Maine, 9 noiembrie, la Sala Radio trupa Byron celebreaza 18 ani cu un concert special care se numeste “sindromul impostorului in patru acte”. Spectcolul e sold out de cateva zile deja, dar daca vreti sa-I vedeti pe baietii de la Byron in Bucuresti o puteti face la concetrul lor de 1 decembrie devenit traditie. S-au pus deja in vanzare.
Aniversarea de 18 ani a prilejuit o discutie cu Dan Byron despre emotii, dorint ade perfectionare, ce a fost bine si ce a fost greu in acesti ani.
Sunt cateva lucruri cu garda jos si ii multumesc lui Dan pentru deschidere si sinceritate.

De ce te-ai gandit ca, la aniversarea a 18 ani a trupei byron, sa abordezi un subiect delicat “sindromul impostorului”? La prima vedere nu pare ca sunteti pe celebrare.

A venit singur impostorul in viata noastra, sindromul impostorului.
Da, e o treaba negativa, dar eu ii vad laturile pozitive, pentru ca e un fel de motoras care face toata sandramaua asta sa se miste. Daca n-ar exista motorasul asta, probabil ca ne-am culca pe o ureche si am fi multumiti cu ce facem si cu ce am facut pana acum. Am zice ca suntem grozavi si ne-am plafona. Dar de 18 ani incoace incercam sa ne autodepasim si sa ne demonstram ca tot ce am facut bun pana acum n-a fost o intamplare.

Si eu traiesc forma mea de sindromul impostorului. Dar mi se pare ca e mare curaj sa vrei sa pui in spatiul public aceasta problema. Nu simti ca expui mult din vulnerabilitati?

Mi se pare ca arta, daca nu isi arata vulnerabilitatile, nu e arta. Daca isi arata doar chestiile de fatada – fie religie sau politica sau orice altceva – nu e arta. Arta, in primul rand, e vulnerabila.

Ziceai ca a ajuns si la voi sindromul impostorului. Cum il simti tu sau cum l-ai simtit?

De fapt, cand am propus titlul eram intr-o sedinta de lucru. Ne adunasera cu totii si incercam sa gasim o idee pentru aniversarea de 18 ani si pentru turneul asta. Si iti jur ca “Sindromul impostorului in patru acte”, exact asa, mi-a iesit pe gura fara sa gandesc. Dupa care am stat sa ma gandesc mult la ce am spus. pentru ca eu nici macar nu credeam ca am vreun sindrom al impostorului, pentru ca este atat de subtil cateodata, incat nu te prinzi ca exista.

Cred ca nu stiai sa il numesti. Pentru ca, citind de-a lungul anilor blogul tau, era evidenta dorinta de perfectionare din ce lecturi ai. Nu iti vine sa te perfectionezi daca nu simti ca mai e loc perfectat.

Ai foarte mare dreptate, doar ca nu ma intorsesem niciodata la treaba asta. Niciodata. De ce incerc sa fac mai bine si mai mult si mai frumos? Si aveam senzatia despre mine ca nu am nici un fel de sindrom, de fapt. Si dupa aceea, mi-am dat seama ca era sindromul impostorului.

De ce e structurat show-ul in 4 acte?

Pai sunt efectiv 4 segmente: momentul de inceput al spectacolului in care ne adunam pe scena. O sa vezi ca venim pe rand pana ajungem sa fim 5, Adica se canta 5 piese si ala e actul intai. Dupa care in actul 2 cantam niste treburi, asa cum o facem noi de obicei. Si in actul 3 vin Muse Quartet si in momentul in care cantam cate o piesa de pe fiecare album ca sa marcam cei 18 ani. Si dupa aia actul 4, care e un bis prelungit.

Si daca duci asta inapoi in viata ta? Cum ati ajuns la aceasta structura? Sa fie in patru acte.

Aia e gluma suprema, ca mie mi-a iesit pe gura in patru acte, dar de fapt mi-am dat seama ca este un arc peste timp si ceva mai relevant pentru cei 18 ani nu putea sa existe, pentru ca primul nostru album, Forbidden Drama, este structurat in trei acte. Si daca ala are trei, asta nu putea sa aiba doua.

In ultima vreme am fost foarte interesata de sanatatea mentala a artistilor pentru ca am facut un interviu cu violonistul Alexandru Tomescu care mi-a povestit ca face masterclass cu tinerii muzicieni, nu neaparat pe tehnica muzicala, desi, desigur, discuta si asta, dar pe partea de concentrare, pe partea de training pentru increderea in sine, pentru sanatatea mentala. Tu simti presiunea live-ului?

