Interviu Flavia Frigeri: „Ideile sunt cea mai valoroasa moneda pe care o ai. Si trebuie sa curatoriezi in spatiu, nu impotriva lui.” Frigeri este curatoarea expozitiei „All Our Todays” la MARe.
Pentru a doua oara in cariera sa, Flavia Frigeri revine in Romania ca curatoare a unei expozitii de anvergura, de aceasta data la Muzeul de Arta Recenta (MARe) din Bucuresti. Experta in arta postbelica, a colaborat cu MARe pentru a crea un concept solid care sa puna in valoare, in premiera, colectia impresionanta de arta contemporana a muzeului. Necunoscuta pana acum publicului larg, colectia include nume importante precum Giorgio de Chirico, Olafur Eliasson, Richard Serra, Hermann Nitsch, Daniel Richter si Max Bill. Expozitia este una dintre cele mai bine gandite si accesibile prezentari de arta internationala realizate in ultimul deceniu in Romania. Este deschisa pana la 25 mai si co-curatoriata de Ioana Iuna Serban.
Echipa urban.ro a stat de vorba cu curatoarea expozitiei “All Our Todays” cu o zi inaintea vernisajului de la MARe. In interviul de mai jos, Flavia Frigeri discuta despre parcursul sau profesional, experienta in Romania, importanta storytelling-ului in curatoriat si modalitati de a face istoria artei accesibila unui public larg.
Interviul ofera o oportunitate rara de a intra in dialog cu una dintre cele mai influente curatoare ale momentului si de a intelege filosofia sa asupra curatoriatului.
Flavia Frigeri exploreaza viitorul istoriei artei intr-un moment in care aceasta se rescrie sau, asa cum sugereaza unul dintre proiectele sale la National Portrait Gallery din Londra, se reincadreaza.
Cu o cariera marcata de colaborari cu institutii de prestigiu precum Tate Modern si National Portrait Gallery, Flavia Frigeri este una dintre cele mai influente curatoare si istorice de arta ale generatiei sale. Nascuta la Roma si cu o pregatire academica solida – un doctorat in istoria artei la University College London si diplome de la University of Chicago si John Cabot University din Roma – Frigeri si-a dedicat viata reinterpretarii istoriei artei, cu un accent pe arta postbelica, Pop Art si reprezentarea artistelor in istoria artei.
Unul dintre cele mai mari succese din cariera sa a fost co-curatoria expozitiei ‘Henri Matisse: The Cut-Outs’ la Tate Modern in 2014, care a devenit cea mai vizitata expozitie din istoria muzeului, atragand peste 560.000 de vizitatori. Impactul expozitiei ramane puternic si astazi, fiind considerata una dintre cele mai importante prezentari ale operei lui Matisse. De asemenea, a lucrat la expozitii majore precum ‘Paul Klee: Making Visible’ si ‘The World Goes Pop’, oferind noi perspective asupra unor artisti si miscari consacrate.
In prezent, Flavia Frigeri este curator la National Portrait Gallery din Londra, unde conduce ‘Reframing Narratives: Women in Portraiture’, un proiect sustinut de Chanel care isi propune sa imbunatateasca reprezentarea femeilor in colectia muzeului, atat din perspectiva artistelor, cat si a subiectelor portretizate.
Pe langa activitatea curatoriala, Frigeri este lector la Sotheby’s Institute of Art si autoare a unor carti esentiale pentru intelegerea artei contemporane, precum ‘Pop Art’ si ‘Women Artists’, parte din seria Art Essentials a editurii Thames & Hudson. De asemenea, a scris volumul ‘New Histories of Art in the Global Postwar Era: Multiple Modernisms’, un proiect care analizeaza multiplele fatete ale modernismului postbelic la nivel global.
Flavia Frigeri este alegerea ideala pentru expozitia “All Our Todays” de la MARe datorita capacitatii sale de a adapta o prezentare de arta contemporana catre publicul larg, un element esential in peisajul cultural local. O parte dintre gandurile sale despre expozitie sunt incluse in catalogul ce poate fi descarcat gratuit la intrarea in muzeu, prin scanarea codului QR de pe pliantul cu harta expunerii.
