se târască până acasă. A zăcut apoi fără cunoştinţă vreme de zece zile. În a zecea zi, spre uluirea infirmierelor, s-⁠a ridicat în capul oaselor, a deschis pumnul şi piatra era acolo.

Doctorii sultanului au spus că era o minune, că era cu neputinţă ca prinţul să supravieţuiască unei răni atât de grave. Infirmierele au fost de părere că piatra trebuie să fi avut puteri vindecătoare. Bijutierii sultanului au spus altceva: au spus că piatra era cel mai mare diamant brut care se pomenise vreodată. Cel mai iscusit dintre şlefuitori trudise optzeci de zile la faţete, iar când terminase, diamantul devenise de un albastru strălucitor, albastrul mărilor tropicale, dar cu puţin roşu în centru, ca nişte flăcări într-⁠o picătură de apă. Sultanul a pus să se bată diamantul într-⁠o coroană pentru prinţ şi se povesteşte că, atunci când prinţul stătea pe tron şi soarele îl scălda dintr-⁠o parte, strălucea atât de orbitor, încât vizitatorii nu-⁠i puteau distinge silueta de lumina însăşi.

— Sigur e adevărată povestea? întreabă o fată.

— Sst, face băiatul.

— Pietrei i s-⁠a spus Marea de Flăcări. Unii au început să creadă că prinţul era un zeu, că atâta timp cât avea piatra, nu putea fi ucis. Dar se petreceau lucruri stranii: de când purta coroana, ghinionul părea să se ţină scai de prinţ. Într-⁠o lună şi-⁠a pierdut un frate, înecat, şi încă unul, muşcat de şarpe. După şase luni taică-⁠său s-⁠a îmbolnăvit şi a murit. De parcă n-⁠ar fi fost de-⁠ajuns, iscoadele sultanului i-⁠au dat de ştire că la răsărit se aduna o oaste grozavă.

Prinţul i-⁠a chemat laolaltă pe sfetnicii tatălui său. Toţi i-⁠au spus că ar trebui să se pregătească de război, în afară de unul singur, un preot, care a povestit că avusese un vis. În visul lui, Zeiţa Pământului îi spunea că ea făurise Marea de Flăcări ca dar pentru iubitul ei, Zeul Mării, şi-⁠i trimisese darul pe râu. Dar când râul secase, iar prinţul îl găsise, zeiţa se mâniase. Blestemase piatra şi pe păstrătorul ei.

Toţi copiii stau aplecaţi în faţă, Marie-⁠Laure printre ei.

— Iată care era blestemul: păstrătorul pietrei avea să trăiască veşnic, dar câtă vreme avea s-⁠o păstreze, nenorociri peste nenorociri urmau să se abată asupra celor pe care-⁠i iubea, într-⁠un potop neostoit.

— Să trăiască veşnic?

— Dar dacă păstrătorul avea să arunce diamantul în mare, încredinţându-⁠l aşadar destinatarului ei de drept, zeiţa avea să ridice blestemul. Aşa că prinţul, devenit între timp sultan, a stat şi s-⁠a gândit trei zile şi trei nopţi şi a hotărât în cele din urmă să păstreze piatra. Îi salvase viaţa. Îl făcuse, credea el, indestructibil. A pus să i se taie limba preotului.

— Au, face băieţelul cel mai mic.

— Mare greşeală, spune fata cea mai înaltă.

— Au venit apoi cotropitorii, spune custodele, şi au distrus palatul, omorând pe oricine le ieşea în cale, iar prinţul n-⁠a mai fost văzut niciodată şi, timp de două sute de ani, nimeni n-⁠a mai ştiu nimic de Marea de Flăcări. Unii au spus că piatra ar fi fost tăiată în multe pietricele mici; alţii au spus că prinţul avea încă asupra lui piatra, că s-⁠ar fi aflat în Japonia sau Persia, că trăia ca un fermier modest, că nu părea să îmbătrânească niciodată.

Şi uite aşa, piatra s-⁠a pierdut în negura vremurilor. Până când, într-⁠o bună zi, în timpul unei expediţii la minele Golconda din India, cineva i-⁠a arătat unui negustor francez de diamante un diamant imens, în formă de pară. Mare cât oul de porumbel, şi-⁠a notat negustorul, şi albastru ca marea, dar cu un miez roşu scânteietor. A făcut un mulaj după piatră şi i-⁠a trimis-⁠o unui duce din Lorena nebun după giuvaiericale, prevenindu-⁠l în legătură cu legenda blestemului. Dar ducele a râvnit cu foc la diamant. Negustorul l-⁠a adus deci în Europa, iar ducele l-⁠a montat în vârful unui baston şi-⁠l purta cu el peste tot.

