Vreau să joc spune povestea unei pasiuni pentru fotbal iscată in inima unui puști care abia intră la școală, pasiune care îl va purta, din colbul uliței bunicilor, pe la cluburile mari din România, apoi la unele din afară, de fiecare dată cu o energie și un entuziasm recunoscute de-a lungul anilor, atât de prieteni, cât și de adversari. Bucuria jocului este de fapt „înțelepciunea” pe care Ionuț Rada o împărtăsește cititorilor săi în această carte dedicată mai ales celor care abia „intră pe teren”.

Ionuţ Alin Rada (39 ani) şi-a început cariera la Universitatea Craiova, iar în 2004 a plecat la Rapid, după ce a jucat pentru scurt timp şi la Rocar Bucureşti. Au urmat apoi FC Naţional, Steaua, CS Otopeni, Al-Nasr Dubai, iar în 2010 ajungea la CFR Cluj, unde a petrecut aproape cinci ani, cu o experienţă la Karlsruher SC. A evoluat apoi câţiva ani în Italia, la FC Bari şi Fidelis Andria, iar ultima oară a jucat la Sănătatea Cluj, în liga a treia.

Este creatorul unei platforme educative – The Rada Way – care se bazează pe disciplină, educație și sport. 

Cartea a aparut la editura P!lot Books și poate fi gasită aici.

Fragment Vreau sa joc. Autobiografia de Ionut Rada impreuna cu Laurentiu Despina

Fără ei nu aș fi fost eu.

Fără ele nu aș fi fost ceea ce sunt azi.

Dedic această carte, cu multă dragoste, părinților mei, surorii mele, soției mele, Teodora, și fiicelor Eva și Catrinel – cei mai conștiincioși suporteri ai carierei mele.

ÎNAINTE DE PRIMUL FLUIER

Poate, uneori, citind această carte, o să vă vină să zâmbiți sau chiar să râdeți. M-aș bucura să știu că am reușit să vă transmit această stare, deși nu acesta a fost primul gând cu care am „încălțat ghetele” și v-am povestit despre Ionuț Rada, fotbalistul. Poate uneori, citind această carte, veți privi cu alți ochi fotbalul și tot ce-l înconjoară, dar și pe actorii care intră-n scenă. Poate uneori, ne vom întâlni în rândurile care urmează și ne vom zâmbi, sau pur și simplu vom bate „cuba” ori ne vom îmbrățișa. M-aș bucura să descopăr că ne cunoaștem parcă de-o viață și fotbalul ne unește ireversibil. Și mi-ar plăcea să aflu și că, suporteri sau jucători, avem cu toții același nume de „familie”.

Ideea de a ține un jurnal a pornit de la un foarte bun prieten și fost coleg din Dubai – Carlos Tenorio –, în 2010, pe vremea când jucam amândoi la Al Nasr, în Dubai. Fără să știe, Carlos mi-a schimbat mult modul de a privi lucrurile din jur, de a mă analiza pe mine însumi și de a mă gândi la viața mea ca la un proiect de viitor. Nu doar o dată Carlos m-a încurajat să-mi scriu gândurile, mai ales din perspectiva sportivului care eram la acea vreme, pentru a putea să mă analizez și să-mi dau seama ce îmi doream pentru viitor.

La început au fost niște notițe răzlețe, apoi un jurnal și abia recent s-a conturat ideea unei cărți care să povestească aventurile unui îndrăgostit de fotbal.

Un șir lung de întâmplări faste, de dragoste părintească și prietenii decisive, de ore și ore de muncă susținută au dus, an după an, la formarea sportivului și omului Ionuț Rada.

Motorul, însă, care a pus toate aceste elemente componente în mișcare a fost pasiunea pentru fotbal iscată în inima unui puști care abia intra la școală. O minge albastră „bătută” cu îndârjire pe ulița prăfoasă a satului bunicilor, meciuri văzute ritualic pe stadionul craiovean alături de un tată microbist, un sac de sport croit de mama, primul test pentru intrarea în echipa de copii a clubului au fost primele pietre din care s-a clădit această pasiune.

Mă uit în urmă și văd un drum fără scurtături spectaculoase, așezat, cu opriri uneori, cu explozii de fericire alteori, dar niciodată cu ezitări sau încercări de a devia spre alte zone. Cred că această constanță a unei pasiuni unice este caracteristica traseului meu: de fiecare dată când am fost dezamăgit și furios pe mine sau pe alții din jur, am fost încurajat și ajutat să revin la drumul meu. În copilărie și adolescență, părinții mei au fost cei care mi-au înțeles și susținut pasiunea, ulterior li s-a alăturat și cea căreia îi datorez cariera de maturitate, soția mea – fără ei, fără sacrificiile lor, nu aș fi ajuns aici și nu aș scrie plin de bucurie această carte.

De ce o carte? Și care este scopul ei?

Răspunsurile se vor contura în paginile care urmează: sunt un om care se bucură de fiecare victorie, dar care este oricând gata să povestească și despre eșecuri și frustrări, despre ghinioane și momente de cumpănă, fiindcă intuiește, undeva, în sufletul lui, că toate aceste întâmplări vor folosi cuiva, cândva.

Mi-am dorit să joc fotbal și de aici a pornit totul: nu am considerat niciodată că mă „sacrific”, că fac ce spun alții, că îmi irosesc tinerețea, nu am aruncat cu reproșuri și nici nu am avut regrete – pur și simplu am ieșit în teren și am jucat. Și asta au înțeles toți cei din jur. Antrenorii celor mai cunoscute cluburi de la noi și, ulterior, ale cluburilor străine care m-au dorit, au recunoscut întotdeauna atuurile sportivului Rada: spiritul pozitiv, energia și implicarea totală în joc. Poate am jucat mai puțin decât mi-aș fi dorit la echipa națională, în schimb nu am ratat niciun antrenament, indiferent de relația cu clubul, cu conducerea acestuia sau cu coechipierii. Am arătat de fiecare dată că sunt pregătit să intru pe teren și fiecare minut de joc m-a făcut fericit, indiferent de miza meciului. Și admirația celor din jur nu a întârziat să apară: antrenori și colegi m-au felicitat pentru profesionalism și pasiune pentru fotbal, pentru faptul că plăcerea jocului mi-a depășit întotdeauna starea de spirit dintr-un anume moment sau altul.

