In aceste zile mai mult ca niciodata, parintii se afla in situati dificile de gestionat in relatia cu copiii: unii vor la scoala si au parte de cursuri online, altii nu s-au adaptat la a purta masca… IN plus, e teama parintelui despre cat si cum va face fata copilul sau respectarii regulilor pentru a se proteja de Covid 19.

Am vorbit cu psihologul  Gáspár György despre toate aceste situatii, dar si despre problemele si fricile adultilor in raport cu job-urile lor in acesta perioada.

Aceasta nu este o sedinta de terapie dar, intr-o tara in care vorbim extrem de putin despre nevoia intalnirii cu un terapeut in vremuri grele emotional, acest interviu poate ajuta la o proiectie personala pe nevoile fiecaruia.

Ce schimbari vezi in comportamentul copiilor in anul acesta „de pandemie“?

Experienta clinica imi arata ca, in functie de contextul relational pe care-l au cu apartinatorii si, desigur, in functie de temperament, copiii au diferite exprimari comportamentale. Exista unii copii care se ingrijoreaza mai mult, pe subiecte legate de reinceperea scolii, expunerea la virus sau riscul unei imbolnaviri; asa cum sunt si altii care, aparent, nu au nicio preocupare cu privire la toata pandemia. Apoi, mai exista copiii carora le este greu sa integreze in rutina vietii toate restrictiile si regulile, unii depun eforturi pentru ca „trebuie“, in timp ce altii isi exprima verbal sau comportamental dezacordul. Cel mai bine fac fata pandemiei aceia care se pot baza pe parintii lor, care au invatat ca nu-i nicio rusine sa vorbesti despre emotii, ca in comunicarea cu oamenii din jur exista loc si pentru subiecte dificile si ca apropierea fata de cei de incredere (parinti, bunici, profesori etc.) este o strategie buna pentru depasirea fricii, anxietatii si a altor emotii dificile. Din pacate, am interactionat si cu familii in care copiii sunt in pragul depresiei si manifesta simptome specifice tulburarilor de anxietate; ceea ce era de asteptat. Intr-o tara in care despre sanatate mintala se vorbeste mai rar decât despre sarbatorile de iarna, e lesne de anticipat ca s-ar putea ajunge si la o pandemie in ceea ce priveste functionarea psihica si emotionala – atât a copiilor, cât si a adultilor.      

• 

• 

• 

Un copil care creste alaturi de un parinte adesea preocupat, ingrijorat si neajutorat va merge la scoala cu un bagaj greu, pe care-l va cara in spate inclusiv la maturitate.

Cât crezi ca preiau copiii din ingrijorarile parintilor? Si cât ar trebui sa ascunda parintii din ce ingrijorari au legate de virus, de mersul lor la scoala?

Majoritatea copiilor este receptiva si atenta la ceea ce se petrece in jurul lor, sunt copii de gradinita care imi povestesc, in cabinet, multe detalii din viata personala a educatoarelor sau a ingrijitoarelor. Prin urmare, curiozitatea fata de universul psihologic al adultului de referinta (a parintelui) este si mai crescuta. In viziunea mea, parintii si copiii sunt interconectati prin niste legaturi invizibile pe care, generic, le numim relatii, iar prin intermediul acestora se face un schimb atât informational, cât si energetic.

Copilul „citeste“ starea psihologica a parintelui atât din comportamentele acestuia, cât si din expresia fetei si, desigur, din cuvintele si mesajele pe care adultul le transmite. Un parinte care nu a invatat sa-si gestioneze ingrijorarile intr-un mod constructiv poate pune, neintentionat, multa presiune pe umerii copilului. Ce fac copiii atunci când isi vad parintii indurerati sau sfâsiati de framântari? Incearca sa gaseasca solutii, isi asuma responsabilitatea fata de starea de bine a adultului si uita de propriile trairi si sentimente. Din pacate, multi dintre copiii vizibili si invizibili ai României platesc scump (din punct de vedere sufletesc) pentru a-si pastra apartenenta la familie. Apoi, mai sunt si mostenirile psihologice: un copil care creste alaturi de un parinte adesea preocupat, ingrijorat si neajutorat va merge la scoala cu un bagaj greu, pe care-l va cara in spate inclusiv la maturitate.

