Trenul spre Samarkand -Guzel Iahina

Traducere din rusă de Luana Schidu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2021

Fragmente din TRENUL SPRE SAMARKAND un nou roman Guzel Iahina, autoarea romanelor ZULEIHA DESCHIDE OCHII ȘI COPIII DE PE VOLGA, cea mai așteptată carte din această toamnă la Editura Humanitas Fiction. Cartea este disponibilă în librării din 1 Noiembrie. 

Cărțile lui Guzel Iahina, apărute în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu, s-au vândut în peste 80.000 de exemplare în România.

• Fragment –

Poreclele erau mai importante decât numele.

Ce poveste spune despre un băietan sau despre o fată numele trecut în documente cu scrisul egal al directoarei Șapiro? Kolea, Petea, Duniașka, Mahmut sau Zifa – câteva litere de cerneală pe o hârtie și nimic mai mult.

Ce poveste spune despre un om porecla? Multe. Povestește despre părinți sau despre patrie. Despre bolile pe care le‑a făcut sau despre visurile pe care le nutrește. Ce cărți a citit omul sau la ce filme s‑a uitat. Ce mânca pe când hoinărea fără adăpost. Uneori, îi povestește întreaga viață.

Numele serveau în eșalon la evidența contingentului, așa cum numerele de pe banchetele de tren servesc pentru a determina locurile pasagerilor. Iar poreclele, pentru comunicare.

La început, lui Deev nici nu i‑a trecut prin cap să le rețină. Fiecare era un copil – de bine, de rău, îmbrăcat, de bine, de rău, hrănit – și gata. Grija lui era să‑l ducă pe copil în Turkestan. Cum îl cheamă, fie în acte, fie între ai lui, asta era treaba surorilor sau a însoțitoarelor de vagon.

Dar n‑a fost să fie așa. După ce alerga cât era ziua de lungă prin „ghirlandă“, spre seară descoperea că știe cel puțin vreo zece porecle: i se prindeau singure de ureche. La Arzamas știa jumătate de eșalon; după încă o săptămână, aproape pe tot.

Unele porecle vorbeau singure despre purtătorii lor. Dacă unui băiat i se zicea Vovka Simbir – ce nu era clar aici? Cine știe cum ajunsese în Kazan, la două sute de verste de Simbirskul natal? Ei bine, în tren mai erau astfel de „venetici“: era Jora din Jiguli, un adolescent lungan cu semne de vărsat de vânt pe tot corpul. Era neastâmpăratul Haplea din Kaliazinsk, negru de bronzat ce era, și cu un zâmbet la fel de negru, din cauza scorbutului. Erau Spirka din Ahtuba și Iulik Orenburg. Întreaga Povolgie se oglindea în aceste porecle, de la capitale de județ până la cele mai mărunte așezări; Dioma din Kostroma, Uglici Nu Trage, Iudușka Șupașkar^[1].

Geografia provenienței lor se ghicea în porecle și dacă nu era numită. Nika Neamțul – firește, era din coloniile germane, de pe lângă Saratov (nu putea povesti nimic despre el, pentru că vorbea prost rusește, dar cuvintele Saratow și Wolga sunau la fel în toate limbile). Kaziuk Ibrahim – se înțelege că era din Kazan (cei veniți din acest oraș erau deseori numiți în glumă „kaziuk“). Vitiak Orbul era din Prikamie (nu era nimic în neregulă cu vederea băiatului, dar știa să‑și dea ochii peste cap spre amuzamentul publicului, și să‑și răsucească pleoapele astfel încât i se mai vedea doar albul ochilor, de‑asta era numit „orbul“). Bașkurt Gali era de pe lângă Ural, din patria bașkirilor.

Unele porecle vorbeau despre boli. Deev nu putea înțelege de ce să păstrezi în amintire – ba mai mult, să transformi în nume – boli grele, uneori mortale. Haritoșa Ofticosul, Iusia Trahoma, Leoșea Trei Tifose – cine vrea să se numească așa? Ei voiau. Se prezentau singuri astfel: „Eu sunt Venia Gripă“, „eu sunt Sonia Scorbut“, „eu sunt Grișka Crampă“. Și cu cât mai dezgustător era numele, cu atât îi era mai drag posesorului său. Șancru, Goșa Gonoree, Osea Sifiliticul, Tolea Herpes – la început Deev tresărea la auzul acestor nume. Apoi s‑a obișnuit.