— Oho!

— N-⁠a trecut nici o lună că ducesa a făcut o boală de gât. Două dintre slugile lor preferate au căzut de pe acoperiş şi şi-⁠au frânt gâtul. Apoi, unicul fiu al ducelui a murit într-⁠un accident de călărie. Chiar dacă toată lumea îi spunea ducelui că el unul arăta mai înfloritor ca oricând, omul a început să se teamă să mai iasă din casă şi să primească vizite. Până la urmă a ajuns atât de convins că piatra lui era Marea de Flăcări cea blestemată, încât s-⁠a rugat de rege s-⁠o închidă în muzeul lui, cu condiţia să fie zăvorâtă bine, într-⁠un seif special construit, care să nu fie deschis timp de două sute de ani.

— Şi?

— Şi au trecut o sută nouăzeci şi şase de ani.

Câteva clipe, toţi copiii amuţesc. Unii socotesc pe degete. Apoi ridică mâinile la unison.

— Putem s-⁠o vedem?

— Nu.

— Nici măcar prima uşă nu se poate deschide?

— Nu.

— Dumneavoastră aţi văzut-⁠o?

— N-⁠am văzut-⁠o.

— Păi şi de unde ştiţi că e acolo cu adevărat?

— Trebuie să crezi povestea.

— Cât de preţioasă e, Monsieur? Ai putea cumpăra cu ea Turnul Eiffel?

— Cu un diamant atât de mare şi de rar ai putea, fără doar şi poate, cumpăra cinci turnuri Eiffel.

Guri căscate.

— Uşile astea sunt ca să nu intre hoţii?

— Sau poate ca să nu iasă blestemul, spune ghidul, făcându-⁠le cu ochiul.

Copiii tac. Doi sau trei fac un pas îndărăt.

Marie-⁠Laure îşi scoate ochelarii, iar lumea îşi pierde orice formă.

— De ce nu am lua pur şi simplu diamantul şi l-⁠am arunca în mare? întreabă ea.

Custodele o priveşte. O privesc şi ceilalţi copii.

— Ai mai văzut tu pe cineva care să arunce cinci turnuri Eiffel în mare? spune unul dintre băieţii mai mari.

Râsete. Marie-⁠Laure se încruntă. E doar o uşă de fier, cu o încuietoare din alamă.

Vizita se încheie, copiii se împrăştie, iar Marie-⁠Laure e condusă înapoi în Sala Mare, la tatăl ei. El îi îndreaptă ochelarii pe nas şi-⁠i culege o frunză din păr:

— Te-⁠ai distrat, ma chérie?

O mică vrabie brună, de casă, iese în zbor dintre grinzi şi aterizează în faţa ei, pe dale. Marie-⁠Laure întinde mâna, cu palma deschisă. Vrabia înclină capul, şovăind. Apoi îşi ia zborul.

După o lună, fata e oarbă.

Zollverein

Werner Pfennig copilăreşte la aproape 500 de kilometri nord-⁠est de Paris, într-⁠un loc numit Zollverein, un complex minier de aproape 4 000 de pogoane de lângă Essen, Germania. E patria oţelului şi a antracitului, un loc total ciuruit. Coşurile industriale fumegă, locomotivele lunecă încolo şi încoace pe şinele construite la înălţime şi peste mormane de zgură se înalţă copaci desfrunziţi, ca nişte mâini scheletice întinse de pe lumea cealaltă.

Werner şi sora lui mai mică, Jutta, sunt crescuţi la casa de copii, un orfelinat cu două etaje construit din blocuri de zgură pe Viktoriastrasse, cu încăperi locuite de tusea copiilor bolnavi, de plânsete de nou-⁠născuţi şi de cufere răpănoase în care zac în adormire cele din urmă bunuri ale părinţilor răposaţi: rochii din petice, tacâmuri de nuntă care şi-⁠au pierdut lustrul, ambrotipii cu taţi înghiţiţi de mine.

Primii ani din viaţa lui Werner sunt şi cei mai săraci. Bărbaţii se bat pe locuri de muncă în faţa porţilor din Zollverein, ouăle de găină se vând cu două milioane de Reichsmark bucata, iar febra reumatică dă târcoale casei de copii ca un lup. Nu există unt sau carne. Fructele sunt o amintire. În lunile cele mai rele, sunt seri în care directoarea căminului n-⁠are să le dea celor doisprezece locatari decât nişte turte făcute din apă şi muştar măcinat.