Nu cred nici ca parintii ar trebui sa ascunda provocarile cu care se confrunta pentru ca cei mici au nevoie de modele umane reale si autentice cu care sa se poata identifica. Insa povara dezvaluirilor parentale nu ar trebui sa copleseasca mintea copilului. Iar atunci când ii vorbim despre ingrijorarile noastre este important sa le normalizam (subliniind ca noi toti le manifestam, din când in când) si, de asemenea, sa-i oferim si câteva strategii prin care incercam sa gestionam cât mai bine subiectul preocuparilor care ne supara. Sa luam exemplul cu mult hulita masca de protectie. Nimeni nu-si doreste sa devina un obiect la fel de intim ca telefonul mobil, sa zicem, dar multi dintre noi depunem un efort si purtam masca pentru a putea relationa in siguranta. Un parinte care nu stie sa-si gestioneze ingrijorarile se va lasa coplesit de gândurile negre (cele de genul „masca asta ne dezumanizeaza, ne impiedica sa respiram cu adevarat, autoritatile vor sa ne puna botnita“ etc.) si-i va contura copilului o perspectiva distorsionata asupra realitatii, a oamenilor; fara sa mai vorbim despre riscurile inutile la adresa sanatatii.

Subiectul scolii ne facem sa traim multa vulnerabilitate (ne simtim expusi, stim ca este un risc si ca totul este definit de incertitudine), iar odata cu asta se deschid usile psihologice catre punctele noastre sensibile. Ranile sufletesti devin vizibile si mintea noastra scrie scenarii mai mult sau mai putin catastrofice. Important este sa fim constienti de ingrijorarile personale, sa nu le confundam cu realitatea si sa ne intrebam ce ar presupune sa dam dovada de curaj in astfel de momente. Pentru unii parinti, curaj inseamna sa vorbeasca cu un alt adult despre ceea ce traiesc, pentru altii, sa renunte la comportamentele de evitare si asa mai departe. E bine sa stie copiii de riscuri (despre ceea ce ne preocupa si pe noi), asa cum este important si sa le vorbim despre ceea ce ne recomanda stiinta – distantarea fizica, purtarea mastii, igienizarea mâinilor si inlocuirea salutului cu cotul cu punerea mâinii in dreptul inimii.            

• 

• 

• 

Imi este clar ca nu pot controla de acasa cât de mult va sta sau nu el in banca de la scoala. Desigur ca pot sa vorbesc cu el si pot sa-i explic exact cât de important este sa respecte regulile, dar asta nu inseamna ca cel mic va fi 100% cooperant.

Daca tu ai avea astazi un copil care merge la clasa pregatitoare si care nu are deloc exercitiul statului in banca, cum l-ai pregati? Ce si cum ai lucra cu el?

Inainte de orice, la cum ma cunosc, stiu ca as trai multa anxietate si mi-ar fi clar ca am de lucrat cu energia in surplus pe care corpul meu o produce. Iar in astfel de momente, intru intr-un mod de supra-functionare – incep sa fiu autoritar, sa le impun altora ce sa faca, sa controlez aproape tot ce simt ca m-ar pune, pe mine sau pe cei dragi mie, in pericol. Si pentru a nu face mai mult rau decât bine, pentru ca stiu cât de distructive pot fi, uneori, aceste reactii ale mele, as recurge la a practica cât mai des exercitii de respiratie abdominala si, apoi, as scrie pe o coala mare de flipchart ce se afla si ce nu se afla in controlul meu. Atunci când gândurile negre sunt puse pe hârtie, parca mi-e mai usor sa le gestionez, iar comportamentele exagerate imi par mai usor ridicole si pot sa renunt la ele. Asa cum as mai face tot posibilul si sa vorbesc cu partenera mea, terapeuta, un prieten sau orice alta persoana care stie cum functionez eu in situatii de criza, pentru a ma ajuta sa fac diferenta intre comportamentele mele automate (reactiile impulsive) si actiunile gândite. Si abia dupa toate acestea m-as indrepta catre copil. Cred ca aceasta ordine este esentiala; de foarte multe ori, ca adulti, incercam sa ne reducem disconfortul emotional si senzatia de vulnerabilitate manipulând diferite comportamente ale copilului si, in naivitatea noastra, ne mai si intrebam – De ce nu ma simt mai bine? De ce nu ma ajuta nimic din ceea ce fac?

Acum, revenind la copil, imi este clar ca nu pot controla de acasa cât de mult va sta sau nu el in banca de la scoala. Desigur ca pot sa vorbesc cu el si pot sa-i explic exact cât de important este sa respecte regulile, dar asta nu inseamna ca cel mic va fi 100% cooperant. De aceea, m-as indrepta mai mult asupra partii emotionale, pornind de la faptul ca un copil care nu stie sa relationeze cu propriile emotii nu va sti nici cum sa-si potoleasca comportamentele. Majoritatea copiilor au câte o eticheta pentru emotiile dificile, asa ca, pornind de la ceea ce simte (agitatie, nerabdare, frica etc.), l-as incuraja sa se raporteze fata de aceste trairi ca fata de animalutul de companie. Asa cum incurajam câinele sa se potoleasca, inainte de a iesi din casa, la fel l-as indemna si pe copil sa vorbeasca (folosind vocea din mintea sa) cu propriile emotii. Este surprinzator cum isi pot dezvolta copiii niste abilitati de autocontrol daca inteleg cum sa relationeze cu diferite parti ale universului lor interior. De asemenea, i-as mai da un obiect (poate o jucarie mica, o piesa lego etc.) pe care sa-l tina in buzunar si pe care sa-l strânga in palme atunci când ii este foarte greu, cu mentiunea ca acesta este un „obiect special“ care-i da puterea de a avea mai multa rabdare atunci când simte ca nu mai poate si care-l ajuta sa-si linisteasca orice emotie dificila.   

