Pe Andreea Vasile ati vazut-o la inceputul acestui an in Ramon, iar in anii precedenti in filme ca Umbre (HBO), De ce eu?, Charleston, Apostolul Bologa, iar munca ei include si productii internationale ca V lete ti piovem, o comedie romantica facuta in Slovacia, sau drama de The World to Come, cu Casey Affleck si Vanessa Kirby.

Acum poate fi vazuta in Spy/Master, serialul HBO Max care vorbeste despre omul de incredere al lui Ceausescu, sef al serviciilor secrete externe, care vrea sa-l tradeze pe dictatorul communist si sa plece din tara. Ea este sotia lui Victor Godeanu, Adela, o actrita care nu mai joaca si sta tot timpul in casa, mama unei adolescente.

Urban.ro a stat de vorba cu Andreea Vasile despre Ramon, Spy /Master si munca din spatele rolurilor pe care noi le vedem pe ecrane.

Anul acesta e unul foarte bun pentru tine. A fost filmul Ramon in februarie, unde joci rolul fetei cheie din comedia romantica, ai fost la Berlin cu Spy/Master si acum serialul e pe HBO MAX. Sigur ca, de fapt, este munca din anii trecuti, dar cum se vede acest an pentru tine?

Am avut posibilitatea sa vad primele doua episoade din Spy/Master la Berlin si, separat, am putut sa vad cateva scene din urmatoarele episoade.

Ramon a fost in cinematografe.

E interesant pentru ca tot timpul ma uit la ce alegere am facut in momentul acela ca actrita si ma bucur ca sunt niste proiecte care vor fi vazute.

Ca de fiecare data cand ma uit la proiectele de anul trecut, am, pe de o parte, bucuria ca vor fi vazute, sa dea Dumnezeu, de cat mai multi oameni, pe de alta parte, angoasa ca nu mai pot schimba nimic. Ca e o munca de anul trecut, cu alegerile de atunci, cu cine eram eu atunci, cu gandurile mele si energia mea de atunci. Si atunci e un soi de panica.

Am zis ca in Ramon esti Sandra Bullock de Romania. Mi se pare foarte dragut ca, in sfarsit, avem o comedioara romantica cu o fata frumoasa in rolul principal, care are si umanitate, si ceva motivational aspirational.

Multumesc! E foarte simpatic. Pe mine m-a impresionat foarte tare povestea, pentru ca stiam ca nu s-a mai facut, iar eu cred in povestile bune. Are o poveste foarte frumoasa pe care m-as bucura sa o vada cat mai multa lume si peste ani, pentru ca e perfect valabila oricand.

La cat esti de perfectionista, cum a fost cand ai vazut Ramon in sala de cinema, cu public?

Am vazut filmul pentru prima data in sala la Timisoara, apoi l-am mai vazut inca o data la Cluj. Aveam nevoie de timp, sa-mi asez gandurile, pentru ca prima data am avut foarte multe emotii. La final, oamenii au pus intrebari si e si asta coplesitor. In intalnirile acestea intelegi inca o data ca oamenii au nevoie de povesti, dincolo de orice. Noi ne hranim din povesti care sunt supape pentru vietile noastre, pentru realitati care poate nu sunt asa cum am vrea sa fie.

Povestile ne fac mai mai buni; asta a fost prima mea senzatie si primul gand, in sala, dupa ce s-a terminat proiectia de la Ramon.

Cum a fost sa lucrezi cu Bartos? Ramon e personajul inventat de el. Sigur ca scenariul a fost scris de Anghel Damian si regizat de Jesus del Cerro, dar e visul lui.

Filmul asta e precum sufletul lui Pavel, are o candoare extraordinara, are umor, are inteligenta, o generozitate dezarmanta pe care Pavel le are.

Eu l-am cunoscut pe Pavel mai bine la filmarile din Slovacia de acum doi ani. Am filmat impreuna pentru o comedie romantica, povestea a trei cupluri, fosti colegi de liceu si felul in care se desfasoara vietile lor.

Si mai e ceva la care eu ma gandesc de multa vreme: Pavel e un exemplu pentru noi toti, un om cu o capacitate extraordinara de a munci si de a face ca lucrurile sa se intample, de a nu astepta.

