Dupa o lunga cariera in care a construit proiecte ambitioase in televiziune si cinema, in special, in cultura, in ansamblu, fiind membru al comitetului de selectie sau delegat oficial pentru prestigioasele festivaluri internationale de film de la Cannes si Berlin, producator de filme TV si documentare multipremiate international, realizate in propriul atelier – unic in Europa – Aristoteles Workshop, sau fiind organizator de festivaluri de film sau evenimente culturale de amploare la Paris, Berlin, dar si in România, Cristina Hoffman a lansat cartea sa de debut, eseul Cazzavillan 21, publicat de Editura Oscar, un „jurnal al neuitarii”, cum il numeste autoarea insasi.

Postfata romanului Cazzavillan 21 este semnata deAndrei Plesu: „Traim preponderent in urgentele prezentului si in proiecte de viitor, când utopice, când apocaliptice. Cartea Cristinei Hoffman reuseste, in acest context, sa ne ispiteasca spre o experienta mult mai sanatoasa, mai utila: experienta memoriei. Cititorul e invitat sa-si aminteasca de un tip de lume, de un tip uman, de un model de viata la care nu trebuie sa ne raportam doar nostalgic, ci si restaurator. Cartea e plina de farmec, dar si de repere posibile ale unei sanatoase revigorari interioare. Lectura paginilor oferite de autoare va fi, sunt sigur, o sursa de placere, de reflectie si de speranta.” 

Nepoata a marii actrite Irina Rachiteanu Sirianu, care a intruchipat, pe scena Teatrului National, zeci de eroine celebre din literatura româna si universala, Cristina Hoffman isi pune sufletul pe hârtie parca dintr-o singura respiratie, si vorbeste despre Mama sa, despre Vila Cazzavillan, in care a locuit pâna la 16 ani, despre Bunica, Familia, Tata, Unchiul, Matusa, pentru a incheia asa cum a inceput: cu Mama.

Mai jos puteti descoperi un fragment din capitolul Matusa, dedicat actritei Irina Rachiteanu Sirianu unde, cu eleganta si diplomatie, este descrisa trecerea de la o lume a rafinamentului, bunului simt si a elegantei la comunismul care ti-l aducea cu forta in casa drept colocatar pe oricare alt cetatean de care nu auzisei niciodata.

Cartea poate fi cumparata de aici, inclusiv in versiune audio in lectura Rodicai Mandache.

7. Mătușa

AMINTIRILE SE OPRESC LA 21 DE ANI, vorbele mătușei mele Irina sună nespus de prezente, citatul pe care l-am purtat în mine ani buni, mi-l reamintesc doar fragmentat: après 21 ans, on marche sur les pas de nos souvenirs. Poate, într-adevăr, mersul nostru apăsat sau nesigur, se modelează pe urmele lăsate de amintiri.

Amintirea devine prezența invizibilă, neîncetate repetiții, senzații avute, vorbe știute, întâmplări povestite, răstălmăcite imagini ale aceleași copilării, pe care mi-e ușor să le evoc, căci trăirile de atunci, rămân veșnica mea sursă de fericire și nefericire.

ȘTII, EXISTĂ PE LUME O PASĂRE, care nu are picioare, și de aceea nu se poate așeza pe nimic, ci trebuie să dea din aripi mereu, toată viața ei, acolo sus, în cer.

Povestea păsării din piesa Orfeu în Infern de T. Williams am ascultat-o de zeci de ori, atunci când nu aveam școală, sâmbătă seară sau la matineul de duminică, în fosta sală a Teatrului Național de pe Calea Victoriei, așezată pe scaunul din catifea roșie din Loja Direcției, când cu sufletul la gură, cu palmele ude de transpirație, cu inima ieșind din piept și cu ochii înlăcrimați de copil de opt ani, repetam, în gând, replicile învățate pe dinafară și pe care Lady – mătușa mea, Irina – le adresa, într-o odă de iubire, lui Val Xavier.

De fiecare dată, emoția mă sugruma, ascultam înfricoșată strigătul tragic a lui Lady în finalul piesei: te-am învins moarte, te-am învins.

La unul din matinee, trupul meu s-a prăbușit inert, între fotoliile roșii, ocupate de domni și doamne elegante din loja direcției.

Unchiul meu, care nu era departe, m-a ridicat precipitat și m-a dus în cabina mătușei mele, a lui Lady, plină de costume, farduri, pălării, blănuri, pantofi, la oglinda căreia agățau maimuța și iepurașul din pluș, port-bonheururi, care îmi țin și azi companie. Cabiniera mătușii mele m-a întins, îngrijorată, pe canapea, privind panicată ochii dați peste cap, suflarea sacadată, sudoarea rece care se prelingea spre gurița de copil, încleștată într-un ciudat rictus.

