Editura Nemira lansează Vremea disprețului (Seria WITCHER, partea a IV-a) de Andrzej Sapkowski, într-o ediție specială având coperta tie-in, cu personajele mult-îndrăgitului serial The WITCHER, produs de Netflix, în prim-plan.

Sapkowski a reușit să construiască prin cărțile lui un univers unic, magic, populat de ființe cu puteri supranaturale, o lume în care surprizele își găsesc locul, cu scenarii dominate de elemente imprevizibile.

Pachetul complet cu romanele scrise de Andrzej Sapkowki, alături de volumele de povestiri din serie este disponibil în imprintul Armada powered by Nemira. Primele trei audiobook-uri pot fi găsite pe platforma AudioTribe.ro, narate de talentatul actor Ionuț Grama, împreună cu ebook-urile seriei.

Netflix a remarcat seria și a pus în valoare măiestria universului sapkowskian, astfel a luat naștere serialul The WITCHER, ajuns deja la cel de-al treilea sezon, ce va avea premiera pe 29 iunie (prima parte) și pe 27 iulie (a doua parte).

De altfel, autorul a fost consultant creativ pentru serial. „Sunt fericit că Netflix face un serial bazat pe cărțile mele și vor rămâne fideli materialului și temelor pe care le-am scris în 30 de ani.”

ANDRZEJ SAPKOWSKI s-a născut la 21 iunie 1948, în orașul polonez Łódź. A devenit celebru datorită seriei WIEDŹMIN (VRĂJITORUL / WITCHER).

Saga care l-a consacrat cuprinde volumele de povestiri Ostatnie życzenie (1993; Ultima dorință, Armada, 2019) – publicată inițial cu titlul Wiedźmin, în 1990 – și Miecz przeznaczenia (1993; Sabia destinului, Armada, 2019), precum și romanele Krew elfów (1994; Sângele elfilor, Armada, 2019), Czas pogardy (1995; Vremea disprețului, Armada, 2019), Chrzest ognia (1996; Botezul focului, Armada, 2019), Wieża jaskółki (1997; Turnul Rândunicii, Armada, 2020), Pani Jeziora (1999; Domnița Lacului, Armada, 2021) și Sezon burz (2013; Anotimpul furtunilor, Armada, 2021).

Fragment carte Vremea disprețului (Seria WITCHER, partea a IV-a) de Andrzej Sapkowski

Vrăjitorul nu prea visa și chiar și când se întâmpla, rar, nu-și amintea deloc când se trezea. Nici măcar coșmaruri, iar de cele mai multe ori erau coșmaruri.

Și de data asta avusese un coșmar, dar de data asta și-a amintit măcar anumite secvențe. Din vârtejul de siluete vagi, tulburătoare, de scene bizare, de rău augur, și de sunete și cuvinte de neînțeles, dar înfricoșătoare a apărut brusc o imagine clară și bine definită. Ciri. Diferită de cea cunoscută de el la Kaer Morhen. Părul ei cenușiu, zbârlit din cauza galopului, era mai lung – așa cum îl purta atunci când o întâlnise prima oară în Brokilon. Când trecea călare, voia s-o strige, dar vocea nu-l asculta deloc. Voia să alerge după ea, dar avea impresia că de la brâu în jos e prins în smoală întărită. Și Ciri parcă nu-l vedea, galopa departe în noapte, între arini grotești și sălcii, cu crengile zbătându-se de parcă ar fi avut viață. Și a văzut că sunt urmăriți. Că în spatele ei galopa un cal negru, cu un cavaler în armură neagră, cu un coif cu aripi de păsăre de pradă.

Nu se putea mișca, nu putea să strige. Putea doar să vadă cum călărețul cu aripi a ajuns-o pe Ciri, a prins-o de păr, a scos-o din șa și a galopat mai departe, ținând-o în față. Putea doar să vadă chipul lui Ciri congestionat de durere și strigătul încremenit pe buzele ei. Trezirea, și-a ordonat, nemairăbdând să suporte coșmarul. Trezește-te! Trezește-te imediat!