Dar Werner are şapte ani şi parcă pluteşte. E pipernicit, clăpăug şi are o voce subţire, dulce. Albul părului lui stârneşte mirare în jur. Ca de zăpadă, ca de lapte, ca de cretă. O culoare care e de fapt non-⁠culoare. În fiecare dimineaţă îşi leagă şireturile la pantofi, îşi căptuşeşte haina cu ziare, să-⁠l ferească de frig, şi începe explorarea lumii. Prinde fulgi de nea, mormoloci, broaşte care hibernează. Capătă pâine de la brutari care n-⁠au pâine nici să vândă. Apare mereu în bucătărie cu lapte proaspăt pentru prunci. Şi meştereşte lucruri: cutii de hârtie, biplane grosolane, vapoare de jucărie cu cârme în toată regula.

O dată la câteva zile, o uimeşte pe directoare cu câte o întrebare fără răspuns:

— De ce sughiţăm, Frau Elena?

Sau:

— Frau Elena, dacă luna e aşa de mare, cum de pare aşa mititică?

Sau:

— Frau Elena, da’ albina ştie că o să moară dacă înţeapă pe cineva?

Frau Elena e o călugăriţă protestantă din Alsacia, căreia îi plac copiii, dar nu se omoară cu supravegherea. Cântă cântece din folclorul francez într-⁠un falset chinuit, are o slăbiciune pentru sherry şi adoarme mereu de-⁠a-⁠n picioarelea. În unele seri îi lasă pe copii să se culce mai târziu şi le spune poveşti în franceză despre copilăria ei de basm printre munţi, acoperişuri cu zăpadă de doi metri, vestitori, pâraie aburind de ger şi vii aşternute cu chiciură – o lume dintr-⁠o colindă de Crăciun.

— Frau Elena, da’ surzii îşi aud bătăile inimii? De ce nu rămâne lipiciul lipit înăuntrul sticlei, Frau Elena?

Ea râde. Îi ciufuleşte părul lui Werner. Îi şopteşte:

— Lumea zice că eşti prea micuţ, Werner, că vii de nicăieri, că n-⁠ar trebui să ai ambiţii. Dar eu cred în tine. Cred că o să faci lucruri măreţe. Apoi îl trimite în pătuţul din pod pe care singur şi l-⁠a ales, înghesuit lângă o lucarnă.

Uneori, el şi Jutta desenează. Sora lui se furişează în pătuţul lui Werner şi stau amândoi pe burtă, pasându-⁠şi un creion de la unul la altul. Chiar dacă e cu doi ani mai mică, Jutta e cea talentată. Cel mai mult îi place să deseneze Parisul, un oraş pe care-⁠l văzuse într-⁠o singură fotografie, nu mai mult, pe coperta din spate a unuia dintre romanele sentimentale ale lui Frau Elena: acoperişuri cu mansarde, clădiri de apartamente cu contururi neclare, dantelăria de fier a unui turn în depărtare. Ea desenează zgârie-⁠nori albi, strâmbi, poduri complicate, siluete grupate pe malul unui râu.

Alteori, după orele de şcoală, Werner îşi trage surioara prin complexul minier într-⁠un căruţ pe care l-⁠a înjghebat din nimicuri bune de aruncat. Trec hurducându-⁠se pe aleile lungi, acoperite de pietriş, pe lângă colibe mizere şi focuri aprinse în tomberoane, pe lângă mineri în şomaj care şed toată ziua pe lăzi răsturnate, neclintiţi ca statuile. O roată se desprinde mereu, iar Werner se lasă răbdător pe vine lângă ea, fixând-⁠o la loc în şuruburi. Peste tot în jur, siluetele minerilor din schimbul al doilea se târăsc spre magazii, în timp ce minerii din primul schimb se târăsc spre casă, aduşi de spate, înfometaţi, cu nasuri vinete, cu feţele ca nişte cranii negre sub căşti. „Salutare“, ciripeşte Werner, „ziua bună“, dar de obicei minerii trec şontâc-⁠şontâc mai departe fără să răspundă, probabil fără să-⁠l vadă măcar, cu ochii în pământ, în timp ce deasupra lor pluteşte colapsul economic al Germaniei, la fel de ameninţător ca geometria aspră a dealurilor.

