„Spirala” este debutul in lungmetraj al regizoarei clujene Cecilia Felmeri, cu Bogdan Dumitrache, Alexandra Borbély si Diána Magdolna Kiss in distributie. Filmul este o drama psihologica intensa despre dificultatea de a lasa in urma trecutul, cu premii castigate la Festivalul Internarional de Film de la Salonic, Festivalul de Film de la Varsovia si Festivalul „Ale Este” din Peru.

In cadrul Saptamanii Filmului Maghiar, sambata, 15 noiembrie, filmul „Spirala” al regizoarei Cecilia Felméri va avea avanpremiera, in prezenta regizoarei, a producatorului filmului, Muhi András, si a co-producatorul filmului, Tudor Giurgiu.

urban.ro a stat de vorba cu regizoarea Cecilia Felméri despre debutul in lungmetraj si provocarile primului film.

Inainte de a debuta in lungmetraj cu „Spirala”, Cecilia Felmeri a obtinut premii importante cu scurtmetrajele sale. Mátyás, Mátyás (2010), Minute infinite (2011) sau Pastila fericirii (2012) i-au adus participari si premii importante la Locarno, Mar del Plata, AFI Fest, DOK Leipzig, Vilnius, Varsovia, TIFF, Premiile Gopo, Anim’est. In prezent, preda la Universitatea Sapientia din Cluj si este co-fondatoarea si vicepresedinta Asociatiei Cineastilor Maghiari din Transilvania.

Ati terminat intai Facultatea de Drept, apoi Facultatea de Regie. Cum ati ajuns sa faceti parte din lumea filmului?

Eu inca din liceu stiam ca vreau sa fac ceva interesant, apoi m-am inscris la Drept pentru ca nu prea  stiam in ce directie sa o apuc, iar in timpul facultatii am lucrat ca actor-papusar la Teatrul de Papusi Puck din Cluj Napoca, dar nici atunci nu ma gandeam la o cariera in zona artelor. Am terminat Dreptul si atunci s-a deschis Universitatea Sapientia la Cluj, Facultatea de Film Foto-Media si m-am inscris, cumva de curiozitate, ma gandeam ca poate o sa devin jurnalist TV. La filmul de diploma am facut primul film de fictiune si atunci mi-am dat seama ca asta era ceea ce cautam. Asa am ajuns sa fac film.

Exista mai multe referinte despre dumneavoastra legate de filmul de animatie. Povestiti-ne despre aceasta pasiune.

In timpul facultatii, am ales sa fac filme de animatie la orice tema pe care am primit-o, pentru ca de cele mai multe ori ideile mele de film erau de animatie, probabil si din cauza perioadei petrecute la Teatrul de Papusi. Eu le desenam, desi nu prea aveam talent, si animatiile facute sunt de baza, mai simple. De asemenea, cu aceste animatii am luat si niste premii studentesti de-a lungul timpului, care m-au incurajat sa continui. Dupa facultate, am facut filmul „Mátyás, Mátyás”, un documentar de animatie despre Matei Corvin (n.red. nominalizat la premiile Gopo in 2011, la categoria “Cel mai bun scurt metraj”), unde deja am lucrat cu o echipa, acolo nu am mai desenat eu.

„As mai vrea sa fac animatie, dar deocamdata am mai multe idei de fictiune”.

Ati avut o lunga perioada de scurtmetraje pana la aparitia lungmetrajului „Spirala”. Cum ati facut aceasta trecere?

A fost o trecere fireasca, o dezvoltare normala a mea ca profesionist: am inceput cu scurt-metrajele unde am tot testat diferite lucruri, si abia apoi am avut proiectul de lungmetraj cu care am aplicat pentru finantare. Totul a fost un proces pas cu pas de invatare si cand m-am simtit pregatita, atunci am scris proiectul.

Cum a fost procesul de scriere pentru „Spirala”?

Am scris prima varianta, cu care am aplicat, si am primit bani pentru dezvoltarea scenariului in Ungaria. Scrierea in sine a fost destul de greu, a durat cam 2-3 ani de la prima varianta.

Cum ati ales actorii pentru rolurile din film? E o combinatie interesanta ceea ce vedem pe ecran, un actor roman nevorbitor de maghiara si doua actrite unguroaice.