Nu ascund că mi-ar plăcea să aflu cândva că vreun puști din ziua de azi, citind poveștile mele, se va simți și el tentat să pornească pe un „drum” al său, cu același entuziasm cu care Ionuț lovea mingea albastră, în colbul uliței, cu vreo treizeci de ani în urmă.

Dacă sunteți pregătiți, meciul este gata să înceapă!

Ionuț Alin RADA

1

Neoanele de pe culoarul care se varsă spre gazon creșteau doza de adrenalină. La început mai discretă, apoi din ce în ce mai apăsătoare, răpăiala dezordonată a crampoanelor se amesteca cu veștile care veneau prin gura tunelului, cu acel tumult care o ia înaintea vulcanului din inima tribunei. Undeva, la capătul culoarului, strânsoarea se slăbea și, dintr-odată, evantaiul tribunelor se deschidea generos, plin de neliniștea unui meci mare. CFR-ul juca din nou la ora granzilor Europei. Nimic nu mai conta, eram din nou în Champions League. Campionatul rămăsese deoparte, într-un stand-by, și acum totul se lega doar de cele 90 de minute ale meciului de debut în acea ediție, 2010-2011, a celor mai bune echipe ale continentului. Orașul de sub Feleac iradia din epicentrul său o atmosferă de vis, așa cum numai fotbalul știe să nască din pântecul său. Fotbalul mare era din nou la putere. Nimic nu se compară cu o seară de gală. Fără frac și papion, dar cu atâtea emoții, cu suspans și, mai presus de orice, cu acea aură magică pe care stadioanele o au pentru a fi văzute din înaltul cerului, la fel cum noi, pământenii vedem stelele. Așadar, să curgă fotbalul!

*

Cu trei zile în urmă pierdusem la București, în fața Rapidului cu 2-0. Sec, fără drept de apel, chiar dacă în campionatul scuzelor punctasem bine: avusesem doi jucători eliminați, iar golul al doilea se marcase în ultimul minut. Presa scria după ultimul fluier că „echipa din Grant a câștigat un meci în care adversarul a jucat mult sub așteptări, prestația campioanei din această seară clătinând din ce în ce mai serios scaunul lui Andrea Madorlini”. Serios? Putea fi un semnal de alarmă, dar n-aș fi mers așa departe cu speculațiile vizând o demitere la nivelul băncii tehnice. După șapte etape aveam doar 8 puncte, alunecând pe tobogan până pe locul 12; cu două luni înainte fusesem campionii României. Ceea ce se întâmpla acum era o glumă bună. De ea se amuzau toți cei care, evident, ne voiau coborâți din vârf. Campioana orbecăia fără orizont, fiind mai aproape de locurile spre Liga a doua decât de cele la care speram. Iar de primul loc retrogradabil ne despărțea doar o pojghiță de un punct. Eram însă abia la început, iar asta putea fi singura consolare. Primele cartușe trase în acel campionat erau cu capsa umedă, așa că nici nu se putea spera ca ele să nimerească vreo țintă. Au căzut în vârful ghetelor.

La întoarcerea la Cluj, târziu în noapte, Mandorlini a anunțat programul pentru săptămâna care avea să urmeze: duminică refacere, apoi câte două antrenamente în fiecare zi și analize video, miercuri meciul cu Basel și sâmbătă meci din nou acasă, în campionat, cu FCM Târgu Mureș. Când am adormit, italianul era încă antrenorul nostru. A doua zi de dimineață, CFR Cluj avea un antrenor nou; totul se derulase atât de rapid, încât și noi, jucătorii, am fost luați prin surprindere. Chiar dacă se vorbise de o posibilă reziliere a contractului, nimeni nu anticipase despărțirea bruscă de cel cu care luasem titlul în vară.

Nu pot spune că îi purtam pică, deși nu jucasem niciun minut până în acel moment. Îi respectasem opțiunea și mă conformasem din mers, adept de conjunctură al unei zicale vechi, de-o seamă cu fotbalul, care spune că echipa învingătoare nu se schimbă. Așa că eu, care abia venisem la echipă, încă nu reușeam să sparg coaja primului 11. Andreea m-a luat deoparte și mi-a spus bărbătește că trebuie să mă pregătesc și că va veni și ziua mea. Nu cea de pe 6 iulie, ci ziua în care aveam să joc pentru CFR. Ceva îmi spunea că asta avea să se întâmple în curând, dar nu aveam idee când urma să apară și numele meu scris cu creta, în echipa titularilor, pe tabla din vestiar. În meciurile de până atunci jucaseră Piccolo și Cadú, fundași centrali. Cadú era căpitanul echipei, iar italianul Felice Piccolo,…nu, stați așa, nu am vrut să spun că juca doar pentru că vorbea aceeași limbă cu Mandorlini. Era un tip în regulă, dar jocul nu se mai lega la fel ca până atunci. Într-un fel, cu toții eram vinovați, nu doar cei care jucaseră în primele etape.

Cu două zile înainte de debutul în Champions League, schimbarea de antrenor putea avea efectul acelui șoc asupra echipei, despre care se tot vorbește, în special în fotbal. Uneori ține, alteori nu este cea mai bună mutare. Pentru o echipă cu pulsul scăzut, plecarea unui antrenor și venirea altuia nou nu înseamnă neapărat conectarea la un defibrilator. Zgâlțâie, dar nu suficient cât să și resusciteze. Sau poate?! Presa tot aducea în morișca zvonurilor nume noi de antrenori, mai auzeam și noi discuțiile din interior, dar ele mai mult încurcau ghemul acela de incertitudine, de frustrare și de suspans, în realitate un amestec inflamant înaintea debutului în Champions League și contraproductiv pentru echilibrul unei echipe. Totuși, decizia nu era la noi, jucătorii. Sus, „în birouri”,  mutarea fusese probabil luată în minutul 90, în Grant. Luni dimineață, ne-am strâns cu toții și Iuliu Mureșan, boss-ul nostru, a venit însoțit de noua conducere. „Băieți, contractul cu Andreea Mandorlini a fost reziliat și, începând de azi, noul antrenor al CFR-ului este Sorin Cârțu”.

