Rivalele – Coco Chanel si Elsa Schiaparelli este un roman de fictiune scris de Jeanne Mackin care, sub rama experientei unei americance care se muta la Paris in 1938 si lucreaza in magazinul lui Schiaparelli, prezinta rivalitatea dintre Chanel si Schiaparelli care s-au luptat in epoca pentru titlul de cel mai bun designer al Parisului.

Chanel crea in stil clasic, Schiaparelli era impresionata si influentata de suprarealisti, iar creatiile ei erau extravagante cu un aer futurist. Disputa dintre ele a incalcat de multe ori etica si regulile de business, fiind un deliciu pentru saloanele mondene ale epocii.

Cartea Rivalele – Coco Chanel si Elsa Schiaparelli se gaseste in librarii si va fi o excursie frumoasa in Parisul anilor 30- 40 dar si o importanta lectie de stil. Urban.ro multumeste editurii Corint pentru amablitatea de a ne oferi un fragment din carte.

Rivalele – Coco Chanel si Elsa Schiaparelli – Jeanne Mackin

Traducere din limba engleză Loredana Voicila

 PREZENTAREA UNEI NOI COLECȚII ESTE CA UN curcubeu de emoții: roșu pentru entuziasm, albastru pentru agitație, galben pentru optimism, violet pentru regrete. Timp de câteva luni, Coco, Schiap și ceilalți creatori de modă lucraseră la noi modele, la concepte și la stiluri noi, cu zecile, concurând fiecare nu doar cu rivalii săi, ci și cu propriul trecut. Creatorii de modă nu se pot repeta, însă nu trebuie nici să se îndepărteze de marca personală, trebuie să poată fi identificați, în așa fel încât, atunci când o clientă își poartă noua rochie, oamenii să poată spune: „Ah, este Chanel!” sau „Aceea este o Schiaparelli. Nu‑i așa că e interesant ce a adus sezonul acesta?” Este un fel de mers pe sârmă pentru imaginație.

Marile case din Paris își prezentau colecțiile în timpul aceleiași săptămâni, iar programarea lor era ca o strategie de război; prezentările erau bătăliile și, la fel ca în război, existau învingători, dar și învinși.

În acea săptămână, Săptămâna Modei de la sfârșitul lui august, Parisul își dubla populația. Pe lângă toți parizienii care se întorceau din vacanță, erau și achizitori și cumpărători care veneau din întreaga lume. Când te plimbai pe Rue de la Paix, puteai auzi vorbindu‑se spaniolă, greacă, engleză, italiană și toate accentele americane, de la cel texan la cel din Bronx.

Veniseră ducese din Bavaria și oameni de la vânzări de la Macy’s, tinere englezoaice care se pregăteau pentru debutul în societate, amante argentiniene care sperau să mai obțină o ultimă garderobă de la un bărbat plictisit. Soții. Fiice. Orice femeie căreia îi păsa de felul în care arăta și putea ajunge la Paris venea. Hotelurile și restaurantele se umpluseră; seara, cafenelele dădeau pe afară. Parisul palpita de entuziasm.

Coco și Schiap și‑au lansat colecțiile în aceeași zi, la doar câteva ore una de cealaltă. A lui Coco a fost prima. Am mers la prezentarea programată după‑amiaza târziu și am încercat să ignor privirile neplăcut uimite pe care ușierul mi le‑a aruncat mie și rochiei mele de zi Schiaparelli, atunci când i‑am înmânat biletul. Acele bilete erau la fel de rare ca un trifoi cu patru foi, rezervate fiind pentru achizitorii importanți, pentru jurnaliştii celor mai importante reviste și ziare, pentru celelalte nume mari din lumea modei, precum și pentru cei mai faimoși clienți: ducesa de Windsor, Elsie Mendl și alții, cu averi mari și bun‑gust. Janet Flanner, ziarista de la The New Yorker, nu rata niciun eveniment. Coco păstrase însă unul dintre aceste bilete prețioase, unul dintre locurile din public, pentru mine. Un act de bunătate? Poate.

Al doilea etaj al salonului Chanel era plin cu scaune tapisate cu mătase și bazine cu orhidee albe. Aerul era încărcat de aroma celui mai popular parfum al ei, No. 5. Lumina era destul de scăzută cât să flateze fețele care nu mai erau tinere, însă suficient de puternică pentru a scoate în evidență hainele. Un cvartet de coarde cânta Vivaldi. Zumzetul conversațiilor aproape că îneca mu‑ zica, iar invitații, în mare parte femei, se foiau nerăbdători în scaune.

Pe etajul cu prezentarea de modă, vânzătoarele pândeau de după stâlpi și din unghere, gata să confiște orice creion sau stilou care întârzia prea mult asupra programului colecției. Coco nu permitea invitaților să ia notiţe în timpul evenimentului, de teama copiatorilor și a desenatorilor. Jurnaliștii și clienții cunoscuți erau invitați în culise la sfârșit, ca să poată cerceta îndeaproape colecția, însă „publicul general” nu avea voie să scrie în timpul prezentării.

Am cercetat sala ca să văd dacă femeia care mă abordase și îmi ceruse să fac schițe pentru ea era acolo. Era. Avea pălăria mult prea lăsată pe spate, jacheta nu era bine realizată – începusem să învăț câte ceva din trucurile meseriei. Stătea în rândul al treilea. Am întâlnit privirea uneia dintre asistentele lui Coco și, cu grijă, sperând că nimeni nu mă vede, i‑am arătat‑o pe femeie. Asistenta s‑a apropiat de ea și i‑a șoptit câteva cuvinte. Femeia a clătinat din cap. Asistenta a insistat. Ridicând din umeri, a fost nevoită să scoată carnețelul pe care îl avea ascuns în buzunar.