„Măcar știi ce‑i aia «mamo»?“ l‑a întrebat odată pe un băiat mărunțel cu ochi mongoloizi, zis Cenghiz Mamo. „Păi cum!“ a rânjit acesta. Și s‑a bătut peste pieptul costeliv, ca un grătar: nu numai că știu, dar sunt și mândru! „Mamo“ se numea buba neagră. Uneori, i se mai zicea și „focul sfânt“, fiindcă mistuia rapid oamenii și vitele, ca un pârjol. Pesemne că micul Cenghiz trecuse prin acest pârjol și scăpase cu viață. Deși Deev n‑ar fi putut afirma asta cu tărie: acești copii păreau să nu poată fi atinși de foc.

Pe cine ar fi trebuit să sperie aceste porecle urâte? Pe alți copii? Alte boli? Moartea?

Erau și unii care nu se fereau să amintească de moarte în porecla lor. Nu cei mai înalți, nici cei mai isteți sau mai năzdrăvani – băieți liniștiți, normali, dintre cei care stau în ultimele rânduri la împărțirea rațiilor. Fadea Mori Mâine. Markel Trei Coșciuge. Kika Mortulețul. Un băiețel slăbănog și firav, cu oasele și coloana vertebrală curbate de foame – Răposatul.

Nu, lui Deev îi plăceau numele luminoase, culturale. Când pe un copil îl cheamă Buster Keaton e limpede imediat: îi plac filmele. Și deodată te uiți la el cu un zâmbet, cu inima încălzită, și‑ți vine să‑i rostești mai des porecla. Despre Mitea Mayne Reid și Sălbaticul Dickens iarăși îți dai seama: sunt băieți cu educație. Și Watson cel de Vată, și Aramis Pișăciosul, și Pinkertonel. Vor băieții să fie ca eroii din cărți și filme: reușiți, inteligenți. Pe aceștia Deev îi respecta.

E drept, printre aceste porecle se întâlneau și unele complexe – duceau cu gândul la ceva înalt, sofisticat, dar sensul nu li‑l înțelegeai. Kolea Camembert – și‑o fi luat oare numele dintr‑un roman franțuzesc? Dar Sioma Butterfly? Sau Fedea Freud? Nonka Bovary – de unde și‑o fi scos așa o poreclă? Dar Julietka Blancmange? La asta chiar nu înțelegi nimic – prenumele e cam lung, poate țigănesc sau moldovenesc, iar cu numele poți să‑ți rupi limba de‑a binelea… Hugo Fără Sprân­cene – asta ce‑o mai fi? „Hu‑go“ – parcă n‑ai striga un copil, ci ai tuși sau te‑ai îneca… Profiterol și Paganel – ăștia or fi niște eroi îndrăgostiți?

Mai bine s‑ar numi atunci scurt, bărbătește, ca băieții din vagonul celor mari: Smith‑Wesson sau Box Efremîci. Ăștia măcar nu‑și ascundeau esența, ci îți dezvăluiau de la început: nu cedăm. Lui Deev nu‑i plăceau agresiunile, dar aprecia o poziție cinstită mai mult decât încercările de a face pe deșteptul.

Nu‑i plăcea nici folosirea în porecle a meseriilor vagante: dacă rătăcirile s‑au încheiat, de ce să târăști după tine trecutul în noua viață? A fost cândva puștiul huligan pe străzi, a jefuit trecătorii, a smuls blănurile de pe doamne și ceasurile domnilor. De ce să‑i spui tot Bogdașa Coțcarul, să nu‑l lași să uite? Sau a dus roabele cu bagaje prin gări, mai băgând în buzunar câte‑un obiect ici‑colo. De ce să‑i amintești în fiecare clipă, spunându‑i Siavka Pungașul? Foma Șișul, Orest Bazarnicul, Sazon Scandalagiul – mulți târau după ei fostele ocupații ca o amintire a biografiei profesionale.