Să chemăm un doctor, să vină degrabă cineva, ca prin vis răzbăteau voci, în timp ce din depărtare, răsuna în megafonul cabinei vocea mătușei mele, a lui Lady: aș da acest magazin cu tot ce e în el, ca să pot fi acea pasăre mică, de culoarea seninului, să dorm măcar o singură noapte, în brațele vântului și să plutesc printre stele.

Eu pluteam deja printre stele, mă înfundam din ce în ce mai profund în abisul stelar, în lumină, în culori și umbre translucide, când o privire calmă s-a pogorât asupra mea, și am auzit, ca de pe un îndepărtat tărâm nelumesc: fata asta a fost deocheată.

Au urmat mișcări precipitate, s-a umplut un pahar cu apă, s-a ars un chibrit, care apoi a fost stins și îndelung frecat pe fruntea mea, cineva a îngânat o rugăciune, s-a aprins o lumânare, întuneric, liniște, din nou o scurtă rugăciune într-o limbă neștiută de mine. Apoi încet, foarte încet, revenirea la viață, ca un mic Lazăr sculat din morți, când brusc, din megafonul cabinei, au țâșnit cu o nespusă violență, imensele ropote de aplauze, aplauze pentru Lady, valuri de aplauze și strigăte pentru mătușa mea, nu fusesem deocheată, în mistuitoarea iubire pe care i-o purtam, mă identificasem o clipă cu ea.

• 

• 

• 

MOȘ CRĂCIUN CU BARBĂ ALBĂ. Crăciunul sosește. Crăciunul încântător. Crăciunul nemaipomenit.

Crăciunul cu brațele încărcate de cadouri, care ne încălzește inima și ne face fericiți, ziua celor mai frumoase amintiri, ziua cea mai minunată din an, noaptea cea mai așteptată, bradul imens împodobit cu globuri și beteală, iluminat de acele micuțe lumânări albe, vii, ca niște licurici în noapte. Și vocea profundă a lui nenea Colea, îmbrăcat în Moș, fericirea celor din jurul meu, Oh Tannenbaum, Oh Tannenbaum wie gruen sind deine Blaeter. Am trei ani.

Patru ani, sunetul pașilor pe treptele de piatră din grădina Cișmigiu, micuța mână strânsă în mâna guvernantei Fritzi, foșnetul copacilor seculari, croncănitul pelicanilor, eleganța lebedei albe, orăcăitul broaștelor, clipocitul apei. Și senzația îngrozitor de rece a cascadei, de pe a cărui mal alunecos am căzut, cu rochița albă cu floricele mov și roz și cu pălăriuța de paie pe capul încă pleșuv.

Cinci ani, când pasărea aceea atât de mică și de speriată a intrat rătăcită prin ferestruica din baie, bătând nebunește din aripi, izbindu-se de pereți și oglinzi și căzând cu zgomot de moarte pe faianța cumplit de albă, amintire ce mi-a lăsat și azi frica de zborul păsărilor în preajma mea, o frică de moarte.

Șase ani, Vine moșul, moșul Ene, pe la gene și sprâncene și aduce somnul dulce la copii, ca să se culce. Nelul Cățelul, Irinel coadă de purcel, îmi răsună melodia vocii ei, când mă adormea cu povești născocite, scenete proiectate pe peretele întunecos, cu marionete cu un deget, maimuțica cea vicleană, ursul Mor Mor și Iepurilă cel agil. Și mai târziu, la teatru, strigătul disperat al copilului: Nu muri tanti Lina, când se apropia scena în care mătușa mea Irina, Ana Karenina, se arunca în fața trenului. Și înfriguratele mele așteptări alături de unchiul meu la ieșirea actorilor, ca să o pot atinge și strânge în brațele mele plăpânde pe cea mai iubită dintre mătuși.

Șapte ani, când tata, desfăcând cu mâna tremurândă un pachețel de bomboane cubaneze, romburi galbene și albe, m-a strâns în brațe atât de tare, încât am scos un mic țipăt, lacrimile se scurgeau încet din ochii lui de un albastru ca marea înainte de furtună: mama ta NU NE MAI IUBEȘTE. Contopindu-mă astfel și pe mine în tragedia care-l lovise. Și atunci m-am simțit deodată, un copil fără părinți.

Opt ani, mă furișam în miez de noapte, ca să dezvelesc și să mă joc cu micile păpușele de porțelan colorate, rânduite și lipite cu plastilină pe scena miniatură a decorului refăcut din spectacolul Orfeu în Infern, machetă construită și adusă de regizorul Moni Ghelerter și care servea mătușii mele la repetițiile de acasă. Când macheta și păpușile din porțelan au plecat, am rămas nespus de singură.