Cariera ta este marcata de o combinatie impresionanta de excelenta curatoriala, rigoare academica si o intelegere profunda a istoriei artei. Esti ceea ce as numi un istoric de arta complet, 360 de grade—creezi expozitii care modeleaza istoria artei, cercetezi si scrii despre ea, iar in acelasi timp o predai. Cum reusesti sa mentii o prezenta atat de dinamica si influenta in lumea artei, cum le echilibrezi?
Esti prea generos. Mi-as dori sa am un raspuns foarte structurat, dar as fi minti. Am stiut intotdeauna ca vreau sa fiu curator. Sunt unul dintre oamenii care si-au stabilit obiectivul de foarte devreme. Dupa sase ani la Tate, am ajuns intr-un punct in care trebuia neaparat sa imi termin doctoratul. Asa ca am facut o pauza de la munca institutionala si am ajuns sa predau aproape din intamplare. Nu a fost ceva planificat, s-a intamplat pur si simplu. Si m-a surprins pentru ca mi-am dat seama cat de mult inveti din predare. Uneori uiti ca nu doar tu transmiti cunostinte, ci trebuie sa te gandesti la ele intr-un mod diferit. Acum predau mai putin pentru ca nu am timp, dar incerc sa tin macar cateva prelegeri pe an, pentru ca mi se pare un exercitiu mental foarte valoros. Este si o experienta care te smereste, pentru ca esti in fata studentilor si trebuie sa te confrunti cu perspective diferite. Cred ca asta este un lucru bun, te tine tanar. Si aici vad frumusetea legaturii dintre predare si curatoriat: esti in sala de curs si ai ocazia sa simti pulsul a ceea ce se intampla in domeniu. Este un lucru foarte util. Dar in primul rand, ma consider curator.
Multe dintre schimbarile din istoria artei de azi, inclusiv munca ta, sunt despre reinterpretare si despre aducerea unor perspective noi asupra trecutului si prezentului. Ce iti alimenteaza curiozitatea si capacitatea de a redefini sau a reincadra constant naratiunile din istoria artei?
Sunt in mod natural o persoana foarte curioasa. Una dintre provocarile mele este ca sunt interesata de prea multe subiecte in acelasi timp si trebuie sa ma concentrez, altfel as putea merge in 25 de directii diferite simultan. Cand eram la Tate Modern, am facut o expozitie numita „The World Goes Pop”, care a fost despre reinterpretarea artei pop, indepartandu-ne de Warhol si Lichtenstein. A fost un moment definitoriu pentru mine, pentru ca mi-a aratat ce fel de curator vreau sa fiu. La inceputul carierei, pana nu experimentezi, nu stii exact ce iti doresti sa faci. Acel moment m-a facut sa inteleg ca sunt cu adevarat interesata sa scot la lumina povesti inca nespuse. Sa descopar artisti si conexiuni care nu sunt evidente.
Atunci am inceput sa ma concentrez pe arta realizata de femei. In timpul vizitelor pentru expozitia despre Pop Art, intram in multe ateliere ale artistilor barbati si, undeva intr-un colt, pe podea, vedeam o pictura diferita. Intrebam: „A cui e pictura asta?”, iar raspunsul era mereu: „A fostei mele sotii”, „A surorii mele”, „A unei prietene”. Erau mereu femei care creasera lucruri incredibile, dar care fusesera lasate in umbra. Asa a inceput interesul meu pentru arta realizata de femei.
Recent, am vazut expozitia despre Pop Art la Fondation Louis Vuitton din Paris si au inclus si artiste femei. M-am gandit imediat la impactul pe care l-a avut expozitia de la Tate asupra culturii in ansamblu, la efectul de propagara. Acum, cand vorbim despre Pop Art, nu ne mai referim doar la Lichtenstein si Warhol, ci si la Yayoi Kusama sau Hannah Höch.