Ce ar trebui sa faca parintii ca sa-i relaxeze pe copii in aceasta perioada, respectând, evident, regulile sanitare?

Sunt foarte benefice rutinele de despartire si de intâlnire. Inainte de a lasa copilul la scoala, sa avem cu acesta câteva minute in care facem ceva ce stim ca-i place (orice activitate care poate fi realizata in masina sau pe strada – cântam melodia preferata, ii citim din povestea cea mai draga, ne imbratisam etc.). La fel, sa marcam si momentul revederii cu ceva special (o plimbare prin parc, o hârjoneala acasa etc.).

As sublinia ca atunci când suntem stresati, nu de relaxare avem nevoie, desi asta spune multa lume. Dar adevarul este ca niciunul dintre noi nu se poate relaxa, cu adevarat, in astfel de situatii. Cred insa ca putem recurge la strategii de dezamorsare a stresului. Stiinta ne arata cât se poate de clar ca atât copiii, cât si adultii fac fata mai bine stresului daca (1) se implica in activitati fizice (alergat, topait prin casa, dansat, exercitii fizice in parc), (2) recurg la mai-sus-amintitele exercitii de respiratie abdominala (pe care le putem practica cu copiii inca de la vârsta de 3-4 ani), (3) construiesc câte o poveste despre ceea ce-i supara si preocupa (o poveste pusa in cuvinte sau conturata cu ajutorul jucariilor), (4) daca au cât mai multe gesturi de afectiune (imbratisari, masaj, pupaturi etc.) si (5) daca folosesc râsul sau plânsul pentru a descarca surplusul de cortizon si adrenalina (hormonii stresului).  

• 

• 

• 

Psihologia budista ne spune ca Durere x Acceptare = Vindecare, pe când Durere x Respingere = Suferinta. Sigur ca nu-mi rezolva terapeuta problemele si nici nu-mi spune ce sa fac (exact asa cum o fac parintii in relatia cu copiii), dar din conversatiile avute, din intrebarile pe care mi le adreseaza, din concluziile pe care le trasam impreuna simt si realizez ca nu sunt atât de „defect“ si de „singur“ pe cât mintea mea speriata ar putea sa creada.

Va fi un an greu, cu afaceri care vor fi profund zdruncinate, cu multe insomnii pentru adulti, cu efecte in relatiile de cuplu, de familie. Românii nu au obisnuinta de a merge la psiholog in asemenea situatii (sigur, cu o situatie de o asemenea amploare nici nu ne-am confruntat la scara istorica), dar ce le-ar aduce in plus câteva ore de terapie?

Psihoterapia este una dintre modalitatile prin care putem invata sa traim cu ceea ce e greu, in asa fel incât sa nu cauzam si mai multe daune emotionale, relationale, financiare. Cu alte cuvinte, sa acceptam o realitate pe care mintea noastra ingusta o respinge. Fiecare om are nevoie de o relatie de incredere in care sa descarce din presiunea psihica, in care sa-si exprime (fara retineri) cele mai intime gânduri si sa-si largeasca perspectiva asupra vietii. Practic psihoterapia in cabinetul meu de mai bine de 15 ani; si de peste 6 ani merg la aceeasi psihoterapeuta pentru a-mi face analiza personala – nu pentru ca nu as sti teoria sau pentru ca nu as cunoaste suficiente tehnici de interventie psihologica, ci pentru ca imi este clar ca subiectivitatea imi acopera obiectivitatea, ca deseori nu vad padurea de copaci, ca am nevoie de un context in care sa-mi explorez granitele personale si sa-mi descopar atât durerea, cât si resursele. Psihologia budista ne spune ca Durere x Acceptare = Vindecare, pe când Durere x Respingere = Suferinta. Sigur ca nu-mi rezolva terapeuta problemele si nici nu-mi spune ce sa fac (exact asa cum o fac parintii in relatia cu copiii), dar din conversatiile avute, din intrebarile pe care mi le adreseaza, din concluziile pe care le trasam impreuna simt si realizez ca nu sunt atât de „defect“ si de „singur“ pe cât mintea mea speriata ar putea sa creada. Cel mai mare dar pe care psihoterapia mi l-a oferit, eu fiind clientul/pacientul, este acela ca am inceput sa cred ca oricât de grea ar fi viata mea, eu sunt personajul principal si ca doar prin efort si asumare pot gasi resurse chiar si acolo unde credeam, odata, ca nu exista nimic.       