Werner şi Jutta răscolesc în mormane lucitoare de praf negru. Escaladează munţi de maşinării ruginite. Culeg mure şi păpădii de pe câmpuri. Uneori găsesc coji de cartof sau frunze de morcov în coşurile de gunoi. În alte după-⁠amiezi adună hârtie pentru desen sau tuburi vechi de pastă de dinţi, din care se mai pot extrage ultimele resturi pentru a fi uscate şi transformate în cretă. Uneori, Werner o trage pe Jutta în căruţ până la intrarea în Mina Nouă, cea mai mare dintre ele, învăluită în zgomot, luminată ca flacăra-⁠pilot din centrul unui cuptor cu gaze, cu un lift pentru cărbune pe cinci niveluri arcuindu-⁠se deasupra ei, cu cablurile legănându-⁠se, ciocanele bocănind, oameni strigând şi o hartă întreagă de clădiri industriale creţe sau ondulate întinzându-⁠se în toate direcţiile cât vezi cu ochii, şi se uită amândoi la vagonetele cu cărbune care ies hurducându-⁠se din adâncul pământului şi la minerii care se revarsă din magazii spre gura liftului, ţinând în mâini sufertaşele cu mâncare pentru prânz, ca nişte insecte spre o capcană luminoasă.

— Acolo, jos, îi şopteşte Werner soră-⁠sii. Acolo a murit tata.

Când se înnoptează, Werner o trage pe mica Jutta înapoi prin cartierele înghesuite din Zollverein fără o vorbă, doi copii cu păr de nea într-⁠o mare de funingine, ducându-⁠şi comorile mărunte pe Viktoriastrasse, la numărul 3, unde Frau Elena priveşte cu ochii pierduţi la plita cu cărbune, cântând un cântec de leagăn franţuzesc cu voce obosită, în timp ce un ţânc o trage de bretelele şorţului, iar altul îi urlă în braţe.

Camera cheilor

Cataractă congenitală. Bilaterală. Netratabilă. „Acum vezi?“ o întreabă doctorii. „Dar acum?“ Marie-⁠Laure nu va mai vedea nimic toată viaţa. Spaţiile odinioară familiare – apartamentul cu patru camere pe care-⁠l împărţea cu tatăl ei, părculeţul încadrat de copaci de la capătul străzii – au devenit labirinturi înţesate de pericole. Sertarele nu sunt niciodată unde ar trebui să fie. Toaleta e un abis. Un pahar cu apă e când prea aproape, când prea departe. Degetele ei sunt prea mari, întotdeauna prea mari.

Ce e orbirea? Acolo unde ar trebui să fie un perete, mâinile ei nu găsesc nimic. Acolo unde nu ar trebui să fie nimic, piciorul unei mese i se înfige în fluierul piciorului. Maşinile huruie pe străzi; frunzele şuşotesc pe cer; sângele îi susură în urechea internă. Pe casa scării, în bucătărie, ba chiar şi lângă patul ei, voci de oameni mari vorbesc despre disperare.

— Biata copilă.

— Bietul Monsieur LeBlanc.

— N-⁠a avut trai uşor, să ştii. Tatăl i-⁠a murit în război, ne­vasta i-⁠a murit la naştere. Şi-⁠acum asta?

— Parc-⁠ar fi blestemaţi.

— Uită-⁠te la ea. Uită-⁠te la el.

— Ar trebui s-⁠o trimită undeva.

Trec luni pline de vânătăi şi de chin: camere care se înclină ca bărcile cu vele, uşi pe jumătate deschise care o lovesc pe Marie-⁠Laure peste faţă. Singurul ei adăpost e în pat, cu plapuma trasă până la bărbie, în timp ce tatăl ei mai fumează o ţigară lângă ea, pe scaun, cioplind de zor la una dintre machetele lui mititele, bătând boc-⁠boc-⁠boc cu ciocănelul în timp ce bucăţica de şmirghel scrâşneşte ritmic, liniştitor.

*

Dar disperarea trece. Marie-⁠Laure e prea mică, iar tatăl ei e prea răbdător. Nu există blesteme, o asigură el. Poate că există noroc şi ghinion, asta da. O uşoară tendinţă a fiecărei zile spre succes sau eşec. Dar blesteme nu.

Şase zile pe săptămână, el o trezeşte înainte să se crape de ziuă şi o ţine cu braţele ridicate în timp ce o îmbracă. Ciorapi, rochie, pulover. Dacă au timp, o pune să încerce să se lege singură la şireturi. Apoi beau împreună o cafea la bucătărie: fierbinte, tare, cu zahăr pe săturate.