E o meserie in care voi asteptati mult si aceasta asteptare poate sa va “strice” si emotional, si profesional.

E foarte complicata asteptarea asta. Cred ca macina increderea, care e esentiala pentru actor. M-am tot gandit la asta, dar si la dificultatea mea de a vorbi despre lucrurile pe care le-am facut.

Au zis frumos altii in carti “esti ce faci si ceea ce faci te transforma intr-un om mai bun, mai curajos, doar ca nu vorbesti despre ce faci.”

Vorbele astea le am de multa vreme in cap, din biografia scrisa de J.R Moheringer, stiu ca si tu ai citit-o si ti-a placut.

Open, Agassi, da.

Cred ca zdruncina asteptarea in nefacut, nemuncit. Si ce face pentru actor este esential si al dracului de volatil, afecteaza increderea, care incredere nu inseamna tupeu sau sa dai din coate. Increderea inseamna ca atunci cand te urci pe scena sau cand esti in fata camerei si te-ai pregatit, stii ca ce faci e bine, stii ca ai instrumente interioare sa schimbi emotia ta in functie de ce iti spune regizorul.

Si cum faci sa-ti tii mintile acasa? Asta mi se pare cel mai greu aspect in meseria voastra. Sa rezistati NU-urilor de la casting si asteptarii.

Stiu ca poate sa para nefiresc, dar o luna in care tu nu te antrezezi – pentru ca tot vorbeam de tenis mai devreme – se simte.

Ca actor, care e instrumentul cu care te antrenezi?

Am voce, am corp, am minte. Si pe astea trei trebuie sa le tin sa fie vii. Pentru ca daca unul din el din ele cedeaza, eu nu mai sunt un instrument si nu stiu cum sa functionez.

Asa ca in pauze citesc, vad filme pentru ca ma intereseaza enorm cum fac alti oameni si pentru ca fur cu nesimtire in meseria asta de la oameni pe care-i admir, de la colegi cu care joc, care sunt absolut minunati, de la actrite din generatia mea, care fac lucruri absolut exceptionale, sau mai in varsta. Spuneam de Luminita Gheorghiu, de la care am invatat enorm. Am invatat ca trebuie sa fiu onesta pana la ultima celula, oricat ar fi de greu de dus consecintele.

Am invatat din marturisile lui Sergiu Celibidache ca ai multe NU-uri pana la un DA perfect. Asa ca incerc. Dar ma asigur ca tot ce am facut la proba aia a fost corect: am stiut textul, am venit pregatita. Si atunci sunt alegeri pe care nu le pot controla.

Am avut un profesor la care tin foarte mult, doamna Adriana Popovici, tot timpul spunea “nu te duce mai mult decat simti”. Si pentru mine, o lectie la care ma intorc de nenumarate ori.

Spui ca ti-a fost greu cand ai avut o luna pauza, temandu-te ca pierzi antrenamentul interior. Dar mie mi se pare ca in ultimii ani, de la Nico, in Umbre, incoace, ai muncit in draci. Sigur ca poate la tine nu se vede la fel. Si productii internationale, si 3 sezoana Umbre, si Ramon, si minunea de film cu Vanessa Kirby. Si in acelasi interval, ai devenit si mama. Deci s-au schimbat lucrurile si in alte nuante. Cum te simti tu ca femeie, mama si ca actrita?

Am facut mai mult film de la inceputul pandemiei, inainte a fost mai mult teatru, si mi-am dat voie sa experimentez, sa incerc sa ma joc mai mult, sa construiesc, pentru ca rolul nu e doar in capul nostru. Rolul se naste din interactiunile cu ceilalti, din libertatea pe care ti-o iei, din libertatea de a incerca, de a gresi, din libertatea de a spune “OK, nu a fost bine, hai sa mai incercam o data”.

De ce ti-ai dorit sa fii actrita? Pentru ca erai la Litere, puteai sa fii o profesoara sau sa traduci carti, sa lucrezi intr-o editura, sa ai o viata frumoasa linistita si asezata.

Nu puteam sa respir in scoala aia. Mi se parea ca sunt in locul nepotrivit, ca nu ma integrez.

Mi-am dorit din totdeauna actoria, dar mi-era foarte frica sa o verbalizez, pentru ca vin dintr-o familie in care lucrurile erau foarte clare: “Cum sa te faci actrita?!”. Le-am spus la un moment dat si au zis “Doamne, nu, nici vorba; vrei sa mori de foame?”