Stiu artisti mari, ma rog, nu ca ii cunosc eu personal, dar stiu ca au mari probleme inainte de fiecare aparitie. Eu am reusit de-a lungul anilor astora sa trec peste emotii si sa mi se para scena un loc prietenos. Mi se pare ca nu e niciun fel de problema, Dar asta sunt eu. Nu stiu cum e pentru altcineva.

Dar cum simti energia multimii? Tu canti la cateva mii de oameni.

Gandeste-te ca aia cateva mii de oameni sunt cu mine acolo. De multe ori, cele cateva mii de oameni canta cu mine. Dupa un festival acum doi ani, am simtit in timpul concertului ca sunt un surfer care a prins valul ala perfect si care se lasa dus de valul ala perfect pana in departare, dar fara sa pice deloc. Iar valul se sustine exact cu viteza potrivita, echilibrul potrivit, nu stiu cum sa zic.

Imi imaginez ca la 10.000 de oameni e deranj.

Depinde cum o iei. Depinde cum se uita la tine. Schimbul asta de energie e ca un drog, e o chestie de care devii dependent. De asta zic ca treci peste emotiile de dinainte de un concert sau pe care le poti avea pe scena. Te urci acolo asteptandu-le. Drogul.

Spui ca energia multimii e ca un drog. Aceste lucruri pozitive cu care te hranesti, puse fata in fata cu validarea, nu activeaza si mai mult sindromul impostostorului?

Sa stii ca nu-mi dau seama. Cum spuneam, totul a inceput intr-un punct in care nu credeam ca am vreo legatura cu sindromul si care in momentul asta a crescut foarte tare, dar nu-mi dau seama despre toate aspectele. Adica probabil ca o sa mai ia niste vreme pana sa ma prind de alte aspecte.

Spun asta pentru ca vrei sa replici o senzatie de placere, sa redai din nou senzatia drogului multimii.

Probabil ca ce spui tu este sa-ti validezi, ca n-a fost doar o intamplare data trecuta. Da, e foarte posibil.

Atunci vrei sa faci din nou. Adica apar nesigurante si zici poate nu a fost o intamplare, n-am fost suficient de bun, a fost o intamplare, a batut soarele mai frumos.

Da, acum mai e o chestie. Dupa o perioada in care ai tot felul de concerte de-astea reusite si cu tot felul de multimi care sunt la fel de entuziaste, incepi sa crezi ca asa e normal. Problema mea cea mai mare, cu concertele si cu emotiile la concerte, spre exemplu, este atunci cand nu exista public. Cand publicul e foarte, foarte putin.

Nu cred ca mai ai situatia asta… era la inceputul carierei…

Nu mai am. Dar daca s-ar intampla, sa avem concert acum la Sala Radio si sa vina 50 de oameni, as avea o problema. As fi mult mai impostor decat sunt in mod normal. Stii?

Da, dar nu mai este cazul. Asta e fragilitatea celui de la inceput, care trebuie sa reziste in fata la 5 oameni, la 20 de oameni. Si acolo cred ca e foarte greu sa faci fata mental si sa mergi mai departe, sa crezi cu adevarat in ceea ce faci ca sa ajungi la nivelul la care esti tu in acest moment, tu, byron si tot ceea ce reprezinta trupa.
Cat e inspiratie, stiinta si noroc intr-o zi in care compui o piesa de care esti multumit si care mai tarziu o sa devina hit?

Inspiratia e o chestie foarte discutabila. Pentru ca, in mare parte, tot ceea ce numim noi inspiratie vine din subconstient. De fapt, e un cumul. Ce putem face este sa invatam tot felul de metode prin care sa accesam acest subconstient. Sunt tot felul de exercitii, tot felul de rutine pe care le fac tocmai ca sa accesez acel subconstient. Si da, actioneaza fix ca o inspiratie, adica, la un moment dat te trezesti ca scrii ceva la care nu te-ai gandit prea mult si care este cu adevarat inspirat, dar treaba aia vine din subconstient.
Spre exemplu, este un vers intr-o piesa care se numeste Anima, un vers care – citez din mine ca sa zic asa – zice “Tot ce nu vreau sa fiu sunt deja”.
Mie mi-a iesit pe gura fara sa o gandesc exact ca titlul “Sindromul impostorului in patru acte”. Am scris-o, era ok, suna bine. Acum stiu oameni care si-au facut tatuaj cu versul asta.
Iar daca te uiti pe toate cifrele de pe streaming, este versul cel mai share-uit. Dar eu nu am gandit-o ca va iesi un vers.