Cand am vazut acea expozitie, am avut un moment de mandrie. Am fost recent la muzeul Reina Sofia din Madrid si am vazut expusi artisti din expozitia mea despre Pop Art. Desigur, nu e meritul meu, pana la urma totul tine de valoarea artistilor, dar m-a bucurat enorm. Simti un fel de satisfactie cand vezi ca artistii pe care i-ai promovat incep sa fie reprezentati de galerii si ca acest efect de propagare functioneaza. Atunci realizezi ca rolul tau ca istoric de arta si curator este semnificativ, pentru ca deschizi noi perspective.
Ai lucrat cu unele dintre cele mai prestigioase institutii, de la Tate Modern la National Portrait Gallery, iar acum expertiza ta contureaza expozitia de la Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti. Ce te-a atras si inspirat cel mai mult la acest proiect?
Proiectul se bazeaza pe colectia MARe, deci pornesti de la o limitare, pentru ca lucrezi cu ceva ce exista deja. Imi plac limitarile, pentru ca ma fac sa gandesc mai creativ. Am fost incantata sa primesc provocarea: acestea sunt lucrarile, acum gandeste-te cum le poti integra intr-o poveste coerenta. Acest proces — care, de fapt, este prezent in orice expozitie — de a lua toate piesele si a le da sens, este partea care imi place cel mai mult.
Deci, ti-a placut sa creezi un puzzle care inca nu exista?
Exact. Ai Bridget Riley, dar si pe Imre Bach din Ungaria, care explora arta pop intr-un mod interesant, si pe Marcia Hafif din Liban. Estetic, lucrarile lor pot parea asemanatoare, dar provin din contexte complet diferite. Sau Peter Halley, care se ocupa de consumerism si capitalism. Imi face o mare placere acest exercitiu.
„Nu gandesc in termeni de „artisti romani”, pentru ca arta nu are granite. Cred ca suntem o generatie care nu mai gandeste in termeni de frontiere nationale. Dar este o intrebare interesant, cum definesti cu adevarat acest lucru? Exista un tip de arta nationala?” (Flavia Frigeri)
Cand auzi termenul „arta romaneasca”, la ce te gandesti prima data?
Ma gandesc la cativa artisti romani pe care ii cunosc. Dar aceasta este una dintre marile intrebari ale momentului —sa vedem arta italiana, arta romaneasca, arta britanica ca entitati separate. Evident, exista un motiv geografic pentru care descriem arta astfel, iar anumiti artisti raspund unui context specific. In acelasi timp, se poate argumenta ca toata arta este “arta” si ca acest cadru national nu mai este neaparat util. Poate ca spun asta pentru ca ma concentrez mai mult pe arta postbelica, dar cred ca este relevant sa privim arta romaneasca sau poloneza in anumite perioade in care contextul social si politic a influentat semnificativ creatia artistica.
Ca sa raspund la intrebare, primele doua nume care imi vin in minte sunt Cornel Brudascu—am avut o intreaga sala cu lucrarile lui in expozitia mea despre Pop Art—si Romul Nutiu, pentru care am curatoriat un mic proiect acum cativa ani la Cetate Arts Danube. Si, desigur, Adrian Ghenie. Dar nu gandesc in termeni de „artisti romani”, pentru ca arta nu are granite. Cred ca suntem o generatie care nu mai gandeste in termeni de frontiere nationale. Dar este o intrebare interesant, cum definesti cu adevarat acest lucru? Exista un tip de arta nationala? Este o intrebare interesanta. Este aceeasi intrebare valabila si in cazul pavilionelor nationale de la Bienala de la Venetia. Cred ca ramane deschis interpretarilor.
Si in contextul reincadrarii acestor naratiuni, este vorba si despre depasirea canonului Istoriei Artei, unde suntem invatati sa gandim in termeni geografici. Dar crezi ca acum reusim sa depasim acest mod de gandire?