Am facut casting in Ungaria pentru cele doua actrite, pentru ca voiam sa se potriveasca. Am tot cautat si actorul principal, mai intai in Ungaria, dar cum nu am gasit persoana potrivita, si filmul fiind o co-productie maghiaro-romana, puteam sa optez si pentru un actor roman, asa am ajuns la Bogdan Dumitrache.

Povesteati intr-un alt interviu despre cum ati lucrat 1:1 cu actorii, in special cu Bogdan Dumitrache, pentru a creea un personaj, ceea ce in filmul de scurtmetraj nu vi s-a intamplat. Cum a fost aceasta experienta?  

Cu Bogdan am avut sansa sa lucram inaintea fiecarei etape din cele patru stadii de filmare, in fiecare anotimp practic. El venea cu 1-2 saptamani inainte la Budapesta ca sa invete replicile in maghiara. Noi am dezbatut foarte mult personajul lui Bogdan si am repetat dinainte, pentru ca la filmare era foarte strict timing-ul, si nu aveam timp pentru repetitii. Nu se prea putea improviza pe platou pentru ca nu aveam timp pentru asta. A fost o experienta foarte buna sa lucrez cu Bogdan si in acest proces de pregatire, si la filmare.

In film, lacul pare si el un personaj. Cum ati ajuns la aceasta structura?

Practic, lacul este singura locatie din film, totul se petrece acolo, este ca un paradis pentru personaje, un paradis care poate deveni si un iad, daca relatiile personajelor nu mai functioneaza. Cumva, lacul reflecta multe intamplari din relatia personajelor, iar reflexia asta da, poate il face un personaj.

Pentru lac, noi am tot cautat mai multe locuri, iar acesta, situat la 25 km de Budapesta, a fost gasit de operator, dupa ce a vazut o poza dintr-un shooting foto de la o nunta. Singura problema a lacului era ca nu avea si o casa, asadar am cerut aprobare pentru a putea construi casa de decor, care apare in film.

• 

• 

• 

Ce inseamna, de fapt, „Spirala”?

Metafora titlului are legatura cu acea forma prin care poti sa te duci si in sus si in jos, te invarti, dar in acelasi timp te si indrepti catre o directie. De altfel, titlul „Spirala” a fost cel de lucru, insa n-am gasit ceva care sa se potriveasca mai bine si l-am pastrat.

Care a fost cea mai grea scena de filmat? De ce?

Fara sa dau spoilere, este o scena in care aveam nevoie si de lacul inghetat, si de personaje care sa fie in apa, si de cascadori, dar lacul nu era inghetat complet. Era si ultima zi de iarna la filmare, asadar nu aveam prea multe alte optiuni. Aveam emotii pentru ca, evident, nu puteam ingheta lacul, si ne vedeam pusi in situatia de a gandi scenele respective in post-productie, ceea ce era varianta cea mai proasta, dar pana la urma am avut noroc cu vremea.

Cum a fost experienta de a lansa lungmetrajul de debut intr-un an ca 2020, mai ales ca filmul are si elemente legate de izolare?

N-a fost usor pentru ca festivalurile nu s-au mai tinut sau au fost doar online. Faptul ca are si elemente legate de izolare se apropie poate de fenomenul pandemic, dar vorbim de o izolare diferita.

Filmul dvs a beneficiat de finantari din partea statului ungar, dar si a CNC-ului romanesc. Ati avut un buget de aproape 1 milion de euro care e un buget generos si pentru un film artistic. Faptul ca ati reusit sa strangeti atatia bani a schimbat in vreun fel productia? V-ati aflat in situatia in care sa ziceti, “fac si acest lucru la care nici nu visam ca am sa-l pot pune in practica”?

La filmare, bugetul s-a dovedit a nu fi chiar atat de generos, dar am avut avantajul ca puteam sa alegem cea mai buna echipa de lucru. In faza de pre-productie trebuia sa negociem pentru a obtine pana la urma tot ce aveam nevoie, pentru ca nu era neaparat un buget lejer cu care poti sa faci ce vrei. Costuri ridicate au fost si cu cele patru etape de filmare, cu patru mutari la locatie, in cele patru anotimpuri diferite.

Daca ar fi sa va multumiti dumneavoastra pentru ceva din ce ati realizat in anii acestia, pentru ce v-ati fi recunoscatoare?

Am alergat maratonul acesta de a face un lungmetraj, si cred ca sunt recunoscatoare pentru ca am reusit sa dau aproape 100% din energiile mele pentru acest film si nu am regrete din acest motiv.