Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii ’80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 16 romane, 7 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar cel mai recent titlu al autorului britanic, Poveste din interior, se află în pregătire.

Koba cel cumplit este succesoarea celebrului volum de memorii al lui Amis, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gândirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfârșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin: Koba cel cumplit. Tatăl autorului, Kingsley Amis, a fost un „tovarăș de drum” între 1941 și 1956. Cel mai bun prieten al său a fost Robert Conquest, a cărui carte, Marea teroare, a fost depășită doar de Arhipelagul Gulag în violența documentată față de mitul URSS. Admirabila carte a lui Martin Amis explorează aceste două extreme.

Cartea Martin Amis- Koba cel cumplit, Râsul și cele Douăzeci de Milioane, are traducerea din limba engleză și note de Radu Paraschivescu. Apare in Colecția ANANSI. World Fiction, Editura Pandora M

FRAGMENT:

Georgia

Relatările despre copilăria marilor monștri ai istoriei sunt întotdeauna siropoase. În loc să ți se spună ceva de genul „X a fost crescut de crocodili într‑o fosă septică din Kuala Lumpur“, ți se povestește despre o mamă, un tată, un frate, o soră, o casă, un cămin. Se poate admite că atmosfera domestică din casa familiei Djugașvili din Gori, Georgia, lăsa mult de dorit. Mama și tatăl lui Iosif se băteau și‑l băteau și pe Iosif. Însă nu există nimic în primii ani care să anunțe excesele lui Stalin. Lucrurile stau la fel și cu Hitler. Și el s‑a născut la periferia țării pe care avea s‑o conducă (Austria de Sus) și din părinți țărani (deși situația lor avea să se îmbunătățească până acolo unde statutul lui Hitler avea să semene cu al lui Lenin: urmaș al unor oficialități imperiale); atât Adolf, cât și Iosif au cântat în corul bisericesc; și amândoi aveau să se oprească la înălțimea de 1,63. Tatăl lui Hitler (foarte potrivit, într‑un fel) a fost, pe măsură ce îmbătrânea, din ce în mai obsedat de apicultură. Tatăl lui Stalin a fost un cizmar semianalfabet și bețiv.

Tânărul Iosif Vissarionovici era genul de copil care se poreclește singur. Porecla aleasă a fost „Koba“. Koba era eroul unui roman popular intitulat, sugestiv, Patricidul; însă Koba nu a fost un eponim. Cel mai important lucru despre Koba este că era o figură de tip Robin Hood, un om care lua de la bogați și dădea la săraci. Stalin a mai avut o poreclă, „Soso“ (diminutivul georgian al lui Iosif), care s‑ar putea ca la ora asta să‑l reprezinte mai bine. În afara memoriei (prezentată unanim ca „fenomenală“), era un băiețel obișnuit.  „Stalin“, bineînțeles, a fost un alt supranume autoimpus. Omul de Oțel. Oțelitul.

A început să învețe rusă la vârsta de opt sau nouă ani (părinții lui erau monolingvi georgieni). În 1894, la cincisprezece ani, a părăsit școala religioasă din Gori și a câștigat un fel de bursă pentru Seminarul Teologic din Tiflis (notă: Tbilisi). A fost exmatriculat, sau a abandonat, după cinci ani. Din acel moment a devenit revoluționar cu normă întreagă.

Două detalii din copilărie. Un prieten din școală a spus mai târziu că nu‑l văzuse niciodată pe Iosif plângând. Îți zboară gândul la celebra propoziție care avea să devină atât de actuală în anii 1930: Moscova nu crede în lacrimi. Pe de altă parte, Koba era poet. Se crede, de pildă, că aceste versuri sunt ieșite din condeiul lui:

Află că cel care a căzut aidoma cenușii pe pământ,

Care a ajuns sclav cu mult în urmă

Se va ridica din nou, cu aripi de speranțe aprinse,

Peste munții cei falnici.

Robert Conquest a sugerat cândva că „s‑ar putea face un volumaș ciudat cu poeziile lui Stalin, Mao, Castro și Ho Și Min, cu ilustrații de A. Hitler“. La douăzeci de ani, cu aspirațiile artistice neîmplinite, Hitler ajunsese un vagabond: bănci din parcuri, cozi la cantina săracilor. Poate că, dac‑ar fi avut ceva mai mult talent, nu s‑ar fi sinucis în buncăr, ci într‑un studio intim din Klagenfurt.

Nu știm ce a crezut Stalin despre copilăria lui. Dar știm ce‑a crezut despre Georgia. De ce să te răzbuni pe părinți, când poți s‑o faci pe o provincie întreagă?

În 1921, cu sprijinul total al lui Stalin, Lenin a reanexat Georgia (căreia i se acordase independența cu un an mai devreme) prin invazie. Stalin s‑a deplasat în sud ca să participe la o plenară a noii administrații: prima lui vizită după nouă ani. S‑a adresat unui grup de muncitori de la căile ferate, care l‑au redus la tăcere strigându‑i „renegatule!“ și „trădătorule!“. La o întâlnire ulterioară a perorat în fața conducătorilor bolșevici locali:

Fătălăilor! Mămăligi ce sunteți! Ce se petrece aici? Trebuie să pârjoliți pământul ăsta al Georgiei!… Mi se pare c‑ați uitat deja principiul dictaturii proletariatului. O să trebuiască să‑i rupeți aripile Georgiei ăsteia! Să curgă sângele micilor burghezi până n‑o să mai opună niciun strop de rezistență! Trageți‑i în țeapă! Faceți‑i bucăți!