Cred ca da. Rupem toate aceste bariere si gandim mult mai transgeografic. Tipul de munca care ma intereseaza cu adevarat este acela in care incepi sa vezi puncte de contact si schimburi neasteptate. Un artist care lucreaza in Polonia si care are o conexiune cu cineva din Argentina – devine un proces mult mai poros si mai putin constrans.
Expozitia pe care o curatoriezi la Bucuresti include lucrari de Giorgio de Chirico, Antony Gormley, Olafur Eliasson, Richard Serra, ca sa numim doar cativa. Cum ai abordat selectia si prezentarea acestor artisti in contextul romanesc?
Am fost ajutata mult de Ioana Iuna Serban, care este co-curatoarea expozitiei si intelege foarte bine contextul romanesc, ea a fost ghidul meu. Lucrarea care mi-a declansat procesul de gandire a fost cea a lui Giorgio de Chirico. Cand am inceput sa analizez lista de lucrari si sa ma gandesc la ele, el parea elementul atipic. Il asociem cu arta metafizica, care este mult mai legata de perioada moderna, desi, intr-un fel, el este un proto-Warhol, pentru ca s-a repetat de-a lungul intregii sale vieti. De fapt, Warhol il adora si au lucrat impreuna la un proiect. Asa ca, intr-un fel, este foarte postmodern. Lucrarea din colectie, “Piazza d’Italia”, este datata 1960, dar a realizat sute de astfel de lucrari. S-a repetat pana la epuizare, dar in continuare in cadrul metafizic.
Pentru mine, intrebarea a fost: cum poti lega acest cadru metafizic de OP Art sau Conceptualism? Dincolo de elementul postmodern – faptul ca a fost Warhol inainte de Warhol, ca a inteles cultura reproducerii in care traim – ceea ce m-a interesat a fost sa-l folosesc ca punct de plecare pentru a reflecta asupra ideii de enigma, necunoscut si incertitudinea vietii, care, in esenta, sunt temele centrale ale lucrarilor sale. Acesta a fost punctul meu de pornire.
Cum a fost experienta ta de lucru la Bucuresti?
Este o experienta diferita in fiecare tara si in fiecare spatiu. Te gandesti la un public diferit, la o modalitate diferita de a explica lucrurile. Pentru mine, a fost vorba despre acest proces de intelegere a institutiei, despre cum sa prezint lucrarile, despre ceea ce ar avea sens pentru MARe si pentru Bucuresti – mai mult decat despre descoperirea lucrarilor in sine, pentru ca acesti artisti imi erau deja cunoscuti. Iar cealalta parte este cea creativa. Ne intoarcem la ce spuneam mai devreme: cum dai sens lucrurilor? Cum creezi teme in jurul unor grupuri de lucrari care, la prima vedere, nu par sa se potriveasca perfect?
Cum ai lucrat cu spatiul de la MARe? Pentru ca este un spatiu foarte diferit si provocator.
Pentru mine, curatoria se intampla mereu in spatiu. Intotdeauna le spun studentilor mei, in prima zi de curs, ca exista doua reguli de aur ale curatoriatului. Prima este ca ideile sunt cea mai valoroasa moneda pe care o ai. A doua este ca trebuie sa curatoriezi “in” spatiu, nu “impotriva” spatiului. Asa ca, atunci cand Roger, fondatorul muzeului, m-a invitat sa fac expozitia, primul lucru pe care i l-am spus a fost: “Roger, trebuie sa vin sa vad muzeul.” Pentru ca nu pot lucra daca nu am vazut spatiul.
Cand ai vazut prima data MARe?
In vara trecuta. Totul s-a intamplat foarte repede. Am venit, am vazut spatiul – si are o arhitectura foarte specifica, are niveluri, are grilaje. De obicei, ceea ce fac este sa-mi construiesc un model 3D manual – nu e frumos, e foarte artizanal – si imi creez miniaturi ale lucrarilor de arta si incep sa ma gandesc la expozitie in spatiu.
Si il privesti de sus, ca o vedere panoramica, de ansamblu?