S-a trezit.

A zăcut mult neclintit, rememorând visul. Apoi s-a sculat. A scos o pungă din pernă și a numărat iute monedele de câte zece coroane. O sută cincizeci pentru mandygora de ieri. Cincizeci pentru negura pe care a ucis-o la cererea primarului satului de pe lângă Carreras. Și cincizeci de la vârcolacul pentru care îl tocmiseră coloniștii Burdorff.

Cincizeci pentru un vârcolac. Mult, pentru că nu se ostenise prea mult. Vârcolacul nu s-a apărat. Mânat într-o peșteră din care nu avea ieșire, a îngenuncheat și a așteptat lovitura spadei. Vrăjitorului îi era milă de el.

Dar avea nevoie de bani.

În nici o oră, deja umbla haihui pe străzile din Dorian, căutând o aleee cunoscută și o plăcuță cunoscută.

*

Cuvintele inscripționate pe plăcuță anunțau: „Codringher și Fenn, consultanță și servicii juridice“. Geralt știa prea bine însă că ce fac Codringher și Fenn nu prea are nimic în comun cu justiția, cei doi parteneri având destule motive să evite orice contact atât cu justiția, cât și cu reprezentanții ei. De asemenea, avea îndoieli serioase că vreunul dintre clienții care le călcau pragul știe ce înseamnă cuvântul „consultanță“.

Nu exista nicio intrare la parterul micii clădirii, erau doar niște porți ferecate zdravăn, care duceau probabil la grajduri sau la șoproane. Pentru a ajunge la ușa de la intrare, trebuia să înconjori imobilul, să te aventurezi în partea din spate a acestuia, să intri într-o curte mocirloasă, plină de rațe și de găini, de acolo să urci niște trepte și apoi să străbați o galerie strâmtă și un coridor întunecat. Numai așa ajungeai la ușa de mahon garnisită cu fier forjat, prevăzută cu un ciocan de aramă, în formă de cap de leu.

Geralt a ciocănit și s-a retras iute. Știa că mecanismul montat în ușă ar putea declanșa spițele de fier de douăzeci de țoli din orificiile ascunse de fitinguri. Teoretic, spițele ieșeau din ușă numai când încercai să o forțezi sau când Codringher ori Fenn acționau dispozitivul de declanșare, dar Geralt constatase în mod repetat că nu există mecanisme infailibile și că unele pot funcționa uneori, deși nu ar trebui. Și invers.

În ușă era probabil un dispozitiv care identifica oaspeții, ceva magic. După ce ciocăneai, nimeni dinăuntru nu te întreba niciodată nimic și nici cum te cheamă. Se deschidea ușa și apărea Codringher. Întotdeauna Codringher, niciodată Fenn.

-Bună, Geralt! l-a întâmpinat Codringher. Intră! Nu trebuie să te ferești. Am demontat sistemul de siguranță. Acum câteva zile s-a rupt ceva. S-a dereglat și a străpuns un negustor ambulant. Hai, mai cu curaj! Ai o problemă cu mine?

-Nu.

Vrăjitorul a intrat în coridorul larg și întunecat, unde, ca de obicei, mirosea a pisică.

-Nu cu tine. Cu Fenn, a adăugat.

Codringher a râs zgomotos, confirmându-i suspiciunea că Fenn era un personaj fictiv sută la sută, folosit pentru a induce în eroare executorii judecătorești, colectorii de taxe și impozite și alți musafiri neașteptați de Codringher.