Dar nu vedeam alta solutie. Nu m-am pregatit cu nimeni, am dat pur si simplu la actorie pentru ca mi-am dat seama ca ala e locul in care vreau eu sa fiu, drumul pe care vreau eu sa-l urmez.

Si iti dau un exemplu. La Litere nu ma trezeam niciodata sa ma duc la cursuri. Sunt 10 – 15 ani de cand fac meseria asta si intotdeauna ma trezesc inaintea ceasului, chiar daca am call la 5 dimineata. Nici nu exista in mintea mea senzatia ca nu m-as putea trezi, pentru ca in continuare acest job imi ofera un tip de satisfactie si o bucurie pe care nu le-am intalnit in nicio alta parte.

Dar ca sa raman un pic la perioada chiar de dinainte de facultate. Eu stiu despre tine ca ai facut handbal si ca, la un moment dat, ai avut un accident si o operatie de menisc. Ceea ce pentru un copil mi se pare un lucru foarte greu de dus emotional. Cati ani aveai cand ai facut operatia?

13 ani, eram in clasa a sasea, a saptea.

Atunci ai trait intamplarea asa cum a venit, te-ai dus cu valul, dar cum vezi cu mintea de acum evenimentul? La Ramnicu Valcea era o mega echipa de handbal in vremea respective, erau super sportive, care erau o motivatie pentru tineri. Tu te-ai antrenat ceva ani si a trebuit sa renunti. Cum ai facut fata?

A fost foarte traumatizant. Doctorul mi-a spus ca nu mai pot sa fac sport de performanta, altfel in doi ani ajung la o alta operatie. Si e foarte complicat la 15 -16 ani sa poti avea o cariera in sport cu problemele medicale pe care le aveam.

Cel mai greu mi-a fost sa renunt, de fapt, la un tip de disciplina pe care am   invatat-o odata cu sportul. Ne trezeam dimineata la 5, aveam un antrenament dimineata si un antrenament dupa-amiaza. Si mi-a fost greu sa ma rup, de fapt, de o parte din cine eram eu atunci si de visul meu. Din momentul acela nu am mai fost niciodata la niciun antrenament, iar lucrurile s-au schimbat dramatic. Voiam sa fac un liceu sportiv, am dat la liceul de limbi straine. Si am inceput sa invat mai mult, sa citesc mai mult dar, uitandu-ma in spate, a fost traumatizant.

Acum, ascultandu-te, realizez ca tu, desi pari foarte linistita, foarte asezata si disciplinata cu tine, ai nevoie de adrenalina, pentru ca mai tarziu ai renuntat la facultatea de Litere ca sa faci actorie.

Este meseria care iti da ceva ce, din pacate sau din fericire, nu cred ca alta meserie din lume o poate oferi. Am responsabilitatea descifrarii momentelor din viata mea, stiu ca daca nu sunt prezenta activ total in clipa aceea pe scena sau pe set, imi anulez mie din experienta de a castiga ceva. Si atunci tot timpul e un exercitiu de a fi prezenta, de a fi disponibila in asa fel incat sa raspund rapid, cu mintea, cu corpul, cu tot instrumentul care sunt eu atunci cand regizorul zice “Bun, hai sa mai incercam altceva.”

Actorul nu trebuie sa fie nici frumos, nici sa impresioneze. Actorul trebuie fie capabil sa spuna o poveste, pentru ca in public s-ar putea sa fie niste oameni care vor pleca de la teatru sau film gandindu-se ca ar putea schimba ceva la viata lor sau luandu-si niste teme de reflectie pentru ca viata lor sa fie mai buna.

Te-ai gandit vreodata sa te lasi?

Da, de nenumarate ori. Si apoi imi dau seama ca n-am cum sa gasesc nimic care sa compenseze sau sa-mi dea macar jumatate din ce ofera meseria asta.

Dupa o zi de filmare sau dupa o seara cand ai avut spectacol la teatru, revii greu la ritmul tau de-acasa?