Lenin era acum adeptul unei abordări ceva mai blânde a chestiunii naționalităților, mai cu seamă a Georgiei. Stalin era pentru maximum de forță.

În 1922, aroganța violentă a lui Stalin, manifestarea „mărețului șovinism rus“ (expresia lui Lenin) în chestiunea Georgiei a fost cât pe‑aci să‑i încheie cariera — o dovadă uimitoare că tăria sentimentelor prevala asupra propriului interes. (Puterea, după cum vom vedea, a avut un efect tulburător și imediat asupra lui Stalin; în timpul Războiului Civil el a manifestat o nesupunere cronică și a fost mereu cu degetul pe trăgaci; au trecut mulți ani până să învețe să‑și controleze fierberea glandulară pe care i‑o inculca puterea.) Chestiunea Georgiei l‑ar fi răsturnat de la comandă pe Stalin — dacă sănătatea lui Lenin ar fi rezistat. În mai 1922, la o lună după ce împlinise cincizeci și doi de ani, Lenin a început să cadă victimă atacurilor cerebrale (de asemenea, ne amintim că încasase trei gloanțe rusești, în 1918, și că unul dintre ele îi rămăsese blocat în gât). Mă declar convins de intenția lui Lenin, nu din referirile la „mojicia“ lui Stalin (grubost: bădărănie, mitocănie, ignoranță crasă), ci din discuțiile dintre Lenin și sora lui, Maria. Stalin o rugase pe Maria să pună o vorbă bună pentru el; apelase la sentimentele ei, declarând că nu poate să doarmă fiindcă Lenin îl trata „ca pe un trădător“. Discuția dintre Lenin și sora lui s‑a încheiat astfel:

— [Stalin spune că te iubește. Și îți trimite calde salutări. Să i le transmit și eu pe ale tale?]

— Transmite‑i‑le.

— Dar, Volodea, e foarte inteligent.

— Nu e câtuși de puțin inteligent.

Cuvintele sunt spuse „cu fermitate“, deși „fără nicio iritare“, sugerând că Lenin încetase de mult să‑l considere pe Stalin un aliat. Există percepția generală că, dacă ar fi fost măcar pe jumătate în stare de funcționare, Lenin l‑ar fi trecut pe linie moartă, deși Richard Pipes, în Three ‘Whys’ of the Russian Revolution, sugerează că „Stalin luase avans în lupta pentru postul lui Lenin, poate încă din 1920, dar cu siguranță din 1922“.

În 1935, Stalin s‑a dus să‑și vadă mama, pe care o instalase în palatul viceregelui țarist din Caucaz (unde se mulțumea cu o cameră). Se crede că această vizită promovată frenetic a făcut parte dintr‑o campanie pro‑familie menită să combată scăderea natalității. Stalin a întrebat‑o, printre altele, de bătăile pe care i le dăduse în copilărie. Ea a răspuns: „De‑aia ai ajuns atât de bine“.

În 1936, când bătrâna Ekaterina a murit, Stalin a scandalizat ce rămăsese din opinia publică georgiană nevenind la înmormântare.

În 1937, Marea Teroare a ajuns în Transcaucazia: „Nicăieri nu au fost victimele supuse unor atrocități mai mari“, scrie Robert C. Tucker, „decât în Georgia“. Dintre cei 644 de delegați la congresul din mai al partidului georgian, 425 au fost fie împușcați, fie expediați în gulag (gulagul a ajuns la apogeul mortalității în 1937–38). Lui Mamia Orakelașvili, unul dintre fondatorii republicii, i s‑au scos ochii și i s‑au perforat timpanele, în timp ce soția lui era silită să se uite. Conducătorul de partid Nestor Lakoba fusese deja otrăvit și înmormântat cu onoruri în 1936; acum a fost deshumat ca dușman al poporului, iar soția lui a fost torturată până a murit, în prezența fiului lor de paisprezece ani (care a fost trimis în gulag împreună cu trei tineri prieteni). „Mai târziu, când i‑au scris lui Beria, solicitând eliberarea ca să‑și continue studiile“, scrie Tucker, „acesta a ordonat să fie trimiși înapoi la Tbilisi și împușcați.“ Budu Mdivani, fostul premier, a fost arestat, torturat trei luni și împușcat. Soția lui, cei patru fii și fiica lor au fost împușcați cu toții.

Când anchetatorii au început să se ocupe de Mdivani, se spune că acesta ar fi protestat: „Îmi spuneți că Stalin a promis să cruțe viețile vechilor bolșevici! Îl știu pe Stalin de treizeci de ani. N‑o să aibă odihnă până când nu ne va fi măcelărit pe toți, începând cu bebelușul neînțărcat și terminând cu străbunica oarbă!“ „Pe toți“ pare să se refere la „Vechii Bolșevici“; dar ar putea să însemne „toți georgienii“ (sau, plauzibil, toți cetățenii sovietici). Natura specifică a antipatiei lui Stalin e în orice caz limpede. Ea este pusă de obicei pe seama nesiguranței lui profunde și a rușinii în legătură cu propriile origini. Poate că încerca de asemenea să suprime ultimele legături cu tot ce era uman. În anii 1930 și după aceea, Stalin i‑a ucis pe toți cei care apucaseră să‑l cunoască pe Troțki. Însă îi lichida și pe cei care apucaseră să‑l cunoască pe Stalin — îl cunoscuseră, îl văzuseră sau respiraseră același aer cu el.