Femeia s‑a uitat în spate, m‑a văzut și mi‑a aruncat o privire ucigătoare, însă eu mă bucuram că o dădusem de gol. Uram trișorii. Coco a băgat de seamă episodul și atunci când m‑am uitat din nou în direcția ei mi‑a zâmbit în semn de mulțumire.

Colecțiile erau întotdeauna prezentate într‑o anumită ordine: întâi ținutele sport și de zi, hainele lejere, purtate de modele care arătau gata pentru terenul de tenis sau pentru o excursie cu mașina la Bois de Boulogne; urmau hainele de prânz și de ieșit în oraș, ţinute sofisticate pentru ceaiuri, cocktailuri și matinee; la sfârșit veneau magnificele rochii de seară și rochiile de mireasă.

Modelele au început să defileze, ținând într‑o mână numărul ținutei, iar cealaltă mână în șold sau mângâind reverul unei jachete. Se întorceau ca să își arate spatele, apoi din nou cu fața spre noi, la final dispărând, pentru a fi înlocuite de următorul model, care purta următoarea ținută. Invitații stăteau aplecați în scaune, ochii strălucindu‑le de dorință în timp ce notau numerele ținutelor pe care și le doreau în garderobe.

Pe toată durata prezentării, Coco a stat în vârful scărilor, pe jumătate ascunsă în spatele unui stâlp, extenuarea și îngrijorarea citindu‑i‑se pe chip. Până la final însă, expresia gânditoare i‑a fost înlocuită de satisfacție. Aclamațiile erau suficient de răsunătoare cât să o mulțumească până și pe exigenta Coco Chanel.

— Rochia din lame cu bolero! a strigat femeia de lângă mine spre companionul ei, vocea ei ascuțită abia distingându‑se printre aplauze.

— Pijamalele cu imprimeu cu acel colier uriaș! a aprobat prietenul ei.

Colecția lui Coco a fost un succes.

Însă colecția Schiaparelli avea să fie un succes răsunător.

O mulțime de femei avide după modă au străbătut în grabă Place Vendôme, în zgomot de tocuri pe pavajul cenuşiu, de îndată ce prezentarea Chanel s‑a terminat, chiar înainte ca ultimele aplauze să se stingă. Am observat cum lui Coco i s‑a întunecat fața atunci când a văzut cât de nerăbdătoare erau să vadă ce pregătise Schiap. Aceasta ar fi putut să își programeze prezenta‑ rea în așa fel încât să nu o urmeze într‑atât de aproape pe cea a lui Coco, dar atunci când am văzut femeile, zi‑ ariștii, achizitorii pentru magazine, toți alergând înnebuniţi prin Place Vendôme spre buticul lui Schiap, am știut că aceea era răzbunarea ei pentru Balul Durst.

Aș fi putut să rămân în urmă, să vorbesc cu Coco, să o felicit. Dar nici eu nu voiam să pierd vreo clipă din prezentarea lui Schiap. Văzusem deja ținutele, însă Schiap nu prezenta doar haine, ea punea în scenă o piesă de teatru, un spectacol.

Buticul era cufundat în întuneric atunci când am ajuns. Un ușier ne‑a deschis solemn ușa și mai mulți valeți ne‑au condus pe scări, spre scaunele noastre, unde am început să ne agităm ca niște școlari. După ce ne‑am liniștit, a început să se audă muzică barocă, muzica de curte a lui Lully, scrisă pentru Ludovic al XIV‑lea. Încet, imitând un răsărit de soare, reflectoarele s‑au aprins cât să putem vedea, nu suficient de puternic însă pentru a stinge constelațiile care sclipeau datorită luminilor aran‑ jate cu grijă pe tavanul buticului. Începea spectacolul.

Modelele lui Schiap au dansat pe Le Ballet de la Nuit, făcând piruete delicate, cu brațele întinse spre parteneri invizibili, și am fost cu toții transportați la un bal de la curtea Franței secolului al XVII‑lea. Am urmă‑ rit ținându‑ne respirația, nedorindu‑ne să destrămăm vraja. Nimeni nu a luat notițe; eram cu toții prinși în această fantezie. Prezentarea s‑a încheiat cu rochii de seară suple, din mătase moar, care își schimba culoarea la fiecare pas al modelelor. La final, manechinele şi‑au pus capele menite să fie purtate împreună cu rochiile, toate acoperite cu broderii cu pietre strălucitoare. Modelele și rochiile păreau ele însele parte din cer, sclipitoare și schimbătoare, încărcate de stele căzătoare. Îți tăiau respirația.

Gogo, care se întorsese de la Nisa maronie ca o alună, a aplaudat de la început până la final, fără să își lase nicio clipă mâinile să i se odihnească în poală.

— Minunat! mi‑a șoptit la ureche.

 În acea zi Gogo își adora mama, o admira, o iubea. Cu toții o adoram.

La sfârșitul prezentării, Schiap a fost asaltată de ziariști și de clienți. Doamnele din înalta societate rămăseseră și ele în urmă și strigau după asistentele lui Schiap, care le permitea acum clienților să vadă ținutele îndeaproape, să pipăie materialele, să analizeze detali‑ ile broderiei, în timp ce se hotărau ce să comande. Eram pe margine, bucurându‑mă de moment, când Schiap s‑a uitat la mine o dată și mi‑a făcut cu ochiul. Să îmi dea foc, părea să spună expresia ei. Ei bine, i‑am arătat eu.

Mi‑am adus aminte de un vechi proverb pe care mi‑l spusese bunicul meu odată, pe când eram la York și făceam tărăboi din cauza unei nedreptăți copilărești care mi se făcuse: Atunci când pui la cale o răzbunare, trebuie să sapi două morminte.