Nu adorm niciodata mai devreme de ora 2-3, indiferent cat sunt de obosita si depinde foarte tare ce aveam de filmat. Pentru ca, de exemplu, la Umbre a fost si o perioada in care eram insarcinata cu Alex si aveam scene complicate, aveam o scena de viol. Am avut o scena in morga care nu era deloc agreabila si aveam nevoie de niste momente sa-mi adun gandurile.

Dar, in general, am aceasta igiena a muncii. Vin acasa si acolo se termina gandurile de la rol. Am acasa doi oameni care ma asteapta si, indiferent ce mi se intampla mie in timpul zilei, ma bucur de ei si ma bucur sa ii vad si vreau sa le ofer timpul meu.

Cu structura asta, aspra si analitica, te rasplatesti vreodata pentru lucrurile dragute pe care le ai facut? Adica dupa ce te-ai vazut in Ramon, sau dupa filmul din Cehia sau dupa ce ai fost pe platourile de filmare cu Vanessa Kirby, te-ai rasplatit cu ceva? Sa-ti spui: Andreea, ai fost simpatica, ai muncit frumos.

Nu cred ca e o chestie care tine de structura mea, pentru ca tot timpul ma gandesc la ce urmeaza sa fac si la ce pot sa fac mai bine. Si cred ca este bine asa. Sunt alergator de cursa lunga, nu ma uit niciodata in spate. Uneori mi-e si greu sa ma uit la filme. Sigur, ma induioseaza, ma emotioneaza, dar ma uit sa vad ce as fi putut sa fac diferit. Si uneori vad greseli.

Nico din Umbre mi s-a parut un contre-emploi teribil si o provocare. Sigur, si ceva frumos, pentru ca ti-a aratat alte lucruri despre tine si niste limite accesate in mintea ta, dar chiar si in conditiile astea, secventele de viol, de violenta au fost grele de dus.

Intodeauna ajutorul meu intr-o scena este partenerul meu si am avut tot timpul noroc de niste parteneri de la care am invatat multe. Si asta nu o spun doar asa, sa dea frumos. Chiar am invatat de la niste parteneri generosi si super talentati. Lucram cu Banescu si uneori ii spuneam ”E asa de simplu sa lucrez cu tine, pentru ca trebuie doar sa te urmaresc si sa reactionez la ce faci”. Pentru ca are, avea aceasta versatilitate pe care putini actori o au, plus nevoia lui de joc si de adrenalina, care se traduceau fix in niste momente din scena in care facea niste lucruri exceptionale. Pe cat erau de complicate, pe atat erau de savuroase si pe atat le asteptam mai tare.

De fiecare data cand am o scena complicata o astept cu tot sufletul. Noaptea dinainte rar dorm pentru ca vreau sa vad ce pot sa fac.

Si acum, la Spy/Master, de exemplu, am avut o scena cu Alec Secareanu si regizorul a zis “OK, we have this”. Iar noi am replicat “Putem sa mai incercam, pentru ca ne-am gandit ca am putea sa…”.

Si am mai schimbat un pic si au iesit lucruri frumoase pentru ca ne-am dat libertatea de a incerca, de a ne duce in alte zone, desi stiam ca aveam momentul.

E o secventa in care personajul meu ii reproseaza diverse lucruri sotului si a fost un moment minunat, genul de clipe pentru care fac meseria asta, cand incerci sa descoperi alte feluri de a fi, alte feluri de a face.

Si la Spy/Master ai avut un partener absolut minunat, cum ziceai si de Laurentiu Banescu din Umbre. La Alec e foarte multa disciplina, rigoare si constiinta de sine a fiecarui gest pe care il face. De unde te-ai documentat pentru partea de comunism, Securitate, actorii din vremea aia?

Sunt foarte bucuroasa de intalnirea cu Alec. Mai lucrasem in teatru. Am avut doua proiecte impreuna demult, demult, cand eram proaspat absolventi de facultate si  m-am bucurat ca jucam si acum, pentru ca e un om de la care inveti enorm.

Exact ce ai spus, rigoare si disciplina. Sigur, talentul e important, dar e foarte importanta munca si un om care munceste mult face diferenta. La fel e si Ana Ularu, care in Spy/Master este cumva sefa lui Alec Secareanu. Si Ana este de o rigoare si de un profesionalism exemplare.