                                                         *

Mă întorc în timp cu mai bine de 20 de ani… Eram un puști, cu mâna ascunsă în căușul palmei care mă strângea să nu mă pierd în mulțime. Mă simțeam atât de bine acolo și tata cred că era mândru cu mine de mână, mergând împreună pentru prima oară la treaba noastră de bărbați. Primul meci de fotbal, pe „Centralul” vechi, din Bănie. Pe măsură ce ne apropiam de porți, lumina se făcea tot mai mică și oamenii mari se înghesuiau umăr la umăr, îmbrâncindu-se unii în alții pentru a ajunge mai repede pe stadion. „Mai încet, măi, oameni, nu vă mai împingeți, am un copil aici”, a spus tata de vreo două ori, dar eu suportam cu stoicism toată acea îngrămădeală pentru că, într-un fel, eram și eu un bărbat. Iar „premiul” acelei zile merita o astfel de încercare.

Turnicheții de la porți erau o mașinărie interesantă pentru un copil, dar asta doar pentru câteva clipe, până când, lipit de burta tatei am pășit în „sanctuarul” nostru, al oltenilor. Apoi am iuțit pasul și aproape de baza scărilor am luat-o la fugă, înghițind treaptă cu treaptă, iar uneori, chiar câte două, atât cât putea să se întindă un copil care încă nici nu mergea la școală. Când am ajuns în vârf și am pus steagul pe platoul de deasupra tribunei a doua, tata era în urmă, la primele trepte. Probabil savura  bucuria de a-mi fi „oferit” fotbalul. Și nu orice fel de fotbal, ci fotbalul nostru, al Craiovei – eterna învingătoare. În jurul meu era o mare vânzoleală și toată frenezia oamenilor de a coborî cât mai repede în tribună și de a-și găsi un loc cât mai bun reușise să mă amețească. Jos, pe teren, ai noștri ieșiseră deja la încălzire. Doamne, ce încercare, să am parte de un asemenea spectacol care făcea ca inima să-mi bată și ea în alb-albastru. Aveam doar 5 ani.

Cu timpul, de la un minut la altul, urma să-i descopăr pe Silviu Lung, Negrilă, Geolgău, Irimescu și toți ceilalți, mulți dintre ei fiind eroii primăverii în care Universitatea a ajuns până în semifinalele Cupei UEFA. Auzeam numele lor rostit la stația de amplificare de către crainicul stadionului, apoi de către cei din jur care comentau pătimași, gesticulând, trăind ardent fiecare fază de joc. Nu mai vorbesc despre ce a fost la primul gol.  Deși eram în picioare, nu am văzut mai nimic din ce se întâmpla pe teren. Toți s-au ridicat și, cu greu, printre cei din fața mea i-am zărit pe ai noștri îmbrățișați. Simțeam fotbalul cum mă înconjoară. Oriunde mă uitam era fotbal. Pe teren, spectacolul avea tot ce-mi puteam dori. Forță, culoare, aroma celei mai dulci prăjituri, era cu totul altceva decât ceea ce făceam noi, copiii din cartier, în fiecare zi, pe Maracana noastră dintre blocuri.

*

Totul a început cu o minge de cauciuc, de culoare albastră. Este incredibil cum acest obiect, în aparență atât de banal, poate să cucerească inimile copiilor. Pare ceva de neimaginat ce atracție reprezintă pentru un puști, care abia a învățat să meargă, acea rostogolire a ei, zbuciumul ei tăcut la fiecare șut tras spre atâtea porți imaginare, gonită pentru a fi adulată și regăsită de fiecare dată cu o foame nebună de a țese febril pânza fotbalului. Aș fi fost în stare să stau și nemâncat și poate aș fi renunțat și la somn, dacă seara nu aș fi căzut la datorie, răpus de tumultul acelor zile în care alergam de dimineața până când se întuneca, fugărind bila de cauciuc albastru. La țară, curtea bunicilor de la Celaru era un stadion imens. Știam că atunci când aveau să vină ai mei să mă ia acasă vor afla că n-am mâncat tot din farfurie, ca n-am dormit după-amiaza și că am rupt încălțările cu atâta joacă. Dar la câte goluri aveam să marchez, trimițând mingea printre doi copaci, printre pietre sau printre stâlpii portiței dinspre grădină, aș spune că ieșeam pe plus. Eram fericit dacă aveam prieten de joacă mingea albastră. La sfârșitul vacanței, aproape de începerea școlii, abia așteptam să ajung acasă, la Craiova, și să-mi întâlnesc prietenii pe Maracana, să le arăt cât eram de bun. De fapt, în joaca noastră,  totul era o mare îngrămădeală în jurul unei mingi, speriată și ea de câți o alergau ca să o lovească cu piciorul și să strige cât îi țineau plămânii „Gooooooollll!”. La fel cum auzeam că fac oamenii mari, pe stadion.

Eram regele uliței care trecea prin poarta bunicilor. Ăi bătrâni aveau o vacă și două căprițe. Valderama, Caniggia și Zenga. Auzisem și eu niște nume pe la cei mai mari, pasionați de sport. Aș fi fost în stare să le scriu și numere cu cretă pe spinare și apoi să le fac legitimație de fotbalist. Mergeam cu ele la păscut, aveam grijă să le dau apă și mă ocupam de tot ce ținea de partea de vestiare, înțelegeți voi, adică în grajd. De muls se ocupau bunicii. Seara stăteam toți împreună, cu sora mea și bunicii, mamaie făcea brânză din laptele muls și tare frumos și bine mai era lângă foc. Vara dormeam cu tataie afară, chiar lângă bucătăria din curte, unde aveam amenajat un susofru, cum se cheamă la olteni.  Era ceva inedit, o experiență care mă făcea să mă simt bărbat.

