Din motive pe care nu mi le pot explica am tot evitat sa vad acest film. In primul rand dau vina pe afis care nu mi se pare deloc atragator.

Totusi, fiind vorba de un film care a fost in competitia de la Cannes de anul trecut si pentru ca mai vazusem un film destul de reusit de acelasi regizor (La stanza del figlio), am zis sa-i dau  o sansa.
Si nu-mi pare rau!
Habemus Papam/Cu papa la psihiatru este o tragi-comedie simpatica pe care o recomand cu caldura tuturor celor pasionati de filme in care se pune mai mult accentul pe trairile personajelor decat pe efecte speciale.

Chiar daca povestit filmul pare un fel de Cu nasul la psihiatru combinat cu Discursul regelui e mult mai profund decat primul si trateaza lucrurile intr-o cheie mult mai comica decat cel de-al doilea.
In primul rand avem un scenariu cat se poate de original, scris de catre regizorul Nanni Moretti in colaborare cu Francesco Piccolo si Federica Pontremoli, in care ne confruntam cu o situatie ciudata: noul papa ales este atat de socat de veste incat nu poate face provocarii  si nu poate iesi sa salute multimea de credinciosi din Place Saint-Pierre.

 Asa ca fetele luminate aduc un psihiatru sa-l ajute sa treaca peste momentul de slabiciune si sa isi ia in primire scaunul. Psihiatrul, interpretat chiar de catre regizor,  trebuie sa-l analizeze de fata cu toti cardinalii si nu are voie sa-i puna intrebari despre copilarie sau despre relatia cu parintii. Si ca si cum situatia de fata nu era destul de amuzanta, mai aflam un amanunt semnificativ: psihiatrul (ca si regizorul de atfel), este un ateu convins 🙂

Toti cardinalii sunt stransi laolata si asteapta ca noul Papa sa isi accepte rolul. Nanni ni-i prezinta pe toti intr-o lumina cat mai umana- sunt niste oameni ca toti ceilalti – si ei se plictisesc, si ei au temeri si slabiciuni.

Veteranul Michel Piccoli (apare in peste 200 de filme) face un rol senzational: el este un om care nu se vede in stare sa preia o responsabilitate atat de mare si care prefera sa evadeze in oras in incercarea de a trai niste momente simple de care nu a avut parte niciodata. El fuge pe ascuns din Vatican si petrece cateva zile umbland incognito pe strazi, vizitand un alt psihiatru, mergand la teatru si facandu-si noi prieteni.
Moretti ironizeaza psihanaliza si ia in deradere nebunia care ia nastere in mass-media in momentul unui eveniment neobisnuit.

Filmul are o multime de scene haioase, cum ar fi aceea in care psihiatrul organizeaza un campionat de volei, care sunt combinate cu altele serioase si grave, dar are si cateva momente in care actiunea treneaza. Si chiar daca regizorul este un ateu declarat, tonul folosit de el este unul bland si respectuos, umorul nu este cinic asa ca banuiesc ca nu o sa lezeze pe nimeni.
Finalul o sa va ia cu siguranta prin surprindere.

L-ati vazut, v-a placut?

Ce alte premiere cinematografice din saptamana aceasta mai vreti sa vedeti?