De la inceputul anului, publicul cinefil poate vedea pe ecran mare si cel mai recent film al lui Arnaud Despechin, „Frate si sora”, cu Marion Cotillard in rolul principal, alaturi de Cosmina Stratan. Filmul a facut parte din selectia oficiala de la Cannes, si este o poveste despre secrete de familie si legaturi de sange care nu mai pot fi ignorate.

De la debutul sau din „Dupa dealuri” in 2012 cu marele premiu castigat la Festivalul de la Cannes, actrita Cosmina Stratan a avut mai multe proiecte de cinematografie, atat in tara, cat si in strainatate, cu cea mai recenta aparitie in „Frate si sora”, noul film al lui Arnaud Despechin, cunoscut publicului si din „Fantomele lui Ismael” / „Les fantômes d’Ismaël”, „Trei amintiri din tinerete” / „Trois souvenirs de ma jeunesse”.

Publicul a mai vazut-o pe marile ecrane si in toamna anului trecut, in „Om Caine”, primul lungmetraj de fictiune al artistului vizual Stefan Constantinescu, pe scena teatrului, in productia semnata de Eugen Jebeleanu, „Baiatul Vaduva” (Teatrelli), si pe Netflix, in horror-ul „No One Gets Out Alive” (2021).

urban.ro a stat de vorba cu actrita Cosmina Stratan despre rolul jucat alaturi de Marion Cotillard, in care interpreteaza rolul unei imigrante romance, confidenta personajului principal, Alice.

Intrebat despre tine, regizorul Arnaud Desplechin a spus ca te-a remarcat inca din 2012, din „Dupa dealuri”. Cum a decurs prima intalnire cu el?

Ca si cum nu era prima noastra intalnire. Eu ii vazusem aproape toate filmele si el vazuse „Dupa dealuri”. Poate nu e neaparat o legatura evidenta, dar dupa ce urmaresti indeaproape munca cuiva, ai senzatia ca nu e un necunoscut. In plus, intentia noastra de a lucra impreuna exista inainte de „Frere et Soeur”. Din pacate, nu ne-am sincronizat cu programul si intalnirea s-a produs un an mai tarziu.

Dar cu intreaga echipa, dupa ce te-au anuntat ca ai luat rolul?

Am cunoscut echipa abia cand am ajuns pe set. Atunci cand nu ai de-a face cu un rol principal, prima zi de lucru e si prima zi cand faci cunostinta cu colegii de platou, iar in sensul asta nu e o zi usoara.

Spuneai intr-un interviu ca deja erai fana lui Marion Cotillard, ceea ce a facut rolul mai usor. Insa cum a fost intreaga colaborare cu ea pe parcursul filmarilor?

Mi-a confirmat motivele pentru care o admiram si pentru care o admir mai departe. E o artista puternica, generoasa. Genul de actrita care poate trage tot filmul dupa ea fara sa para ca face un efort, desi in spate e multa munca si mult, mult bun gust.

Ai povestit ca Marion Cotillard te-a ajutat pe parcursul filmarilor, oferindu-ti suportul pentru a intelege mai bine ce se intampla in scena respectiva, fiind si ea intr-o pozitie similara cand a plecat sa lucreze la Hollywood, iar totul se desfasura in limba engleza. Cum ai perceput acest tip de ajutor?

Faptul ca a venit in intampinarea emotiilor si presiunii pe care le simteam m-a ajutat foarte mult si a dizolvat din stanjeneala inevitabila care intervine cand lucrezi pentru prima oara cu cineva.

Ai jucat in filme vorbind limba engleza, cum a fost experienta cu limba franceza? Rolul nu solicita o fluenta nativa, avand in vedere ca esti o imigranta romanca, insa toate conversatiile sunt in limba franceza.

Nu e o limba straina pe care o stapanesc la fel de bine cum stapanesc engleza. Dar de data asta a fost o piedica folositoare. Personajul avea nevoie de o distantare, de o dificultate de exprimare, asa ca am putut sa ma folosesc de faptul ca nu am un istoric indelungat cu limba franceza si ca inca se simte pe alocuri ezitarea.

In liceu ai studiat matematica-informatica, la facultate ai urmat jurnalismul, apoi, dupa venirea la Bucuresti, ai intrat la UNATC, si ai facut inclusiv un masterat in domeniu. Ce folosesti inca in cariera de actrita din fiecare ciclu de studiu, ca lectie invatata?

