Silvia Avallone este o scriitoare italiană, cunoscută pentru romanele sale care explorează teme sociale, inegalitățile și viața tinerilor din Italia. S-a născut pe 11 aprilie 1984 în Biella, Italia.
A debutat în 2010 cu romanul Acciaio (Oțel), care a fost un mare succes, fiind finalist la Premiul Strega și câștigând Premiul Campiello pentru debut. Cartea descrie viața a două adolescente dintr-un cartier muncitoresc de lângă o fabrică de oțel și a fost ecranizată în 2012.
Alte romane notabile ale ei includ: Marina Bellezza (2013) – povestea unei tinere care visează să devină celebră, pe fundalul unei Italii afectate de criza economică; Da dove la vita è perfetta (2017) – despre maternitate și abandon; Un’amicizia (2020) – despre prietenia dintre două fete cu vieți complet diferite.
Avallone este apreciată pentru stilul ei direct și emoționant, precum și pentru realismul cu care descrie conflictele sociale din Italia contemporană.

Cartea Inimă neagră a aparut la editura Nemira si o gasiti aici.

Fragment de carte Inimă neagră, Silvia Avallone:

(…)
Faimosul Emanuele, cu care locuise, care o ceruse în căsătorie, pe care, teoretic, ce să vezi, ar fi trebuit să fiu gelos: merită să anticipez adevărata poveste pe care Emilia avea să mi-o fi spună mai târziu, forțată de împrejurări. O poveste pe care nu o pot împărtăși decât prin propriile ei cuvinte, străduindu-mă să le redau cu fidelitate. În felul ei de a vorbi, nervos, sacadat, nerușinat și defensiv. Totul ar fi trebuit să-mi fie clar de la început, dar o persoană îndrăgostită nu vrea niciodată să vadă.
„Internatul – dă-mi voie să-l mai numesc o vreme așa – era o fostă mănăstire de maici. «Ironia sorții» se spune în asemenea cazuri, nu? Din secolul al XV-lea sau al XVI-lea, nu-mi amintesc acum.
Avea tavane din alea foarte înalte și ferestre mari, care dădeau, fii atent aici, înspre clădiri, balcoane: blocuri normale în care locuiau oameni normali. Și erau unii care spuneau că treaba asta era chiar foarte bună, pentru că așa ne puteam simți mai degrabă parte din oraș, nu nişte excluse, nişte proscrise. Tâmpenii. Aveam în fața ochilor, la o aruncătură de băţ, viețile altor oameni, vieți pe care noi nu le puteam trăi. Și chestia asta ne scotea din minţi. Chiar dacă uneori, recunosc, văzând familii reunite în jurul mesei sau doi bătrâni în fața televizorului, simțeam un fel de tandrețe; de parcă acei străini mi-ar fi ținut companie și mie.
În orice caz, fereastra mare a clasei noastre de liceu dădea înspre etajul al doilea al unui bloc, fix spre un apartament în care reușeam să vedem totul, chiar și săpunurile de la duș. Și în 2002, sau poate o fi fost în 2003, s-a mutat acolo o familie ca scoasă din reclamele la Mulino Bianco , o mamă tânără, un tată drăguț, o soră mai mică, de doi sau trei ani, mereu cu codițe, împletite sau nu, și fratele, care era un tip al naibii de cool.
Dar era și un nemernic. Însă asta o știu acum, la momentul respectiv nu aveam cum să înțeleg așa ceva. Era aprilie, mai. Iar el, când era singur acasă, umbla în chiloţi, cu geamurile deschise. Era de-o vârstă cu noi, dimineața își lua scuterul și rucsacul și pleca la școală. Apoi, la prânz, se întorcea și, când părinții nu erau acolo, făcea abdomene pe balcon, la bustul gol. Flotări, fandări. Era lucrat, cu gel în păr. El știa cine eram și că îl urmăream.
Imaginează-ți cât îl excita situația. Imaginează-ţi cum eram noi. De îndată ce profesoara ne lăsa singure un minut, ne înghesuiam toate la fereastră, ne băgam degetele în gură, alea care știam să fluierăm, și strigam: «Ce tare eşti!», «Ia să-ți vedem scula!», «Ești supradotat?». La început, ne zâmbea și ne trimitea pupici. Apoi, odată ce a devenit mai încrezător, ne arăta cu limba, cum ne-ar linge.
A fost marea noastră iubire interzisă. O iubire colectivă care, însă, până la urmă, a făcut o singură victimă: eu. Pentru că eram cea mai tălâmbă.
Nu mai aveam în jur alți băieţi de vârsta noastră, iar el era foarte frumos, super sportiv, plin de el, cine știe câte prietene avea. Dacă ar fi adus vreuna acasă – și am fi descoperit asta imediat – cred că ar fi izbucnit o revoltă. Dar nu a fost niciodată atât de ticălos.

(…)
Tatăl ei o aproviziona în mod constant cu haine: hanorace, treninguri, tricouri, îmbrăcăminte confortabilă și fără pretenții: nu e ca și cum acolo, înăuntru, te puteai juca de-a parada modei. Dar toate erau lucruri de calitate, decente, cu marca vizibilă, pentru că, în orice caz, pe acele coridoare, trebuia să impui respect, să îţi menții un anumit statut, poate chiar să inspiri un minimum de frică – putere pe care anumite mărci o aveau, mai ales asupra celor care avuseseră mereu doar variantele contrafăcute.
Calcula tata mărimile, chiar și la lenjeria intimă. Iar lucrurile vechi care nu i se mai potriveau, Emilia le dădea celorlalte, care abia aşteptau, care erau în extaz, deja încântate de ideea ca, odată ieşite de-acolo, să vor întoarce la ele-n cartier cu blugi Armani. Le încercau în fața oglinzii din baie, atârnată deasupra chiuvetei, urcându-se pe toaletă pentru a se putea vedea mai bine. Era întotdeauna o adevărată petrecere atunci când Emilia dădea din haine. Erau minore din afara spaţiului european sau rrome, care, literalmente, nu aveau șosete, sau le aveau, dar găurite. Unele pedagoge luau acasă șosetele, să le cârpească, și, la un moment dat, o fată de cincisprezece ani a răspuns, când și-a primit șosetele reparate, ca noi: „Mulțumesc, mamă.“

Să putreziți aici! Să putreziți aici!
Dar ce știu ei, cei de-afară?
Chiar e vina ta? Dacă ai cincisprezece ani?