La şase patruzeci, ea îşi ia bastonul alb din colţ, îşi vâră un deget sub cureaua tatălui ei şi-⁠l urmează patru etaje pe scări în jos, apoi şase cvartale până la muzeu.

El descuie Intrarea numărul 2 la şapte fix. Înăuntru sunt mirosuri familiare: panglici de maşini de scris, podele ceruite, praf de rocă. Paşii lor răsună familiar când străbat Sala Mare. El salută un paznic de noapte, apoi un custode şi întotdeauna i se răspunde cu aceleaşi două cuvinte: Bonjour, bonjour.

De două ori la stânga, o dată la dreapta. Inelul cu chei al tatălui ei zornăie. O încuietoare cedează. Se deschide o poartă.

În camera cheilor, aşezate în şase dulapuri cu uşi de sticlă, mii de chei de fier atârnă în cuie. Chei imbus şi şperacle, chei tambur şi chei inelare, chei de lift şi chei pentru dulapuri. Chei lungi cât antebraţul lui Marie-⁠Laure şi chei mai scurte decât degetul ei mare.

Tatăl lui Marie-⁠Laure e lăcătuş-⁠şef la Muzeul Naţional de Istorie Naturală. Cu tot cu laboratoare, depozite, cele patru muzee publice separate, menajerie, sere, grădinile medicinale şi decorative întinse pe pogoane întregi, tatăl ei estimează că în întregul complex al muzeului sunt douăsprezece mii de încuietori. Nimeni nu-⁠l poate contrazice, din lipsă de informaţii.

Toată dimineaţa stă în faţa camerei cheilor şi împarte chei angajaţilor: primii ajung îngrijitorii de la zoo, personalul de la birou soseşte grăbit în jur de opt, apoi năvălesc tehnicienii, librarii şi asistenţii ştiinţifici, pentru ca ultimii să pice, unul câte unul, oamenii de ştiinţă. Totul e aşezat pe nume şi pe culori. Toţi angajaţii, de la custode la director, trebuie să aibă mereu asupra lor cheile. Nimeni nu are voie să iasă din clădirea unde lucrează cu cheile asupra sa şi nimeni nu are voie să lase cheile pe un birou. La urma urmei, muzeul are obiecte nepreţuite de jad din secolul al treisprezecelea, cavansit din India şi rodocrozit din Colorado. În spatele unei încuietori meşterite de tatăl ei stă un vas de farmacie florentin, din lapis lazuli, pentru care specialiştii vin an de an de mii de kilometri, să-⁠l examineze.

Tatăl ei o verifică. Cheie de la seif sau de la lacăt, Marie? Cheie de la dulap sau yală? O verifică dacă ştie unde sunt vitrinele, ce conţin dulapurile. Îi pune mereu câte ceva neaşteptat în mână: un bec, un peşte fosilizat, o pană de flamingo.

În fiecare dimineaţă, timp de o oră – chiar şi duminica – o pune să studieze un manual Braille. A e un punct în colţul de sus. B, două puncte, aşezate pe verticală. Jean. Se duce. La. Brutărie. Jean. Se duce. La. Fabrica de brânzeturi.

După-⁠amiezile o ia cu el când îşi face rondul. Unge clanţe, repară dulapuri, lustruieşte şilduri. O duce dintr-⁠un coridor într-⁠altul, dintr-⁠o sală în alta. Coridoare înguste dau spre biblioteci imense; uşi de sticlă se deschid spre sere din care se revarsă miasme de humus, ziare ude şi lobelie. Sunt acolo ateliere de tâmplărie, studiouri ale taxidermiştilor, hectare întregi de etajere şi de sertare cu exponate, muzee întregi în interiorul muzeului.

În unele după-⁠amiezi, el o lasă pe Marie-⁠Laure în laboratorul doctorului Geffard, un bătrân specialist în moluşte a cărui barbă miroase veşnic a lână udă. Doctorul Geffard se întrerupe din activităţile lui, deschide o sticlă de Malbec şi-⁠i povesteşte lui Marie-⁠Laure, cu vocea lui şoptită, despre recifele pe care le vizitase în tinereţe: Seychelles, Hondurasul Britanic, Zanzibar. O strigă Laurette. În fiecare zi, la trei după-⁠amiaza, mănâncă friptură de raţă. Pare să fi memorat un catalog inepuizabil cu denumiri binominale latineşti.