N-am analizat niciodata atent ce-a ramas cu mine din toate astea. Daca e sa fac niste presupuneri, cred ca in prima etapa de lucru pentru orice rol incerc sa organizez lucrurile destul de strict pentru ca stiu ca mai departe o sa-mi dau multa libertate si probabil ca simt nevoia de un echilibru. Imi ordonez lucrurile matematic, iar pe set imi ingadui sa ma desprind de unele dintre ele daca imi dau seama ca nu functioneaza. Cat despre jurnalism, mi-a ramas senzatia ca nu am mult timp la dispozitie sa cunosc un om inainte sa pun niste intrebari complicate. Asa e si in actorie, intimitatea se creeaza in timp mult mai scurt.

Dupa UNATC, ai studiat si la scoala de teatru al lui David Esrig de la Burghausen, cunoscuta si ca Academia de Teatru si Film Athanor. Cum a fost aceasta experienta comparativ cu UNATC?

Lucrurile au fost mult mai comprimate in perioada de lucru din Burghausen si am tendinta sa cred ca au avut un impact mai puternic asupra mea. Intalnirea cu David Esrig a fost in acelasi timp si intalnirea cu Shakespeare. Cred ca nu exista regizor roman mai apropiat de textele lui Shakespeare. A fost o scoala foarte valoroasa pentru mine care mi-a influentat mai apoi tot parcursul. Chiar daca rolurile care au urmat au fost mai mult in film, ancora e tot acolo. Confruntarea cu un text cu atat de multe conotatii nu e ceva confortabil. Noi am lucrat pe o traducere de Gellu Naum pentru „Furtuna”. Ceva ce mi s-ar fi parut in orice alt caz coplesitor, daca nu consumam experienta asta din apropierea lui David Esrig. Pentru mine a fost un profesor formidabil.

Ai practicat jurnalismul pentru o mai mare perioada de timp, si in presa scrisa, si ca reporter TV. Te-a ajutat meseria de jurnalist in actorie? Cum?

In mod cert. Presa a fost pentru mine un mediu foarte dur in care n-am avut parte de multa ingaduinta. Asta mi-a dezvoltat o disciplina de sportiv. Apoi cand am ajuns la actorie, aveam senzatia ca e totul foarte lax, ca nu muncesc suficient, ca e prea lin procesul, ca nu am rezultate. A fost nevoie sa-mi reconfigurez ritmul cu totul si sa am mai multa rabdare cu mine.

Ulterior, ai si predat cursuri de actorie la Scoala de Actorie a lui Florin Serban. Cum te-ai simtit in postura de profesoara?

N-a fost ceva planificat. Nu ma gandisem la pedagogie pana la propunerea lui Florin Serban. M-a surprins in prima faza si nu eram convinsa ca am tot ce e nevoie sa indrum pe cineva. Ca inca nu sunt stapana pe tentativa de a formula si preda ceea ce am acumulat pana acum. A fost o impresie care s-a modificat odata cu primul modul. A fost o intalnire foarte vie, proaspăta. Mi-a facut bine.

Prima ta intalnire cu Cristian Mungiu a fost pentru un interviu legat de premiul luat de acesta la Cannes cu „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” in 2007. Iti amintesti cum a descris el atmosfera de la Cannes versus cum ai resimtit-o tu, alaturi de el, la „Dupa dealuri” in 2012?

Nu prea mai tin minte cum a descris-o atunci cand ne-am intalnit pentru interviu. Mi-a ramas insa o senzatie de amuzament, de destindere. Probabil presiunea competitiei disparuse deja si odata depasita se putea glumi pe seama ei. La fel a fost si pentru noi in 2012. Facusem deja filmul, experienta care m-a ocupat in tot anul ala cat am lucrat era in continuare in prim plan. La Cannes ne-am imbracat frumos si am vazut filmul, dar n-am fost prezenta 100%.

Un premiu la Cannes inseamna o mare vizibilitate pentru actori si o posibila cariera internationala. Ai povestit in mai multe interviuri ca spre deosebire de colegii tai actori din alte tari, catre tine nu au venit scenarii imediat dupa ceremonie, ca urmare a faptului ca piata de film din Romania este relativ mica. Insa ai inceput sa colaborezi cu un agent care iti asigura vizibilitatea pe piata internationala de proiecte de film. Poti sa povestesti mai in detaliu ce inseamna lucrul cu un agent pentru un actor?