Într-o zi am mers la păscut cu animalele și, normal, pe câmpurile din jurul satului ne întâlneam și cu alți copii de prin împrejurimi, și prima grijă era să facem echipele pentru o miuță în pantă. În timp ce ne jucam noi, am uitat că mai am și alte responsabilități și, la un moment dat, văcuța mea nu mai era de găsit. Am strigat eu, am tot căutat-o dar, în cele din urmă, speriat, am fugit în sat și l-am chemat pe tataie. Toată povestea asta a durat ceva timp, vă dați seama, și până la urmă am aflat că vaca fusese „luată la global”, măsură luată atunci când un animal făcea daune pe terenul altuia.  Bunicii s-au supărat tare mult pe mine că nu am avut grija ei, dar totul s-a terminat cu o ceartă și cu plata către cel păgubit a unei sume de bani. Peste ani buni de la acel moment, când pusesem de-a binelea piciorul în lumea fotbalului și mai stăteam de vorbă cu tataie, el tot îmi spunea: „Mai ții minte, nepoate, când a fugit Valderama din cantonament și apoi am fost să plătim clauza de reziliere?”, iar pe mine mă distra la culme cum ăl bătrân unsese cu fotbal toată pățania mea…

Altădată, după ore-ntregi în care ne fugărisem pe câmp – parcă era și-o minge între noi – ne-a răzbit foamea și atunci unul a venit cu ideea să mergem să luăm pepeni dintr-o bostană. N-aș zice că i-am furat, pentru că nu am plecat cu lubenițele acasă, ci le-am mâncat acolo, pe câmp. Altfel spus, am luat și noi ce am găsit. Dar în mulțimea aia de pepeni era greu să-l găsești pe cel mai dulce, așa că până să apucăm să mâncăm dintr-unul, am luat la încercat alți douăzeci, astfel încât vă dați seama ce era pe acolo, ziceai că au invadat „dăunătorii”  pepenilor. Făcusem vraiște, dar cu simț de răspundere. Până când ne-a găsit paznicul bostanei și a trebuit să dăm probele de viteză. Am fugit atunci biciuit de frică să nu mă prindă și mă gândesc că, poate, la cum alergam, l-aș fi întrecut și pe Ronaldo. Cristiano, nu „Grăsuțul”. Am intrat în sat și am dat peste cap radarul gâștelor de pe uliță. Paznicul ne-a luat urma ca să afle ai cui eram și să ne primim pedeapsa pentru că ne dedulcisem  la lubenițele altuia. Așa au aflat și ai mei și toate eforturile  de a-i îndupleca să mă mai lase la fotbal s-au risipit ca un fum. „Ai alergat tu destul prin bostană, fotbal îți mai trebuie acum?” Desigur, mă amuz, când îmi aduc aminte, dar atunci tare rău mi-a părut că i-am supărat pe ai mei.  Dar, să fiu sincer, mai mult mi-a părut rău că îmi tăiaseră visul de a deveni fotbalist. Altfel, pepenii-buni, nimic de zis.

Pentru ai mei, însă, școala era mai importantă și își doreau să o încep cât mai bine. Nu concepeau încă să mă înscrie într-o grupă de copii de la clubul de fotbal. Timp de vreo doi ani de zile am tot auzit că „E prea devreme, așteaptă și tu să mai crești. Nici nu au mingi pentru copii așa de mici”, îmi spunea mama. Dar eu știam că există și mingi pentru copii, că doar aveam eu una pe holul de la intrarea în casă. Mă uitam la tata și speram ca de la el să vină salvarea. Dar nici el nu s-a lăsat convins. Abia după clasa a doua, s-au înduplecat. Deși, mai degrabă, aș spune că n-au mai scăpat de gura mea. Și, într-o zi, i-am luat pe amândoi de mână și am mers spre stadion. Eu povestesc acum ce am simțit atunci, de aici și convingerea  că reușisem să-i determin să facă ce voiam eu. De fapt, a fost și dorința lor de a-mi face o bucurie și, dacă nu s-ar fi pus la mintea mea, poate nu aș mai fi început fotbalul niciodată.

Din fața blocului până la stadion, Bulevardul 1 Mai nu schițează nici cea mai mică intenție de a-și schimba direcția de la „Central”. Așa că nu aveam cum să ne pierdem pe drum și nici să fi găsit alte motive de a mai amâna. Am ajuns doar cu câteva minute înaintea orei anunțate. La acea selecție de la CSS Craiova erau înscriși peste 40 de copii. Imaginați-vă o curte plină ochi de… gălăgie, în care și vocea profesorului Ștefan Bădele, altfel una foarte impunătoare, se auzea cu greu. Pe marginea terenului, părinții chibițau de zor, mai mult pentru a-și învinge și ei emoțiile. Deodată s-a auzit un fluier care a trecut pe deasupra și, peste norul de praf pe care-l ridicasem în alergătura noastră, s-a așternut instantaneu liniștea. Pentru toți copiii, fluierul acela, o bucată din ADN-ul fotbalului oficial, semn distinctiv că nu mai suntem pe un maidan și, totodată, semn că fotbalul impune și disciplină, a dat o tentă de seriozitate care ne cerea să fim pregătiți pentru marea noastră încercare. Aș zice că atunci a început cariera mea de fotbalist. Și spun asta nu ca să fur startul, ci pentru că, efectiv, am simțit că atunci am primit cu adevărat atingerea Regelui Fotbal. Chiar dacă în urmă cu o săptămână spărsesem o vază cu un voleu pe stadionul din sufragerie, în sfârșit puteam să mă numesc și eu fotbalist. Bine, bine, …unul „în devenire”.

Multă vreme am privit bulevardul care lega blocul în care locuiam de stadionul „Central” – cele mai importante repere ale existenței mele în acea perioadă a copilăriei-, ca fiind un drum destinat să-mi întâlnesc pasiunea și să mă pot dedica ei. Ani de-a rândul, acel drum bătut cu atâta entuziasm când plecam de acasă, ori sfârșit de oboseală, când mă întorceam de la antrenamente sau meciuri, s-a osificat în mintea mea și ajunsesem la un moment dat să-l privesc ca pe o Cale Lactee din micul meu Univers. Chiar dacă era un bulevard pe care mergeau zi de zi atâția craioveni, eu îl priveam ca fiind legătura mea de suflet cu ceea ce însemna pe de o parte casa și ai mei și, pe de altă parte, stadionul-emblemă al unui oraș care, așa cum spun oltenii, mânca fotbalul cu praz. Era – și acum când scriu aceste rânduri parcă mă gâtuie emoția – era „drumul meu”.