Pe zidul din fund, în laboratorul doctorului Geffard, sunt dulapuri cu atâtea sertare, că nici nu le poate număra, iar el o lasă să le deschidă unul după altul şi să ia cochilii în mână – melci de mare, olivide, cochilii imperiale din Thailanda, scoici-păianjen din Polinezia – sunt peste zece mii de specimene la muzeu, peste jumătate din speciile cunoscute din lume, iar Marie-Laure poate pune mâna pe aproape toate.

— Uite, Laurette, cochilia asta a fost a unui melc marin violet, un melc orb care-⁠şi duce viaţa la suprafaţa mării. Când ajunge în ocean, agită apa ca să facă bule, amestecă bulele cu mucus şi face o plută. Apoi pluteşte de colo până colo, hrănindu-⁠se cu tot felul de nevertebrate acvatice care-⁠i ies în cale. Dar dacă vreodată rămâne fără plută, se scufundă şi moare.

O cochilie de Carinaria e în acelaşi timp uşoară şi grea, tare şi moale, netedă şi aspră. Murexul de pe biroul doctorului Geffard o poate ţine ocupată o jumătate de ceas – ţepii goi pe dinăuntru, spirele creţe, scobitura adâncă. E o pădure de spini, de peşteri şi texturi. E un regat.

Mâinile ei n-⁠au astâmpăr – culeg, explorează, încearcă. Penele de pe pieptul unui piţigoi împăiat sunt incredibil de moi, iar ciocul îi e ascuţit ca un ac. Polenul de pe anterele lalelelor se simte mai puţin ca o pulbere şi mai mult ca nişte biluţe uleioase. Îşi dă seama că atunci când atingi ceva cu adevărat, scoarţa unui platan din grădină, o rădaşcă pe ac de la secţia de entomologie, interiorul splendid şlefuit al unei scoici din laboratorul doctorului Geffard –, îl şi iubeşti.

Acasă, seara, tatăl ei aşază pantofii în acelaşi compartiment, atârnă hainele în aceleaşi cârlige. Marie-⁠Laure trebuie să treacă peste şase bucăţi de bandă abrazivă lipite la intervale egale pe dalele bucătăriei ca să ajungă la masă. Ca să ajungă de la masă la toaletă, se ghidează după o sfoară pe care singură şi-⁠a împletit-⁠o. El îi aduce cina pe o farfurie rotundă şi-⁠i descrie poziţiile diferitelor alimente după limbile ceasului. Cartofii la ora şase, ma chérie. Ciupercile la trei. Apoi, el îşi aprinde o ţigară şi se aşază să meşterească la miniaturile lui la o masă de lucru din colţul bucătăriei. Construieşte o machetă a întregului cartier, cu casele lui cu ferestre înalte, cu burlane, cu o laverie, o boulangerie şi micuţa place de la capătul străzii, cu cele patru bănci şi zece copaci. În nopţile calde, Marie-⁠Laure deschide fereastra dormitorului şi ascultă înserarea care se lasă, molatică şi tihnită, peste balcoane, frontoane şi hornuri, până când adevăratul cartier şi cel miniatural i se contopesc în cap.

În zilele de marţi, muzeul e închis. Marie-⁠Laure şi tatăl ei dorm până târziu. Beau cafea cleioasă de atâta zahăr. Se plimbă până la Panthéon, până la o piaţă de flori sau pe malul Senei. Din când în când, trec pe la librărie. El îi întinde un dicţionar, un ziar, o revistă plină de poze.

— Câte pagini are, Marie-⁠Laure?

Ea trece cu unghia pe contur.

— Cincizeci şi două? Şapte sute cinci? O sută treizeci şi nouă?

El îi dă părul pe după urechi; o ridică deasupra capului. Îi spune că e un émerveillement¹ pentru el. Spune că n-⁠o va părăsi niciodată, nici într-⁠un milion de ani.

Radio

Werner are opt ani şi scurmă prin gunoaiele din spatele unui depozit până descoperă ceva ce seamănă cu o bobină mare. E alcătuită dintr-⁠un cilindru pe care e înfăşurat un cablu, făcut sendviş între două discuri din lemn de pin. În partea de sus se iţesc trei conductori electrici ferfeniţiţi. La capătul unuia dintre ei atârnă o cască micuţă.

Jutta, de şase ani, cu o faţă rotundă şi un nor moale de păr alb, stă pe vine lângă fratele ei.

— Ce-⁠i aia?

— Cred că tocmai am dat peste un radio, spune Werner, cu sentimentul că tocmai i se deschisese în faţă un dulap din cer.