Agentul e reprezentantul direct al actorului, cel care face legatura dintre actor si directorii de casting. Directorii de casting la randul lor sunt angajati de producatori sa formeze impreuna cu regizorii distributia pentru un film. In general, agentul este la curent cu proiectele care urmeaza sa se filmeze pe piata de care e responsabil si e intr-un permanent dialog cu directorii de casting. El propune actorul pentru o proba si mai departe directorii de casting decid daca actorul respectiv se potriveste sau nu pentru rol. Decizia finala ii apartine regizorului dupa ce vede mai multe probe de la mai multi actori.

Ai avut numeroase roluri cu personaje din lumi periferice sau marginalizate, cu teme grele, de la credinta, la refugiati-imigranti, mame singure, sexualitate si identitate de gen, printre altele. Ai o metoda pe care o folosesti pentru a fi cat mai aproape de personajul pe care urmeaza sa-l interpretezi?

In parte sunt niste etape in lucru cu textul care nu sufera mari modificari de la proiect la proiect. Cat despre apropierea de personaj, e mereu contaminata de legatura regizorului cu povestea. Exista situatii in care regizorul imi da libertate mai mare si atunci imi ajustez singura apropierea de personaj, sau altele in care optiunile sunt foarte specifice. Pana acum apropierea asta s-a produs diferit. Cateodata ma inspira imersiunea intr-un univers fictiv, indepartat de al meu, dar nu e o regula. Unele confruntari nu sunt dependente de rational intru totul, pentru unele primeaza emotionalul sau spatialitatea in care se intampla.

Spui deseori ca ceea ce te atrage la un scenariu este povestea. Care sunt „ingredientele” unei povesti bune pentru ca tu sa accepti rolul?

Sa pot sa o cred, sa fie curajoasa.

De la inceputul anului, se vorbeste foarte mult in Romania despre succesul unui film comercial care a doborat toate recordurile de audienta si castiguri, „Teambuilding”. Ca actrita cu portofoliu international, ce inseamna pentru tine un film comercial?

Un film dialog intre toate clasele sociale fara sa neglijeze vreuna dintre ele. 

Atunci cand povestesti despre inceputurile carierei tale in actorie, mentionezi ca mergeai des la teatru, mai exact la Metropolis, sa vezi montari ale tinerilor actori. Intre timp, ai fost de trei ori la Cannes, ai fost aleasa Shooting Star la Berlin, te vedem pe Netflix si acum, si la cinema, cu filmul lui Arnaud Desplechin, „Frate si Sora”. Isi mai face loc teatrul in viata ta profesionala? Cum?

Cum sa nu? E ceva de care n-as vrea sa ma desprind. Sunt experiente diferite si asemanatoare totodata. Genul de concluzie cu care nu poti sa te certi si nici nu poti s-o intelegi pana la capat. Teatrul ma ajuta sa fiu o actrita de film mai buna. Si reciproca e valabila. Anul trecut am lucrat cu Eugen Jebeleanu si Bobi Pricop in doua proiecte de teatru. Sunt regizori in care imi pun toata increderea si cu care imi doresc sa mai lucrez. 

Cum este Cosmina pe scena de teatru versus un platou de filmare? Cum te influenteaza publicul?

La teatru intalnirea cu publicul muta desfasurarea lucrurilor pe alt plan. E ceva foarte seducator si infricosator. Timpul de repetitii te poate pregati pentru asta, pregatirea psihologica se face treptat. Pe platoul de filmare insa sunt mult mai sensibila si nu pot sa lucrez cu public. Asta pentru ca nu exista suficient timp de acordare cu povestea, cu personajul si atunci cred ca ochii straini ar strica magia. Filmul se vede cand e gata, inainte nu te lasa sa te uiti la el.

Am citit ca in timpul facultatii, iti doreai sa lucrezi cu David Esrig, cu Pippo Delbono, cu Declan Donnellan sau cu Thomas Ostermeier. Cum a ramas cu aceste visuri?

Au ramas acolo, desi intre timp am avut sansa sa lucrez cu David Esrig.