S-au dus în cabinet, o încăpere ceva mai luminoasă, întrucât era mai înaltă – prin ferestrele prevăzute cu grilaj solid soarele pătrundea în cea mai mare parte a zilei. Geralt a luat loc pe scaunul destinat clienților. De partea cealaltă a biroului de stejar, s-a tolănit în fotoliul lui capitonat Codringher, autointitulat „avocatˮ, un om căruia nimic nu-i stătea în cale. Dacă cineva era la ananghie, avea vreun necaz, vreo problemă, nădejdea era la Codringher. De cum avea probe incontestabile pentru lipsa de onestitate a partenerului de afaceri și pentru deturnarea de fonduri de către acesta. Primea un împrumut bancar, fără garanții și asigurări. Fiind singur pe o listă lungă de creditori, își recupera creanțele societății care tocmai fusese declarată în insolvență.

Primea o moștenire, deși unchiul său bogat îl amenințase că nu va vedea nicio para chioară de la el. Câștiga procesele de succesiune, întrucât chiar și rudele cele mai înverșunate renunțau în mod neașteptat la revendicările lor. Fiul ieșea din temniță, fiind achitat pe baza unor dovezi incontestabile, sau era eliberat din lipsa acestora, pentru că, dacă existau, probele dispăreau misterios, iar martorii, unul după altul, își retrăgeau declarațiile anterioare.

Pretendentul pârlit al fiicei unui vânător de zestre își îndrepta brusc afecțiunea spre altă domniță. Amantul soției sau seducatorul iubit al fiicei se trezea cu trei membre fracturate într-un accident stupid. Cât despre un dușman de moarte sau o altă persoană foarte incomodă, dintr-odată înceta zgândăreala – ca regulă generală, dispărea fără urmă. Așadar, dacă cineva avea necazuri, se ducea la Dorian, ajungea într-un suflet la firma „Codringher și Fenn“ și ciocănea la ușa de mahon. În ușă se proțăpea „avocatul“ Codringher, scund, slab și cărunt, cu tenul bolnăvicios, ca al oamenilor care nu prea stau în aer liber. Codringher îl conducea în cabinet, se așeza în fotoliu, își punea în poală motanul alb cu negru și îl mângâia. Amândoi, motanul și Codringher – măsurau clientul cu ochii galben-verzui, răutăcioși și tulburători.

-Am primit scrisoarea ta.

Codringher și motanul îl fixau pe vrăjitor cu privirea galben-verzuie.

-M-a vizitat și Jaskier, a continuat. A trecut prin Dorian acum câteva săptămâni. Mi-a povestit ceva despre nenorocirile tale. Dar puțin. Prea puțin.

-Într-adevăr? Mă surprindeți. Ar fi pentru prima dată când Jaskier nu spune prea mult.

-Jaskier – Codringher n-a zâmbit – nu mi-a spus prea mult, pentru că nu știa prea mult. Iar, din ce știa, mi-a spus și mai puțin, pentru simplul motiv că i-ai interzis să-mi vorbească despre anumite lucruri. De unde și până unde lipsa asta de încredere? Și tocmai într-un coleg de breaslă?

Geralt a tresărit ușor. Codringher s-ar fi prefăcut că n-a observat, dar nu i-a ieșit, căci și motanul a observat. Felina și-a rotit ochii larg, și-a dezvelit colții albi și a șuierat încet.

-Nu-mi sâcâi motanul! a spus avocatul, liniștindu-și animalul cu mângâieri. Te-a mișcat cuvântul „coleg”? E adevărat. Și eu sunt vrăjitor. Și eu descotorosesc oamenii de monștri și de nenorociri monstruoase. Și eu o fac pentru bani.

-Există anumite diferențe, a murmurat Geralt, încă sub privirea neprietenoasă a motanului.

-Există, a fost de acord Codringher. Tu ești un vrăjitor anacronic, iar eu sunt un vrăjitor modern, în pas cu spiritul vremurilor. De aceea în curând vei fi șomer, iar eu voi prospera. Strigoii, balaurii, vyvernii și vârcolacii vor dispărea curând de pe fața pământului. Dar ticăloși se vor găsi mereu.