Ce cred ca ai mai facut si cred ca e parte din inspiratie, a fost “sa pui” in tine niste multe informatii, multe senzatii, multe sa citesti mult, sa vezi multe.

Bineinteles, asta e de la sine inteles, cel putin pentru mine. Avem o gluma de scena unde sunt foarte multe cabluri si, la un moment dat, sunetistul i-a spus tehnicului “fii atent, e foarte simplu de inteles: tot ce intra trebuie sa iasa undeva”. Asa e si in viata. Daca nu bagi ceva in tine, nu ai ce sa scoti. Trebuie sa sintetizezi practic informatia si sa o scoti in felul tau.

Dar ai fost asa de la inceput? Preocupat de a invata, de a acumula informatii?

Am fost asa dintotdeauna, dar nu mi-am dat seama ca are vreo importanta. Am facut-o pur si simplu pentru ca mi-a placut. Adica lecturile, auditiile sunt niste chestii care fac parte din viata mea, ca asa mi se pare normal. Nu e o chestie impusa.

Vedeai asta acasa cand erai mic? Erai pe genul care citeai, ascultai, faceai chestii multe?

Citeam foarte mult, dar muzica nu prea ascultam, pentru ca nu aveam la ce. Aveam un casetofon mono luat de taica-miu cand fusese singura data in viata lui in afara tarii. Aveam o caseta pe care erau cateva piese; ce reusise si el sa inregistreze.
In schimb citeam foarte mult, dar cred ca si din cauza asta, pentru ca n-aveam Cartoon Network, n-aveam 100 de programe la televizor. N-aveam tableta, n-aveam jocuri, n-aveam nimic.

Si ce citeai? Non-fiction sau SF-uri?

Citeam fictiune. Eram ca orice copil.

Jules Verne?

Sa stii ca Jules Verne foarte greu imi pica in mana si mi se pareau greoaie si plictisitoare cartile lui, o lua foarte greu povestirea. Eram mai degraba incantat de povestile gen Cei trei muschetari sau Winnetou, dar si astea se gaseau foarte greu.
Mandria fiecarei biblioteci de acasa era, in primul rand, colectia Dumas cu Cei trei muschetari, Dupa douazeci de ani. Vicontele de Bragelonne.
Aveam un vecin care avea cartile cu Winnetou si Old Shatterhand, dar taica-su nu-l lasa sa imprumute nicio carte. Si, pentru ca mi-era prieten, imi imprumuta cate una si rearanja cartile in biblioteca in asa fel incat taica-su sa nu sa nu observe ca lipseste ceva.

Astazi care e drive-ul tau in a citi? Pentru ca ai club de carte…

Mi-am facut club de carte pentru ca mi-am dat seama ca este o chestie care face parte din viata mea si despre care as vrea sa vorbesc. Imi place la nebunie ca ne intalnim, vorbim despre asta.
Nu e genul de club de carte in care ne intalnim intr-un bar, consumam nu stiu ce, mancam. Noi ne intalnim in privat, discutam strict despre carti si asta e tot.
In astia 18 ani de byron te-ai gandit vreodata sa te lasi de muzica?

Nu m-am gandit niciodata sa ma las. Am vrut la un moment dat sa plec din tara, sa incerc in alta parte, dar mi-am dat seama ca e greseala pe care au facut-o si inaintasii, ca sa zic asa, adica pornind de la Phoenix pana la cine vrei tu. Acum mi se pare ca ideea de a pleca din tara e o prostie.. Dar de lasat de muzica niciodata nu mi-a trecut prin cap, pentru ca e tot ce iubesc sa fac. Si ca sa fiu si mai realist, este tot ce stiu sa fac.

Sunt sigura ca ai putea si sa scrii o carte. Te-ai gandit vreodata sa scrii o carte?

M-am gandit. Dar acolo sa stii ca impostorul mi-a dat-o grav, pentru ca nu cred ca stiu sa scriu o carte. Eu stiu sa scriu texte de-astea scurte, cele pentru un blog, pentru social media, dar nu stiu sa scriu carti.
Mi-am propus la un moment dat sa ma apuc sa invat cum e structura la o scriere de forma lunga. Si da, as vrea sa scriu o carte. Poate mai multe.