În curtea de la CSS, profesorul ne-a aliniat pe mai multe coloane, apoi s-a retras la marginea terenului de pământ și s-a așezat pe un scăunel. Urma să-i arătăm fiecare ce abilități aveam și pentru început trebuia să ținem cât mai mult mingea pe picior, să facem „duble”. Erau băieți care o țineau de 15-20 de ori până când profesorul le spunea „De ajuns”, dar și alții, mai stângaci, tot reușeau să treacă de zece. Cel mai tare era „Brazilianul”, care putea să meargă și la piață cu mingea pe picior, putea să mănânce în timpul ăsta un cornet de înghețată, să-și facă și freza, și mingea tot nu-l trăda. Cei care ne așteptam rândul, număram cu voce tare, ținând evidența fiecărei lovituri. Și, în fine, a venit și rândul meu. Mi se părea că mingea e mai grea decât bășica mea albastră de cauciuc, că toți ochii sunt ațintiți spre mine, că timpul s-a oprit să-și tragă răsuflarea și că, ce s-o mai lungesc… nu e chiar așa ușor să fii fotbalist. După ce am lovit-o de trei ori, „împielițata” aia năzdrăvană a sărit la vreo câțiva metri de mine și cam ăsta a fost „meciul” meu de debut. Dar am reușit să-l impresionez pe profesorul Bădele cu cât de mult am alergat mai apoi la miuța pe care care am jucat-o „primul la doi”, pe latul terenului. Antrenorul ne-a dat mingea și ne-a lăsat să jucăm ce și cât a știut fiecare. Erau unii înfometați de gol, să marcheze și să arate prin asta cât sunt de buni, erau alții care luptau ca echipa să nu primească gol, dar nu aveam posturi, iar vreo strategie nici atât. La sfârșit, profesorul și-a făcut „echipa” lui, cu cei care reușiseră să-l convingă. Și-așa am rămas printre cei care au trecut selecția. Îmi sfârâiau tălpile, dar eram mândru că drumul meu ducea mai departe. Acasă aveam și eu să le spun celorlalți copii care se lăudau fiecare pe unde joacă, că eram și eu fotbalist cu acte. Prima mea legitimație de jucător a fost la CSS Craiova. Pe drumul de întoarcere am venit aproape purtat pe brațe de fanii mei, care râdeau că aveam șireturile „cu cocoașă” și de aceea fugise mingea de mine atunci când a trebuit să fac dublele….Ceva mai târziu, profesorul Bădele avea să-mi spună că pe mine m-a „ales” ambiția mea. Văzuse cât sufeream când nu-mi ieșeau toate cum aș fi vrut și a spus că, pur și simplu, iradiam dorința de a juca fotbal.

Nu se punea problema să joc pe un post anume și nici nu aveam preferințe. Am început ca mijlocaș, pentru că acolo m-a pus profesorul în primă fază și am jucat așa o bună perioadă de timp până când, într-o vară, a plouat atât de mult în Craiova, încât am crescut mai bine de zece centimetri. Mă înălțasem peste mulți dintre colegii mei și mă bucuram că eram acum mai răsărit. Dar prețul plătit erau durerile tot mai mari pe care le resimțeam la spate și faptul că devenisem abonat la criticile profesorului Jean Georgescu. Aveam vreo 13 ani. Câștigasem în înălțime, dar pierdusem din mobilitate și ceva din calitățile motrice, astfel încât nu mai aveam aceeași dinamică. Iar pe un post de mijlocaș central, așa cum începusem să joc, era nevoie de mai mult travaliu, de disponibilitate la efort și capacitate de reacție. În plus, eram și un tip emotiv, iar la mijloc nu era loc de întors. Tot profesorul Georgescu a venit mai târziu cu ideea salvatoare și m-a trecut în spate. „Puștiule, hai să încerci ca fundaș, poate îți va fi mai ușor așa.” Inițial m-a afectat decizia lui și mă gândeam că a spus-o doar ca să nu renunțe, încă, la mine. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că fusese o mutare inspirată, care era în folosul echipei și mă avantaja și pe mine. Ca fundaș central mi-am recăpătat încrederea și am început să mă simt mai util. Tricoul cu numărul 6 părea făcut pentru mine.

Într-o zi, m-a tras deoparte și m-a întrebat:

            – Ți-ar plăcea să execuți loviturile libere?

Ce putea să însemne asta? Că avea încredere în mine? A luat mai multe mingi, le-a așezat la marginea careului de 16 metri și a început să tragă spre poartă, ca dintr-o mitralieră. Apoi, mi-a spus să încerc și eu. Am lovit minge după minge, grăbit să dau cele mai spectaculoase goluri. Dar nu era la fel de bine ca la el.

– Ionuț, ai văzut ce am făcut eu?

– Da. Mă străduisem să-i copiez loviturile. Numai că nu asta era totul.

– În primul rând, nici nu ți-ai potrivit mingile.

Așa era. Nu mi se păruse atât de important.

– Apoi, a continuat el, nu te-ai uitat deloc la poartă. Sau prea târziu. Erai mai mult preocupat de cum dai cu piciorul în minge. Și încă ceva, ține minte, mingea se duce acolo unde este privirea ta. Toate astea sunt detalii, par niște lucruri fără însemnătate, dar, dacă nu ții cont de ele, nu ai să reușești. Și acum, hai să-ți arăt cum trebuie să lovești.

Tot cu piciorul lovisem și eu. Pentru un copil, poziția ghetei nu părea importantă. Dar asta făcea diferența. De la o lovitură la alta, de la un antrenament la altul, am început să simt mingea. Lovită cu interiorul, mingea devenea mai ascultătoare. Era un semn că aveam nevoie de mai mult antrenament. Gata cu teoria! Jean Georgescu era mai fericit decât mine. Fără el, toată nebunia mea pentru fotbal ar fi fost poate în zadar.