Până atunci, văzuse radiouri doar în treacăt: unul mare, fără fir, într-⁠o cutie, zărit printre perdelele de dantelă ale casei unui funcţionar de stat; unul portabil, într-⁠un dormitor comun de mineri; încă unul în refectoriul bisericii. Nu atinsese nici unul, niciodată.

El şi Jutta se întorc pe furiş cu aparatul pe Viktoriastrasse, la numărul 3, şi-⁠l examinează la lumina unei veioze electrice. Îl curăţă, descurcă încâlceala de fire, spală casca de noroi.

Nu merge. Alţi copii vin lângă ei şi se minunează, apoi îşi pierd treptat interesul, ajungând la concluzia că e o cauză pierdută. Dar Werner ia cu el aparatul sus, în dormitorul lui din pod, şi-⁠l studiază ore în şir. Desface tot ce se poate desface. Aşază piesele pe podea şi le ridică una câte una în lumină.

La trei săptămâni după ce găsise aparatul, într-⁠o după-⁠amiază cu soare auriu când probabil toţi ceilalţi copii din Zollverein sunt pe-⁠afară, observă că firul cel mai lung, unul subţire, înfăşurat de sute de ori în jurul cilindrului central, e rupt în mai multe locuri. Încet, meticulos, desface colacul, se duce jos cu tot cu învălmăşeala de bucle şi o cheamă pe Jutta să-⁠i ţină piesele în timp ce el lipeşte părţile rupte. Apoi înfăşoară firul la loc.

— Acum hai să încercăm, şopteşte el, lipindu-⁠şi casca de ureche şi trăgând înainte şi înapoi pe fir de ceea ce hotărâse că trebuia să fie butonul de reglare.

Aude un zumzet de paraziţi. Apoi, de undeva din adâncurile căştii se revarsă un potop de consoane. Inima lui Werner se opreşte în loc. Vocea pare să răsune în arhitectura capului său.

Sunetul se stinge la fel de brusc cum se născuse. El mişcă butonul o jumătate de centimetru. Iar paraziţi. Încă jumătate de centimetru. Nimic.

În bucătărie, Frau Elena frământă pâine. Se aud strigăte de băieţi de pe stradă. Werner mişcă butonul de reglare într-⁠o parte şi în alta.

Paraziţi, paraziţi.

Se pregăteşte să-⁠i dea casca Juttei când aude deodată – clar şi pur, cam pe la jumătatea bobinei – un arcuş alunecând repede, viguros, pe strunele unei viori. Încearcă să ţină butonul exact în acelaşi loc. A doua vioară se alătură primei. Jutta se trage mai aproape. Face ochii mari la fratele ei.

Un pian ia urma viorilor. Apoi şi suflătorii. Strunele iuţesc pasul, cu suflătorii fremătând în urma lor. Se alătură şi alte instrumente. Flaute? Harpe? Muzica goneşte, părând să se întoarcă pe propriile-⁠i urme.

— Werner? şopteşte Jutta.

El clipeşte; trebuie să-⁠şi înghită lacrimile. Salonul e la fel ca întotdeauna: două pătuţuri sub două cruci romano-⁠catolice, praf plutind la gura deschisă a plitei, o duzină de straturi de vopsea cojindu-⁠se de pe scândurile podelei. Un goblen cu satul alsacian al lui Frau Elena, acoperit de nea, deasupra chiuvetei. Doar că acum se aude muzică. Ca şi cum o orchestră microscopică s-⁠ar fi trezit la viaţă în capul lui Werner.

Camera a început parcă să se rotească încetişor. Soră-⁠sa îl strigă pe nume tot mai poruncitor, iar el îi duce casca la ureche.

— Muzică, spune ea.

El ţine butonul cât de nemişcat poate. Semnalul e atât de slab încât, deşi casca e la doar cincisprezece centimetri, nu aude nici fir de muzică. Dar se uită la faţa surorii lui, pe care se mişcă doar pleoapele, iar în bucătărie, Frau Elena stă cu mâinile albite de făină în aer şi înclină capul, cercetându-⁠l pe Werner, doi băieţi mai mari dau buzna înăuntru, dar se opresc, simţind o schimbare în aer şi micul radio, cu cei patru conductori şi antena atârnând pe jos stă imobil pe podea între ei toţi ca un miracol.