Care ti se pare ca a fost momentul cel mai glorios din anii astia? Cel care ti-a umplut sufletul si ai zis Doamne, iti multumesc ca fac aceasta meserie.

Au fost multe. Concertul de care vorbeam mai devreme s-a intamplat in 2022, la Electric Castle. Anul asta am avut din nou concert la Electric Castle si a fost iarasi cu surf. Este incredibila energia de acolo. In plus fata de asta, am avut niste lansari foarte misto: lansarea de la Noua, lansarea de la Efemeride, care a fost la Arenele Romane, cu 2000 de oameni veniti special pentru noi.
Sentimentul a fost absolut incredibil. Sa vina 2.000 de oameni sa stie cine naiba esti si sa cante cu tine versurile pe care le-ai scris tu la tine in dormitor. Este fabulos. E o implinire la care nu cred ca visam vreodata.

Ca sa ma intorc la interesul meu pentru cum faceti fata emotiilor live. Ce crezi ca ar trebui sa stie un tanar despre controlul emotiilor daca vrea sa aiba succes in orice forma de spectacol?

Probabil ca ar fi bine sa vorbeasca si cu un psiholog, dar ce i-as recomanda eu la prima mana ar fi sa invete sa respire. Sunt niste exercitii de respiratie care pot fi facute inainte de orice fel de performance, tocmai ca sa iti reglezi respiratia, pentru ca tinde sa devina sacadata si, mai ales daca esti vocalist pe scena, tinzi sa nu mai ai aer cand canti. Si atunci, daca inveti sa iti reglezi respiratia, ajungi sa ai aer si ajungi sa capeti incredere in tine insuti. Pentru ca evident ca in momentul in care ramai fara aer, iti scade brusc aceasta incredere.
Dar pe mine cred ca cel mai mult m-a ajutat ca, acum multi, multi ani, faptul ca am cantat pe strada. Eu in liceu, la un moment dat, neavand bani sa ies cu colegii in oras, am decis sa cant in strada.

Cu banii dintr-o zi, ce puteai sa iti cumperi atunci?

Spre exemplu, eu imi cumparam foarte multe casete, in fiecare zi imi cumparam muzica. Locul meu preferat era langa magazinul Muzica, gangul unde e acum Humanitas.
Erau foarte multe casete, erau bine inregistrate si era un tip care le vindea, care era foarte de treaba si care imi recomanda chestii.

Si cum a fost experienta cantatului pe strada?

Prima data aveam un nod in gat, pentru ca treceau tot felul de cunoscuti si de profesori de la liceu. Nu mai vorbesc ca m-am apucat sa cant si eu din prima la Unirii, la metrou. Imi era o rusine de intram in pamant, dar incet, incet am inceput sa imi dau seama ca e o prostie, ca nu am de ce sa imi fie rusine, ca nu am dat in cap nimanui si nu am intins mana.

Tu, ca lider al trupei, trebuie sa manageriezi cumva si emotiile si starile colegilor de trupa inainte de a va urca pe scena. Cum faci asta? Pentru ca banuiesc ca si ei au micile lor frici.

Nu m-am gandit niciodata sa-i tin in brate sau ceva. In primul rand ca eu nu sunt lider si imi imi asum rolul asta doar in momentele in care chiar trebuie sa isi asume cineva.
Noi suntem o gasca care cu asta se ocupa si atmosfera din interiorul gastii e una speciala, una de incredere si una de suport in toate directiile. Acum, ca mi-ai pus problema asta, ma intreb daca vreunul dintre noi are vreo emotie inainte sa se urce pe scena, pentru ca eu nu le vad. Mie mi se pare ca toata lumea e super pregatita pentru orice fel de concert.

N-am fost niciodata la voi in culise, dar imi imaginez, dupa cum te simt pe tine, ca e o chestie barbateasca. Adica rezolvati niste lucruri pentru ca va stiti de multi ani, din instinct, cu niste glume de baieti si cu o palma pe spate. Hai!

Facem si asta, dar daca intri la noi in backstage, s-ar putea sa te plictisesti groaznic. Pentru ca eu fac vocalize, Andrei isi incalzeste mainile pentru tobe, si tot asa. Tin minte ca eram acum multi ani intr-un club din tara, asteptam sa inceapa concertul si fostul nostru chitarist, Costin, a venit la masa la care stateam si a vazut numai apa plata peste tot. Toata lumea citea cate o carte sau statea linistita intr-un colt. Si a avut o replica din asta ironica… Ce rock’n’roll !!!