La început, antrenamentele din perioada petrecută la CSS le făceam dimineața, de la ora 8, chiar pe terenul pe care participasem la preselecție, în vecinătatea fostei Săli Polivalente din Craiova. Impunătoarea construcție dedicată sportului,  a fost din păcate mistuită de flăcări peste doar câțiva ani. Veneam mai devreme și intram în sala în care băieții de la handbal începuseră deja antrenamentul. Erau Toacsen – portarul, Robert Licu – tunarul naționalei și mulți alți jucători mari la care priveam cu admirație pentru că, și la handbal, pe vremea aceea, Craiova avea ce spune. Mă uitam fascinat la plutirile lor, la aruncările în forță și la mingea care se zbătea în năvodul porților. Mirosea a transpirație, a mușchi încordați puși la treabă, se auzeau tenișii scârțâind pe podeaua sălii și schimbările lor bruște de direcție. Încleștările bărbătești care se iveau la fiecare fază erau pe placul meu și stăteam cu gura căscată la schemele în care bombardau cele două porți, până când îmi dădeam seama că trebuie să plec. Dar momentele acelea de handbal furat din colțul sălii mă captivau și mă motivau în același timp. Mă gândeam cum ar fi fost să fac și eu handbal, dar gândul se risipea aproape instantaneu și plecam rușinat că, pentru o clipă, într-un fel, trădasem fotbalul. Și-atunci puneam ghiozdanul pe umăr și luam fotbalul din nou în brațe. Abia așteptam să primesc pas, să mă bag la joc și să „fotbalim” de-ale noastre, lucruri serioase.

O știți cu toții, fotbalul este un joc de echipă. Primii mei pași ordonați de un profesor m-au făcut să înțeleg și mai bine acest lucru. Copil fiind, multă vreme voiam să fiu cel mai bun, să se știe de mine, să fiu apreciat, să ies în prim plan, uitând sau mai degrabă nici măcar  gândindu-mă că, în primul rând, echipa trebuia să câștige, nu eu. Mai târziu, după ani buni, am aflat că orgoliile neastâmpărate sunt un mod de a arăta oamenilor ceea ce nu ești. Ca să ajung la concluzia asta îmi trebuia ceva mai multă minte, dar când am început fotbalul eram doar un puști. De fapt, mai toți eram așa, și nici acum nu știu cât era ambiție și cât era orgoliu în noi.

Îmi aduc aminte că în perioada junioratului de la CSS am fost în aceeași echipă cu câțiva colegi cu care am alergat umăr la umăr spre Liga 1. Erau Ionuț Stancu, Costel Vodiță sau Marius Ciucă, dar și alții care nu sunt în primele rânduri ale memoriei mele. Împreună cu Ionuț Stancu, cu care am rămas bun prieten până în ziua de azi, am parcurs un drum lung, de care mă leagă multe amintiri, fie că sunt de la Craiova sau legate de celebra „răpire din Giulești” despre care am să vă vorbesc mai târziu. Eram temperamente total diferite. El parcă nu era oltean, atât era de calm. Deși uneori mai răbufnea și el. Eu, însă, eram mult mai impulsiv, scrâșneam din dinți și, deși copii amândoi, pot spune că ne aflam deja în concurență – care să fie liderul echipei, care aleargă mai mult, care dă goluri mai multe, care culege mai multe aprecieri din partea profesorului Bădele. Jucam amândoi la mijloc pe vremea aceea, dar el avea avantajul că lovea mingea cu ambele picioare, în timp ce eu eram stângaci. Ne certam de multe ori, pe teren sau în vestiar, și antrenorul ne certa „la pachet”, pentru că ne gândim numai la noi și prea puțin la binele echipei. Țin minte că, la un meci de juniori, aveam un corner și Ionuț, dorind să arate cine este liderul echipei, a strigat către bancă, spre antrenorul nostru: „Dom’ profesor, cu care să bat, cu stângul sau cu dreptul?”. Mamă, când am auzit asta am luat foc. Ca să vă dați seama la ce nivel ajunsese concurența dintre noi. După faza asta, când a marcat el primul gol, ne-am îmbrățișat noi de bucurie, iar eu i-am tras un lat de șut în fund, amical. „Să știi că ți-am tras cu stângul”, i-am zis și am început să râdem amândoi.

Niște copilării. Dar, de multe ori, și aceste nimicuri își spun cuvântul și, poate nu adversarul, poate nu antrenorul, ci chiar un coechipier și mica rivalitate cu el te face sa devii mai bun, te motivează și îți cere să scoți pieptul înainte. Noi aveam meciul cu adversarii noștri, dar și între noi, fiecare cu fiecare, chiar dacă nu o recunoșteam. Totul poate să fie un exemplu benefic și, chiar dacă pe moment nu realizezi tâlcul unei întâmplări, mai târziu, cu alți ochi, ajungi să pui cuburile în ordinea lor firească.

La Celaru, în anii ‘90, Revoluția nu reușise să culce tot praful de pe ulițe. În fața curții bunicilor era un loc numai bun de bătut mingea cu ceilalți tovarăși de-ai mei de prin sat până când colbul aștepta venirea serii, să se mai poată așeza și el. Unii desculți, alții mai încălțați, fiecare cu ce avea pe acasă, dar atât de animați de joc, încât nu ne mai dădeam duși pe la casele noastre. Fiecare ne doream să fim mai buni, să câștigăm, să arătăm că știm să jucăm, chiar dacă cel mai important element tehnic era șutul. Trăgeam din orice poziție. Mă rog, atât cât se pricepea fiecare, dar toți ne credeam „leii” alb-albaștri ai Craiovei. Ce-i drept, nu prea aveam coama așa de stufoasă…

De acele vremuri se leagă amintirea primei perechi de ghete de fotbal pe care am primit-o în dar de la ai mei. După cum vedeți, începeam să-mi fac deja recuzita  de fotbalist adevărat. De acord, un tricou și un șort aveam cu toții, ba chiar țin minte că unul dintre băieți își desenase chiar și o banderolă cu carioca pe piele, ca să se știe că el este căpitanul. Dar ghete, nu așa orice fel de ghete, ghete de fotbal, nu avea niciunul.  Ai mei, văzându-mi foamea de fotbal care-mi gâdila tălpile, au hotărât să îmi facă o surpriză.