(…)

Lumină

În fiecare zi de marţi, eşec după eşec. Îşi duce tatăl în ocoluri de şase cvartale care o fac să se simtă furioasă, frustrată şi mai departe de casă decât era la plecare. Dar în iarna celui de-⁠al optulea an, spre propria-⁠i mirare, Marie-⁠Laure începe să nimerească drumul. Pipăie macheta din bucătărie, numărând băncile, copacii, lampadarele, uşile miniaturale. În fiecare zi iese la iveală câte un detaliu nou – fiecare rigolă, bancă din parc şi hidrant de pe machetă are un corespondent în lumea reală.

Marie-⁠Laure îşi aduce tatăl tot mai aproape de casă înainte să greşească. Patru cvartale, trei cvartale, două. Şi, într-⁠o zi de martie cu ninsoare, când el o duce iar într-⁠un loc nou, foarte aproape de malul Senei, o învârteşte de trei ori şi-⁠i spune „Du-⁠ne acasă“, ea îşi dă seama că, pentru prima oară de când se apucaseră să exerseze, nu mai simte obişnuita groază răbufnindu-⁠i din stomac.

În loc de asta, se lasă pe vine, pe trotuar.

Mirosul vag metalic al zăpezii care cade o înconjoară. Calmează-⁠te. Ascultă.

Maşini trec pe stradă prin bălţi şi zăpada topită răpăie în rigole. Aude fulgii căzând pic-⁠pic printre copaci. Simte cedrii din Jardin des Plantes de la patru sute de metri. Aici, metroul goneşte pe sub trotuar – ăsta e Quai Saint-⁠Bernard. Aici, cerul se deschide şi poate auzi cum pârâie crengile – asta e bucata îngustă de grădină din spatele Sălii de Paleontologie. Îşi dă seama că trebuie să fi ajuns la colţul dintre chei şi rue Cuvier.

Şase cvartale, patruzeci de clădiri, zece copăcei într-⁠o piaţetă. Strada asta se intersectează cu asta, care se intersectează cu asta. Centimetru cu centimetru.

Taică-⁠său zornăie cheile în buzunare. În faţă se profilează ameninţător casele înalte, impunătoare care mărginesc parcul, reflectând sunetul.

— O luăm la stânga, spune ea.

Pornesc înainte pe rue Cuvier. Trei raţe se apropie în zbor în direcţia Senei, bătând sincron din aripi, iar când trec pe deasupra lor, ea îşi închipuie lumina poposind pe aripile lor, mângâind fiecare pană în parte.

La stânga pe rue Geoffroy Saint-⁠Hilaire. La dreapta pe rue Daubenton. Trei canale, patru canale, cinci. Pe stânga va urma în scurt timp poarta deschisă, din fier forjat, pe care se intră în Jardin des Plantes, cu vergelele ei subţiri asemenea gratiilor unei colivii imense.

În faţă are brutăria, măcelăria, magazinul alimentar.

— Pot să traversez, tati?

— Da.

Aşa. De-⁠aici drept înainte. Merg acum pe strada lor, e absolut sigură de asta. Cu un pas în urma ei, taică-⁠său îşi dă capul pe spate şi zâmbeşte larg către cer. Marie-⁠Laure ştie asta chiar dacă e cu spatele la el, chiar dacă el nu spune nimic, chiar dacă e oarbă – părul lui tati e ud de la ninsoare şi e zbârlit în toate părţile, fularul îi e înfăşurat asimetric pe umeri, iar el zâmbeşte radios fulgilor de nea.

Au parcurs jumătate din rue des Patriarches. Sunt în faţa clădirii lor. Marie-⁠Laure regăseşte trunchiul castanului care creşte în faţa ferestrei ei de la etajul patru, simţindu-⁠i scoarţa sub degete.

Prieten vechi.

După o jumătate de secundă, taică-⁠său o ia de subsuori şi o ridică, Marie-⁠Laure zâmbeşte, iar el râde cu un râs sincer şi molipsitor, un râs pe care va încerca să-⁠l ţină minte toată viaţa ei, tată şi fiică învârtindu-⁠se pe trotuar în faţa clădirii unde locuiesc, râzând amândoi în timp ce zăpada se cerne printre crengile de deasupra.

*

Puteti citi detalii din detalii din culisele filmului inspirat de aceasta carte si cum a fost sa se lucreza cu o actrita debutanta care era oarba ca si personajul principal, in articolul de mai jos

Actrita din miniseria Toata lumina pe care nu o putem vedea, Aria Mia Loberti, este oarba, la fel ca personajul ei. “Se practica sa pui o bucata de sfoara sub banda, astfel incat actorul sa poata simti semnul cu degetele de la picioare. Aria si-a dat seama ca acestfel se va impiedica”, spune regizorul Shawn Levy