Dar cele mai multe porecle din tren se refereau la lucruri rușinoase și necuviincioase. Deev avea deja douăzeci și ceva de ani, era de două, trei, ba în unele cazuri chiar de patru ori mai în vârstă decât pasagerii săi. Dar, după cum s‑a dovedit, stăpânea mult mai slab cuvintele care descriau aspectele păcătoase ale existenței. Tot ce avea legătură cu părțile inferioare ale corpului, fie el femeiesc ori bărbătesc, se reflecta în porecle răsunătoare, la auzul cărora la început nu putea decât să roșească. Dar mai târziu s‑a obișnuit, cu atât mai mult cu cât și Belaia striga aceste porecle la fel de tare ca și pe celelalte. Surorile nu puteau – ele se încăpățânau să‑l numească pe respectivul „băie­țel“ sau să‑i spună simplu pe nume, omițând porecla. Po­sesorul acesteia nu accepta însă compromisul: dacă mă cheamă Mișa Cur, așa‑mi spuneți. Sau Esia Găoază. Sau Bucă. Sau Ștrumeleag.

Și ce bucurie o fi să te cheme Mădular Jegos? Ce plăcere e să‑ți zică Nazar Onanistul? Dar se vede treaba că era și bucurie, și plăcere. Etern subnutriți, și din pricina asta necrescuți, cu picioare strâmbe și mâini subțiri, cu subrațuri și părți rușinoase copilărești dezgolite, acești băieți voiau să crească bărbați – măcar prin poreclă. Foka Mătărângă (mult mai târziu, la scăldat, Deev îi văzuse membrul acestui Foka – o jurubiță palidă, ca o omidă). Kolea Sculă (scula minusculă a acestuia fusese și tăiată împrejur, după obiceiul mahomedan, așa că Deev bănuia că e tătar sau bașkir, deși Kolea vorbea numai rusește și dădea asigurări că‑și aduce aminte de părinții lui, care vorbiseră și ei cu el rusește, și îl lăsaseră la casa de copii). Jora Pornograful. Puță Pistruiatul, cu ochii verzi…

Nici fetele nu se lăsau mai prejos: Lilka‑Pipilka, Larka Futăcioasa, Janka Buleandra – puteai să deschizi un bordel cu asemenea nume! (Lilka avea pielea uscată și se cojea, ca scoarța de mesteacăn; Larka făcea pe ea noaptea, iar Jankăi îi era foame întruna și nu putea să vorbească decât despre mâncare.) Surorile le‑au propus fetelor să‑și ia alte nume – frumoase, răsunătoare, din cărți sau din cântece. Acestea au refuzat scurt – își prețuiau vechile porecle și esența feminină cuprinsă în ele mai mult decât frumusețea.

Câteva porecle erau inofensive și chiar amuzante – Căcărează de Oaie sau Egor Papă-Lut. Mai târziu și‑a dat Deev seama că în spatele acestei veselii se ascund povești de viață deloc vesele.

Căcărează de Oaie se născuse inoportun, în primul an de foamete, și mama lui îl scăldase de milă în scârnă de oaie ca să moară mai repede. N‑a apucat – a murit ea, iar el a fost dus la orfelinat. Despre viața în casa părintească își amintea un singur lucru: cum maică‑sa aduna din saivanul colhozului căcăreze puturoase de oaie și el se târa pe jos, pe lângă ea. Când a mai crescut, a înțeles pentru ce le aduna (i‑au explicat cei de la casa de copii), dar nu i‑a luat‑o în nume de rău, dimpotrivă, nu voia să se numească decât Căcărează de Oaie, iar despre acele clipe petrecute în grajd povestea oricui cu drag și repetat.

Egor Papă-Lut ascultase din copilărie povești despre Muntele de Lut, din care în anii de foamete oamenii luau argilă și o mâncau în loc de pâine. Când a venit foametea, iar bunicul și bunica au căzut la pat vlăguiți, s‑a dus și el să caute. A scos o găleată întreagă de lut și a cărat‑o acasă. Au început să‑l mănânce toți trei, dar al naibii, nu le‑a potolit foamea. După asta, bunicul și bunica s‑au prăpădit. Așa își omorâse Egor familia. Surorile încercau să‑l convingă că nu el îi omorâse pe bătrâni, ci foamea, dar băiatul insista: eu i‑am omorât…

Erau cinci vagoane de astfel de istorii. Ba chiar șase, dacă socotim și infirmeria. De‑ar fi fost după Deev, ar fi schimbat toate poreclele vechi încă de la urcarea în tren, ca să le arunce de pe ei copiii așa cum își aruncaseră hainele și cizmele militare în gara din Kazan. Dar nu era după el.

---

^[1]. Denumirea ciuvașă a orașului Ceboksarî.