Venise weekendul și, ca de obicei, la fiecare sfârșit de săptămână, ai mei soseau de la Craiova pentru a fi împreună trei generații în micuța casă a bunicilor: părinții mamei, mama, tata și eu cu Simona, soră-mea. M-am bucurat să-i văd, dar parcă nu aș fi intrat în casă, mai ales că ziua încă mai avea de tors până la apus. Cu greu m-am lăsat convins, mai degrabă după ce i-am auzit vorbind între ei, dar cât să aud și eu „asta e, dacă nu le vrea, luni le ducem înapoi și el o să rămână fără…”. Tot nu înțelegeam despre ce era vorba, dar am intrat în casă după ei, tocmai când apucaseră să pună cutia cu ghete pe masă. „Ia zi, le ducem înapoi, sau…?” M-am repezit la cutie, i-am ridicat capacul și cred că nu mi-au trebuit 10 secunde ca să le încalț. Deși… mi se părea că sunt un pic cam mici. Dar cine mai era ca mine? O pereche de ghete maronii, cu talpă gri și, mai mult decât orice, ghete adevărate, cu crampoane, frate, cum au fotbaliștii. Am auzit în urmă doar „măi, unde pleci cu ele?”, dar eu eram deja în stradă să-mi arăt trofeul pe care apoi l-am cinstit și stropit din belșug într-o baie adevărată de praf. Am jucat în vara aceea numai în ghete și aș fi fost gata uneori să dorm cu ele în picioare, atât de dragi îmi erau. Pământul de pe uliță era înțepat de la un cap la altul de crampoanele ghetelor mele, iar eu  nu-mi mai încăpeam în piele de mândrie. Seara le curățam cu o cârpă moale și apoi le dădeam cu niște untură pe care mi-o dădea bunică-mea, ca să le fac luciu. Nu îmi aduceam aminte să-mi mai fi lustruit vreodată pantofii cu atâta zel, cum făcusem toată vara cu ghetele de fotbal. Le mângâiam și le curățam până când puteai să juri că sunt noi. Auzi, și ei ziceau să le ducă înapoi… păi cine îi lăsa? Pentru oricare fotbalist din lumea asta, prima pereche de ghete nu se uită niciodată.

*

În 1991, Universitatea Craiova a devenit campioana României. Ea va rămâne mereu campioană în inimile oltenilor, pentru că în acel an câștigase titlul, la egalitate de puncte cu Steaua, dar cu un golaveraj superior, și Cupa României, în finala cu Sport Club Bacău. Oltenii erau cei mai buni. Echipa avea nume mari în lot, iar pe banca sa, la doar 35 de ani, stătea cel mai tânăr antrenor principal din istoria Craiovei, Sorin Cârțu. Îl văzusem prea puțin ca jucător. Eram încă un copil. Dar numele lui l-am păstrat în memorie pentru că oltenii îl divinizau de pe vremea când era în iarbă și cu atât mai mult atunci, în acel an, când Bănia cucerise un titlu nou  și câștigase și Cupa. Tata era atât de fascinat când îmi vorbea despre el, încât mi-a transmis și mie din entuziasmul lui. „Măi, copile, omul ăsta a dat patru goluri Stelei, și-n poartă era Duckadam. A câștigat aproape singur un meci, cu 5-2, …păi cine mai avea tupeul ăsta?”.

Aș spune că pașii mei în fotbalul mare i-am făcut sub privirile lui. Așa că vă dați seama ce am simțit în acea dimineață când președintele Iuliu Mureșan a venit și ni l-a prezentat ca pe noul antrenor al CFR-ului.

                                                                        *

Înapoi pe culoarul stadionului „Dr. Constantin Rădulescu”, ne aștepta un meci mare, debutul în Champions League. Clujul fierbea și avea nevoie de victorie pentru a-și stinge, măcar pe moment, amarul unui început nereușit de campionat, dar și setea de performanță cu care fusese obișnuit. Un meci de gală era o bună ocazie pentru a ieși la suprafață și a trage o gură de aer proaspăt din lumea bună a fotbalului european. Trăiam senzații confuze care mă șicanau mai ceva ca o întindere. Pe de o parte, venirea lui Cârțu, olteanul meu, mă motiva și mai mult, dar pe de altă parte, faptul că eram doar rezervă mă făcea să regret că nu aveam să fiu în teren, să-i arăt ce pot. Cu toate că, mă gândeam eu, alegerile în privința formulei de echipă îi aparțineau în totalitate și ar fi putut să încerce să facă unele schimbări. Dar oare chiar și într-un meci de Liga Campionilor?

În preziua meciului, s-a apropiat de mine și mi-a făcut o „fentă”:

            – Ce mai face taică-tău? Se știau de pe vremea când jucasem la Universitatea.

            – Bine, ce să facă, …la Craiova, el a rămas alb-albastru. Dar ține cu mine oriunde aș juca, i-am răspuns eu plecând după „bicicleta” lui.

            – Știi, Ionuț … mâine aș juca cu tine, dar să fii fundaș stânga, ce zici?

Mi se părea că visez, că nu auzisem bine sau că nea Sorin se ține de  farse. Dar nu era așa. Vorbea cât se poate de serios. Am simțit furnicături pe brațe, eram gata să încep meciul chiar atunci. În definitiv, mă pregătisem cu o determinare care mă uimise și pe mine. Pentru mine, fiecare antrenament de până atunci fusese un meci. În weekend, când ceilalți jucau în campionat, eu eram doar rezervă…

Am dormit iepurește în noaptea aia. Dar suficient cât să mă odihnesc și să încarc bateriile, apoi, la prima oră a dimineții, să dau restart orgoliului meu și să-mi pregătesc bagajul de entuziasm pentru a escalada muntele de ambiție pe care îl aveam. Era 15 septembrie – pe timpuri era ziua în care începeam școala, dar acum venise vremea unui adevărat examen. FC Basel sosise la Cluj cu prima garnitură, cu jucătorii ei care făcuseră meciuri bune și furaseră prima pagină a ziarelor de sport. Cu Frei, Streller, Shaqiri…Ultimul, extremă dreaptă. Iute, foarte abil, un îmblânzitor bun al mingii. Avea să fie adversarul meu direct, dar nu îmi era teamă.

