Karen Armstrong (n. 1944) este autoarea a numeroase cărți de religie comparată în care studiază conexiunile dintre iudaism, creștinism și islam, fiind preocupată de modurile subtile în care aceste religii au influențat istoria omenirii.

Începând din 1962, a fost timp de șapte ani călugăriță în comunitatea religioasă catolică The Society of the Holy Child Jesus, după care a studiat literatura la St. Anne College din Oxford. Între 1976 și 1982, a predat literatura engleză la o școală de fete, iar ulterior s-a dedicat exclusiv scrisului.

A debutat cu două cărți autobiografice, Through the Narrow Gate (1982) și Beginning the World (1983), însă a devenit cunoscută datorită cărților ei de istoria religiilor, printre care se numără The History of God (1993; Istoria lui Dumnezeu, Nemira, 2011), Jerusalem: One City Three Faiths (1996), The Battle for God: Fundamentalism in Judaism, Christianity and Islam (2000) și A Short History of Myth (2005; O scurtă istorie a mitului, Nemira, 2022).

Cartea a aprut la Editura Nemira, in traducerea Traducere: Carmen Neacșu si o gasiti aici

Fragment: Karen Armstrong Buddha

Într-o noapte, pe la sfârșitul secolului al VI-lea î.H., un tânăr nu­mit Siddhatta Gotama a ieșit din locuința lui confortabilă situată în Kapilavatthu, la poalele munților Himalaya, și a pornit la drum1. Ni se spune că avea douăzeci și nouă de ani. Tatăl lui era unul dintre conducă­torii din Kapilavatthu și îi oferise lui Gotama toate plăcerile pe care și le putuse dori acesta. Gotama avea o soție și un fiu în vârstă de doar câteva zile, însă n-a simțit nicio bucurie când i s-a născut copilul. Îi pusese bă­iețelului numele de Rāhula, sau „cătușă“: bebelușul, considera el, avea să-l lege de un mod de viață care devenise oribil. El tânjea după o exis­tență care să fie „larg deschisă“ și „desăvârșită și pură precum o scoică șlefuită“, dar, deși casa tatălui său era elegantă și rafinată, lui Gotama i se părea strâmtă, „înghesuită“ și „prăfuită“. O duhoare de sarcini mărunte și îndatoriri lipsite de sens mânjea totul. Simțise din ce în ce mai mult nevoia unui mod de a trăi care să nu aibă nimic de-a face cu viața cas­nică și căruia asceții din India îi spuneau „viață fără casă“. Pădurile dese, bogate care mărgineau câmpia fertilă a Gangelui deveniseră săla­șul a mii de bărbați și chiar a câtorva femei, care își părăsiseră cu toții familiile pentru a căuta ceea ce numeau ei „viața sfântă“ (brahmacariya), iar Gotama se hotărâse să li se alăture.

A fost o decizie romantică, dar ea le-a provocat o mare durere oame­nilor pe care-i iubea. Părinții lui Gotama, își amintea el mai târziu, au plâns când au văzut cum fiul lor iubit îmbracă roba galbenă care deve­nise uniforma asceților și își rade capul și barba. Dar ni se mai spune, de asemenea, că înainte de a pleca Sidhatta s-a furișat sus pe scări, le-a mai aruncat o ultimă privire soției și fiului său care dormeau, apoi a ieșit ușor din cameră, fără să-și ia rămas-bun. E aproape ca și cum nu ar fi avut încredere că își va păstra hotărârea de a pleca în cazul în care soția l-ar fi implorat să rămână. Și tocmai aici era miezul problemei, deoa­rece, asemenea multora dintre călugării din pădure, și el era convins că atașamentul față de lucruri și față de oameni era cel care îl ținea legat de o existență ce părea cufundată în durere și întristare. Unii dintre călu­gări comparau genul acesta de pasiune și de jinduire după lucruri peri­sabile cu un „praf “ care apăsa greu pe suflet și îi împiedica să se înalțe către culmile universului. Poate că la asta se referise Siddhatta când își descrisese casa ca fiind „prăfuită“. Casa tatălui său nu era murdară, dar era plină cu oameni de care inima lui era legată și de obiecte la care ți­nea. Dacă voia să trăiască în sfințenie, trebuia să rupă aceste lanțuri și să se elibereze. De la bun început, Siddhatta Gotama a considerat ca fiind de la sine înțeles faptul că viața de familie era incompatibilă cu formele cele mai înalte de spiritualitate. Era o percepție împărtășită nu doar de ceilalți asceți din India, ci și de Isus, care mai târziu avea să le spună potențialilor ucenici că trebuie să-și părăsească soțiile și copiii și să-și abandoneze rudele vârstnice dacă vor să-l urmeze.

Gotama nu ar fi fost, așadar, de acord cu cultul nostru din prezent pentru „valorile familiale“. Și același lucru e valabil în cazul unora dintre contemporanii și aproape-contemporanii săi din alte părți ale lumii, ca de exemplu Confucius (551–479) și Socrate (469–399), care în niciun caz nu tindeau spre viața de familie, dar care, la fel ca Gotama însuși, au de­venit figuri esențiale în dezvoltarea spirituală și filosofică a umanității în timpul acestei perioade. De ce această atitudine de respingere a vieții de familie? Scripturile budiste de mai târziu aveau să ofere explicații elabo­rate de sorginte mitologică pentru renunțarea lui Gotama la viața casnică și plecarea lui către o viață de om fără casă, iar noi vom discuta despre ele mai târziu în acest capitol. Însă textele mai timpurii din Canonul Pāli oferă o versiune mai puțin romanțată a deciziei tânărului bărbat. Când a privit viața omenească, Gotama n-a putut vedea decât un ciclu implaca­bil al suferinței, care începea cu trauma nașterii și continua inexorabil cu „îmbătrânirea, boala, moartea, tristețea și putreziciunea“. Nici el nu făcea excepție de la această regulă universală. În prezent era tânăr, sănă­tos și arătos, dar ori de câte ori reflecta la suferința care îl aștepta, orice bucurie și siguranță a tinereții îl părăseau. Stilul lui de viață luxos i se părea fără sens și fără valoare. Nu-și putea permite să se simtă „revoltat“ când vedea un bătrân ramolit sau pe cineva care era desfigurat din cauza unei boli dezgustătoare. Aceeași soartă – sau poate una încă și mai rea – îi aștepta și pe el, și pe toți cei pe care îi iubea. Părinții, soția, fiul lui nou-născut și toți prietenii lui erau în egală măsură fragili și vulnerabili. Când se agăța de ei și era cuprins de dorul lor, nu făcea decât să se lase purtat de emoții pentru ceva ce putea să-i aducă doar durere. Soția lui avea să-și piardă frumusețea, iar micul Rāhula putea muri mâine. A că­uta fericirea în lucruri muritoare, trecătoare era nu doar ceva irațional: suferința care îi aștepta pe cei dragi lui, ca și pe el însuși, arunca o umbră întunecată asupra prezentului și îi răpea orice bucurie în aceste relații.

Dar de ce vedea Gotama lumea în asemenea culori sumbre?