Am citit zilele acestea o carte in care se vorbeste despre somatizarea stresului intr-o multime de boli – de la dureri de rinichi, pâna la cele de spate sau cefalee. Poate terapia sa ajute o persoana adulta sa elimine din stres?

Deseori le spun celor cu care lucrez ca obiectivul nu este acela de a elimina stresul. In viziunea mea, stresul este raspunsul fiziologic firesc si sanatos al organismului la situatiile dificile de viata. Odata ce s-au pus in miscare mecanismele stresului, corpul uman va produce diferite substante (asa cum sunt cortizolul, adrenalina etc.) pentru ca noi sa ne mobilizam si sa facem fata amenintarii, se activeaza asa numitele strategii de lupta-fuga-inghet. Daca, insa, creierul nostru percepe ca noi nu facem nimic, va creste productia de hormoni ai stresului, iar depasind un anumit prag aceasta devine toxica pentru intregul organism – de aici si somatizarile pe care le-ati enumerat in intrebare. Raspunsul meu este da; psihoterapia ne poate ajuta sa gasim strategii eficiente pentru dezamorsarea stresului, in asa fel incât sa nu luptam cu ceea ce ne defineste conditia umana (mecanismele de stres care contribuie la supravietuirea noastra), dar sa nici nu ne lasam prada negarii, evitarilor ineficiente sau comportamentelor obsesive.     

  

• 

• 

Prietenii mei din strainatate primesc mai relaxat si masurile de siguranta, dar si situatia pe care o traim, they go with the flow. Unde in educatia sau in cultura noastra sociala e o mutatie, astfel incât oamenii de la noi primesc mult mai greu schimbarea, transformând totul intr-o situatie si mai tensionanta?

Din punctul meu de vedere, totul depinde de gradul de flexibilitate mintala sau cognitiva de care dispunem. Nivelul de sanatate mintala al unei persoane poate fi evaluat (dincolo de chestionare si instrumente clinice sofisticate) prin observarea comportamentala a acesteia in situatii dificile. Atunci când le este greu, românii, din cauza multor traume si rani sufletesti nevindecate, intra in doua moduri de functionare – devin extrem de rigizi sau extrem de haotici in gândire si manifestare. Noi credem ca le stim pe toate, respectiv ca stiinta nu ne mai poate spune nimic sau ca „trebuie“ sa ni se spuna cu exactitate cum stau lucrurile pentru ca alta cale nu exista. Populatiile vestice nu sunt perfect sanatoase, stiu asta si din vizitele pe care le-am facut, dar si din discutiile purtate cu colegii de breasla din tarile respective, dar au, parca, mai multa incredere in vocea stiintei, in autoritati si in faptul ca impreuna, oamenii sunt mai puternici.

Pe când noi, românii, avem un nivel de incredere interpersonala extrem de scazut, supracompensam (crezând ca suntem mai destepti decât cercetatorii) sau ne credem chiar de neinvins ori incepem sa ne victimizam si asteptam sa vina „cineva“ sa ne salveze. Ambele extreme sunt pacatoase deoarece unele ne dezumanizeaza, altele ne expun unor riscuri inutile si cel mai trist este ca in loc sa luptam pentru a baga virusul in carantina, ajungem sa ne razboim unii cu altii. Pâna când nu vom incepe sa ne vindecam sufletele sângerânde, nimic nu se va schimba cu adevarat pentru ca traumele psihologice calatoresc in timp, iar ceea ce nu vrem sa procesam noi (din punct de vedere cognitiv si emotional) devine mostenirea pe care le-o transmitem mai departe copiilor, nepotilor si stranepotilor nostri.  

 

Gáspár György  este psiholog clinician si psihoterapeut relational acreditat de Colegiul Psihologilor din România; este presedinte si membru fondator al Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie, coordonator al programului de formare in psihoterapia familiei

Gáspár György este autor cartilor Copilul invizibil – prima carte de parenting altfel publicata in România, Revolutia iubirii o altfel de poveste despre atasament si relatii, Mindfulness Urban – Exercitii de curaj, compasiune si conectare, #LoveIsFun – iubirea si sexul in acelasi pat si Suflete de sticla – Traumele celor rataciti in trecut;

A scris prefata la editia in limba româna pentru: Mindfulness pentru parinti, de Myla si John Kabat-Zinn; Curajul de a fi vulnerabil, de Brené Brown