E foarte usor sa zici ca vrei o cariera cum are Ana Ularu, dar ca sa ajunga acolo Ana Ularu a muncit al dracului de tare si nu se opreste nicio clipa. Nu o sa o prinzi niciodata pe Ana Ularu spunand “Mi-am citit doar replicile mele” sau “trebuia sa invat textul asta pentru astazi?”.

In Spy/Master nu am avut secvente cu Ana, dar am avut foarte multe cu Alex, eu fiind sotia lui.

Sotia, personajul meu, este alcoolica. Mi-a fost foarte teama si m-am gandit foarte mult, dar am lasat la o parte toata povestea cu comunismul si perioada aia. M-a interesat mai degraba relatia ei cu el si cat a inteles ea din ce se intampla.

Si din toate filmele, din toate cartile, din tot ce am crezut ca am furat, cel mai tare m-am inspirat din Notebook-ul Cassavetes. Eu il iubesc pe Cassavetes si o iubesc pe Gena Rowlands si m-am inspirat foarte mult de acolo, sigur ca nu are relatia dintre personajele noastre, nu are nicio legatura cu comunismul, dar are legatura cu sotia, cu relatia de familie.

Ce crede sotia lui Victor Godeanu la momentul respectiv, care sunt emotiile ei? Poate a fost o problema medicala pentru ca acum bea. Am vorbit cu regizorul care a zis, ok, hai sa facem. Ea este o fosta actrita si o sa vedeti si de ce i se interzice sa mai joace.

Pentru mine, dupa primele doua episoade, mi s-a parut o trimitere la Violeta Andrei, o actrita superba careia i s-a interzis sa mai joace pentru ca Elena Ceausescu o considera prea frumoasa.

Am incercat sa lucrez cu toata frustrarea ei de a sta in casa, de a nu face nimic. Vorbim despre o familie care nu ducea lipsa de nimic, ba dimpotriva. M-am macinat mult in directia asta. Cum ar trebui sa fie si in ce fel arati, cum esti beat si cat esti in control.

Dar ai simtit o presiune ca e o trimitere la un personaj real pe care-l stie multa lume?

Am vorbit cu regizorul si a zis “Nu vreau sa fie niciun fel de presiune de tipul asta. Vreau sa va ganditi la ce aveti voi de facut. Nu exista personaje reale, nu le cunoastem. Nu am avut posibilitatea sa vorbim cu ele, deci responsabilitatea voastra este a rolului pe care il faceti.”

In serial ai o fata adolescenta care are un rol emotional important in poveste. Folosesc asta ca sa fac o trimitere la viata ta privata. Daca cel mic, Alex, va spune mai tarziu ca vrea si el o meserie in zona artistica ce ii vei spune?

Vom vedea. Mi-e foarte greu acum. Cred ca il voi sprijini in tot ce o sa faca si cred ca, de fapt, conditia de mama te invata ca cel mai important e sa fie fericit copilul tau. In mod normal i-as zice: “du-te, mama, la arhitectura; lasa dracului asta cu actoria, ca mai sunt alte meserii”. Si imi dau seama ca asa mi-au spus si mie parintii si nu as vrea sa perpetuez un tipar din asta. Oricum o sa faca ce vrea el, indiferent ce ii spun eu. E berbec, e incapatanat, face de acum doar ce vrea el.

Ce planuri ai in teatru in 2023?

Reluam acum un spectacol la Metropolis. Din momentul in care a inceput pandemia, am jucat foarte putin teatru si mi-a lipsit multa vreme,. Asa a fost sa fie, am facut mai mult film. Dar acum reluam un spectacol pe care il jucam la Metropolis, un spectacol care se numeste Jack si femeile lui. Este un spectacol la care tin foarte mult, cu Stefan Banica in rolul principal.

Pentru ca esti aspra cu tine si perfectionista, daca ar fi sa-ti multumesti tie, pentru ceva din caracterul tau, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Pentru curaj. Pentru ca as vrea ca la finalul vietii sa pot spune: Am avut curaj. Nu mi-am formulat niciodata asta in cap, acum m-am gandit, datorita intrebarii tale. La finalul vietii, as vrea fi facut tot ce a tinut de mine si sa fi fost curajoasa. Altfel, sunt un om caruia ii este tot timpul frica de orice si nu ma uit niciodata la filme de groaza. Mereu zic: “sunt macinata de propriile frici, de ce sa mai adaug altele?!”