Asta cu cartea in brate ma face sa ma intorc inapoi la scoala ta. Scoala de muzica din Liceul Militar. Cu spirit de artist trebuia sa intri in rigoarea militara, sa bati cadenta. Cum se impacau lucrurile astea la momentul scolii?

Pai nu se impacau, evident. Si majoritatea dintre noi nu eram chiar artisti. Adica erau tot felul de oameni veniti din toata tara, care incercau sa isi construiasca o viata stabila cumva. Sau, ma rog, parintii lor incercau sa le construiasca.
La urma urmei, armata din totdeauna a avut muzica militara. Stii, toate fanfarele, de la fanfara care canta in parc pana la toate vizitele sau plecarile si venirile unui presedinte, tot timpul e cu fanfara.

Si tu de ce ai ajuns acolo?

Am un frate mai mare care s-a dus in Liceul Militar de Muzica. Parintii ne-au dat la muzica de mici ca sa ne tina ocupati. Eu am am inceput la 6 ani scoala de muzica, el la 10 ani. Inainte de Revolutie, el a dat la liceul militar si presupun ca era acelasi mod de gandire al parintilor mei. Era o viata sigura, un job super stabil. Daca prindeai loc in Bucuresti, era perfect.

Fratele tau ce zice acum despre ce faci tu?

Cred ca e mandru de mine. Adica cel putin asa se exprima cand vorbim despre asta. El a continuat si a si iesit subofiter in Armata Romana, practicand muzica militara.

Putina lume stie ca tu ai fost si profesor la scoala in perioada in care ai vrut sa faci joburi sigure. Ai mai preda astazi?

As mai preda, dar n-as preda la scoala, nu m-as duce sa fac parte dintr-un sistem pe care l-a gandit altcineva prost. Si chiar vreau sa fac un curs de Song Writing, dar o sa vreau sa-l fac particular.

Dar ce le-ai spune copiilor care astazi isi doresc foarte mult mai multa expunere decat noi. Pentru ca au si uneltele. Social media ii ajuta in orice directie sa aiba peste noapte expunere. Cu ce sa plece la drum, ce bagaj sa aiba?

Cred ca e o discutie foarte grea si nu stiu daca ma pricep. Ce as incerca eu sa fac ar fi sa le deschid apetitul, sa ii fac sa se indragosteasca de muzica, pentru ca de acolo vine totul, de fapt. Dupa aceea, felul in care se duce viata sau cum reusesti sa manageriezi treaba asta e absolut individual,

Cu ce iti doresti sa plece spectatorul dupa concertul de la Sala Radio, de pe 9 noiembrie?

Imi doresc sa plece implinit. Mi se pare ca orice fel de concert trebuie sa ne faca sa ne simtim mai bine si trebuie sa plecam de acolo cu o energie mai buna.

O intrebare la care am sa te rog sa faci o introspectie personala sincera. Daca e sa te gandesti la tine, la parcursul tau de artist din toata aceasta perioada, pentru ce trasatura din caracterul tau ti-ai fi recunoscator? Pentru ce ti-ai multumi tie?

Sunt doua trasaturi si le stiu. Adica vezi ca-ti raspund direct. Inconstienta si incapatanarea.
Doua trasaturi care in mod normal ar putea fi considerate negative. Dar eu tot timpul tind sa caut pozitivul chiar si in negativ. Cum am gasit in sindromul impostorului, de fapt partea lui buna? Si inconstienta si incapatanarea m-au adus aici.
Indiferent cat de greu mi-a fost si indiferent cat de nu stiu cat de mult nu se vedea drumul inainte, eu tot am mers pe el.
Ma refer la toata viata mea, nu numai la Byron, si nu pot sa nu imi aduc aminte de niste momente foarte grele, niste momente in care oricine ar fi renuntat. Niste momente in care n-aveam ce sa mananc, la propriu. Am avut o perioada cand am stat in Cluj, cand cantam cu Kumm.

Stiu povestea, stateai intr-o casa din care curgea apa pe pereti. Cred ca ai povestit undeva.

Da, din pereti, la baie, iar eu in fiecare dimineata ma gandeam unde ma duc astazi ca sa fac rost de ceva de mancare. Fara nicio gluma. Mergeam pe la prieteni si speram ca li se face si lor foame, ca nah, n-o sa te lase nimeni nemancat. Dar nicio clipa nu m-am gandit sa renunt nici macar atunci.