Nouă ani, rochiile cu care mă deghizam în diverse personaje, prințesă, zînă, vrăjitoare, mărgele, diademe, peruci, pene, pălării, genți, pantofi mult prea mari, fuste largi, blănuri, corsete, ciorapi cu strasuri, dantele, paiete, fulare din mătase, furouri, bustiere, cămăși, jabouri, frac, gulere din nurcă… O comoară aranjată cu grijă în camera de lângă dormitorul părinților, cameră cu dulapuri în pereți, și care de sus până jos erau pline cu cele mai extraordinare costume și accesorii adunate în timp, transmise de generații, foșnetul și izul lor nu mă vor părăsi niciodată.

Zece ani, am fost nevoită să împart camera/bibliotecă cu tatăl meu, la rândul lui, refugiat din camera conjugală, ocupată precipitat de un rege nou, Gheorghe din Moldova, care a înlocuit fantoma tatălui.

ERA O IARNĂ ASPRĂ, cu fulgi grei care băteau în obloane, sunetul vijeliei fluiera prin cotloanele casei, seara cădea la prânz, au fost scoase de la naftalină plapumele călduroase îmbrăcate în satin galben cu nasturi croșetați, recuperate din conacul bunicii, instalate la o partidă de canasta, bunica, sora ei, Aurelia și Didina.

Viscolul îmi împingea trupul agățat de un ghiozdan prea mare, în timp ce, cu frigul în oase, escaladam nămeții de zăpadă de peste doi metri, pentru a mă strecura în școala de după colț, unde în clasele încinse de focul din sobele de teracotă, mirosul de petrosin urca neplăcut în nări. Când reveneam, pe aceleași căi albite de zăpadă, îmi lepădam precipitat paltonașul cu guler de blăniță albă și cizmulițele, pe care le aliniam lângă galoșii unchiului meu, și mă repezeam în camera primitoare a mătușei mele de la etaj, în care eram așteptată, pentru a-i da replica în piesa Cui i-e frică de Virginia Wolf de Edward Albee, pe care o repeta la Teatrul Național.

Nu mare mi-a fost mirarea să descopăr privirea mătușei mele, împânzită de striații cenușii de frică. Și vocea tremurândă: unchiul a scos sânge, mult sânge negru din trupul lui, nu e bine, trebuie chemat de urgență medicul. Dar unchiul meu nu vrea, femeile casei insistă, sună telefoanele, se aprind toate luminile, pași urcă și coboară, a venit salvarea, a plecat salvarea…

Melena apărută și neîngrijită în aceea zi geroasă de iarnă avea să-l răpună pe unchiul meu, după nici doi ani, ca pe o plantă neudată, ca pe un platan trăsnit de fulger.

Zăpada începea să dea semne de topire, albul devenise gri, scrâșnitul pașilor pe solul de gheață se transformase în clipocit pe o suprafață mâloasă, un cer cenușiu luase locul cerului albastru pe care strălucise, nu demult, un soare cu dinți.

Cu aceeași bucurie m-am repezit la etaj, când m-a săgetat aceeași privire disperată a mătușii mele, care mă întâmpinase în ziua în care unchiul a pătat faianța albă a băii cu stropi de sânge bolnav.

Pe avizierul marelui teatru, numele mătușei mele fusese înlocuit cu cel al unei alte actrițe, bună, rea, fără importanță. Și ca în ziua nenorocitei melene, telefoanele au început să sune, bunica să urce și să coboare, se fierbea ceaiul amar pentru liniștirea nervilor, se înghițeau pastile pentru inimă și ficat, în timp ce Aurelia, sora bunicii, o îndemna cu blândețe pe mătușa mea, să încerce să scoată răul din ea, printr-o vărsătură eliberatoare.

În acest tumult, sunetul soneriei ne-a anunțat prezența neașteptată a unei siluete fragile, cu un păr negru, care încadra privirea de un foarte palid albastru a tânărului francez de origine română, regizorul spectacolului lui Albee, și a cărui voce cântată ne adresa tuturor un melodios ​​bonjour mesdames, bonjour monsieurs.

A urmat o lecție de diplomație de mare clasă, cu destoinice și unice formule de politețe, pe care el, francezul, le stăpânea la perfecție, vibrante ofrande aduse zeiței Irina, Irina e atât de talentată, atât de frumoasă, atât de inteligentă, pe scurt, e mult deasupra rolului Marthei.

În timp ce personajul care orchestrase totul, maestrul, sublimul, inegalabilul Radu Beligan, retras în umbra mocirlosului său suflet, se spăla pe mâini, precum Pilat din Pont, precum Brutus, precum Judas Iscariotul, precum toți mârșavii din istoria lumii, precum Radu Beligan.

În ziua aceea întunecoasă de sfârșit de iarnă, am crezut, pentru prima dată, că o voi pierde pe iubita mea mătușă Irina.​