Rând pe rând, rezervele noastre au trecut pe lângă cele două șiruri de jucători   aliniate în tunel, apoi a apărut și irlandezul Alan Kelly, arbitrul întâlnirii, în timp ce la stația de amplificare a stadionului am auzit „…și, cu numărul 24, Ionuț Rada”. Stadionul a erupt și publicul ne-a primit febril, înfometat de gol, de victorie. Am început bine și faptul că l-am anihilat pe Shaqiri la primele acțiuni mi-a creat un ascendent. Apoi, a venit minutul 9 și noi am avut un corner de pe partea stângă. Culio și-a deschis laptopul, a calculat direcția și viteza ideală și-a luat elan și a centrat în mijlocul careului elvețian. Zvârluga de Shaqiri, omul cu care venisem în careul oaspeților, era complet absent, iar eu am profitat de înălțime și am sărit cu un cap peste el. Atât cât să ajung la timp la întâlnirea cu mingea, de parcă m-aș fi dus la o întâlnire cu o fată, la semaforul de lângă teatrul „Marin Sorescu”. Și n-ar fi fost frumos din partea mea să întârzii. Am lovit cu fruntea, poate mai tare decât dacă aș fi făcut-o din voleu cu șiretul ghetei. Pe linia porții și puțin în fața ei erau portarul Costanzo, Streller, Yapi și Inkoom dar, chiar și așa, mingea a știut pe unde să o ia și s-a oprit în plasă. A rămas unul din golurile mele favorite. Totul mi s-a părut atât de simplu. Era o treaptă din drumul meu. Îmi era dor să-mi strâng în brațe părinții, chiar și mingea mea albastră, din copilărie. În momentele acelea îmi plăcea să-mi imaginez cum alți copii, trecuți deja de turnicheții porților de intrare pe stadionul clujean, au fugit grăbiți în tribună pentru a vedea pe viu o „poză” din fotbalul Ligii Campionilor. La fel cum, în urmă cu câțiva ani buni, eram prezent la dineul fotbalului de pe „Central”, la întâlnirea noastră de taină, a celor care iubim fotbalul. Fără a fi și, cu atât mai mult, fără a mă simți o vedetă, rolurile se schimbaseră. Coborâsem în iarbă și devenisem eu eroul care a luminat tabela.

Am evadat din strânsoarea alor mei și am fugit în colțul terenului, la gardul peste care o parte din spectatorii de la tribuna a doua s-au aruncat pentru a trăi împreună o magică îmbrățișare. „Gol-gol-gol-gooooolllllll, Ionuț Rada!” auzeam la stația de amplificare. Cadú, Emil Dică, Culio, Bastos, Gabi Mureșan și toți ceilalți au venit să mă felicite. Câte scatoalce de încântare mi-am luat atunci!… Dar nimic nu mai conta. Mă îmbrățișaseră suporterii, coechipierii mei și, împreună cu ei, și fotbalul mare, într-o secvență fugară pe care n-am s-o uit niciodată.

Bucuria golului meu n-ar fi fost suficientă dacă nu l-aș fi strâns în brațe și pe Sorin Cârțu. Era în acest gest exact îmbrățișarea jucătorului care marchează și își cere locul în echipă pentru următoarea etapă. Era ceva cât se poate de firesc, pentru încrederea pe care o avusese în mine și pentru frumoasa „nebunie”, marcă înregistrată Sorin Cârțu, de a schimba șase jucători, adică mai mult de o jumătate de echipă, de la un meci la altul. Un pariu riscant, dar câștigat. Spectatorii abia apucaseră să se așeze pe scaune și încă se mai comenta faza primului gol, dar n-au trecut decât două minute și Lacina Traore avea să trimită în gol o centrare plecată din gheata aceluiași Juan Emanuel Culio. În mai puțin de 12 minute se făcuse 2-0 și chiar dacă până la pauză au marcat și elvețienii, victoria nu ne-a mai scăpat. Am terminat meciul purtați pe brațe de un public minunat care merita din plin acea victorie.

V-am povestit tot felul de amintiri, de meciul de pe „Central” în care, copil fiind, am descoperit fotbalul oamenilor mari, de primele ghete de fotbal, de joaca mea de la țară, căreia îi spuneam tot fotbal, de selecția de la CSS, de faza cu Ionuț Stancu, de neliniștea mea care m-a împins mereu spre victorie.  Pentru o zbatere de aripă am revăzut mozaicul acesta și undeva în mine am râs cu poftă, ca semn de împlinire.

La conferința de presă de după meci, ziariștii au vrut să afle de la Mister ce a stat la baza deciziei capitale de a aduce în primul 11 jucători care fuseseră rezerve până atunci sau alții, ca mine, care nu jucasem niciun meci de la sosirea în Gruia.

            – Nu v-a fost frică să începeți cu Rada fundaș stânga?

            – Nu, pentru că știam ce poate, dar nu este meritul meu, ci al lui pentru că nu a uitat …ce știe.

Elegant, discret, a întors spotul de lumină spre mine.

            – Totuși, ați schimbat mai bine de jumătate de echipă….

            – Da? Și mie mi s-a părut la fel. (Obosit de pe urma unei bătălii de ținut minte multă vreme, dar încă cu chef de glumă). Am făcut mai multe schimbări în primul 11 pentru că am avut un feeling în legătură cu acest meci, și pot să vă spun că și pe viitor, în funcție de meci și de adversar, vor mai fi și alte schimbări. Le veți vedea atunci, dar acum vreau să mă bucur de băieții mei și de această victorie foarte importantă.

A eschivat frumos, hrănind curiozitatea jurnaliștilor și, modest, ne-a adus în prim plan pe noi, echipa. Ăsta era Sorin Cârțu.

M-am bucurat să-l reîntâlnesc. Doamne, de câte ori mă certase până atunci, în primii ani ai colaborării noastre. Erau anii în care jucasem multe meciuri la Craiova. Începusem cu Ilie Balaci, apoi cu Emil Săndoi, secund, și cu el – antrenor principal. Nu scăpam de ceartă la niciun antrenament. La sfârșit, venea și ne lua pe fiecare în parte, ne strângea în brațe, așa transpirați cum eram, și ne zicea câte două, „de motivare”.

            – Voi știți că vă vreau binele și că sunt de-al vostru.

Adevărul este că așa îl simțeam. Mi-a părut rău că nu am apucat să fim coechipieri în teren.