Da, am toate miniaturile si incep sa ma gandesc la ele. Si apoi, intr-o anumita masura, iau decizii si in momentul instalarii, pentru ca atunci vezi lucrarile in realitate si iti dai seama daca dialogheaza sau nu intre ele. Dar, in general, vin deja cu o idee destul de clara in minte. Mereu ma gandesc la liniile de perspectiva – cand urci scarile de la MARe, vezi lucrari care comunica intre ele, este o expozitie foarte obiectuala. Imi doresc mereu ca lucrarile sa se simta confortabil in spatiu.
Te-ai nascut la Roma, ai studiat in SUA si Marea Britanie, locuiesti acum la Londra si lucrezi la nivel international. Cum a influentat experienta multiculturala abordarea ta asupra istoriei artei si curatoriatului? Legatura cu ideea de arta fara frontiere si reincadrare (reframing) este evidenta.
M-a facut sa fiu foarte constienta ca nu exista o singura cale corecta de a face lucrurile. Exista multe modalitati diferite. Si asa ar trebui sa fie. Cand operezi doar intr-un singur loc, risti sa ramai blocat intr-un canon, intr-un mod fix de a lucra. Dar cand trebuie sa lucrezi in multe locuri diferite, devii mult mai agil si receptiv la fiecare context. Imi place sa ma dezvolt intr-un mediu multicultural. Cred ca vine si din faptul ca am studiat in SUA si Marea Britanie, ca locuiesc in UK, dar vin cu un bagaj cultural italian. Nu vreau sa sune cliseic, dar sunt deja un cetatean al lumii. Experienta de a-ti parasi tara natala si de a merge in alta parte te pregateste sa ai o minte mult mai deschisa. Si, de asemenea, aceasta curiozitate – fiecare loc are specificitatile si povestile sale. Imi place la nebunie acest lucru.
Ai lucrat cu unele dintre cele mai mari opere si cei mai importanti artisti din istorie. A existat vreodata o lucrare sau o expozitie care ti-a schimbat complet perspectiva asupra artei?
Expozitia despre Pop Art de la Tate chiar mi-a schimbat perspectiva si m-a facut sa realizez cat de mult expozitiile de grup sunt, intr-un fel, cele mai „curatoriate” expozitii. Retrospectivele sunt si ele, desigur, dar in cazul expozitiilor de grup, curatorul este povestitorul, cel care creeaza naratiunea. Si imi place foarte mult sa spun povesti.
Prima expozitie pe care am vazut-o din portofoliul tau a fost “Henri Matisse: The Cut-Outs” la Tate Modern in 2014, care ramane si astazi cea mai de succes expozitie a muzeului, cu peste 560.000 de vizitatori. Curatorul principal a fost Nicholas Cullinan care atunci lucra la MoMA, ulterior a condus National Portrait Gallery iar acum este directorul British Museum. Stiu ca ati fost o echipa solida de co-curatori. Ce crezi ca a rezonat cel mai puternic cu publicul si cum au contribuit deciziile curatoriale la succesul fara precedent al expozitiei?
Din punct de vedere curatorial, cel mai mare efort intr-o astfel de expozitie este asigurarea tuturor acelor imprumuturi. Este un efort de diplomatie care dureaza ani de zile. De fapt, ne-a luat cinci ani sa pregatim acea expozitie. Bineinteles, nu am lucrat doar la ea in tot acest timp, ci la multe alte proiecte.
Expozitia a fost co-organizata cu MoMA, de aici si implicarea lui Nick, iar succesul ei a constat in reunirea unor lucrari care nu mai fusesera vazute impreuna de cand au parasit, practic, studioul lui Matisse. Acesta a fost triumful curatorial in acel caz.
In ceea ce priveste publicul, cred ca a fost pur si simplu reteta perfecta: un artist cunoscut, dar un aspect mai putin explorat al operei sale. Era o expozitie colorata, plina de viata, optimista. A rezonat atat cu artistii, cat si cu publicul larg. Multi vizitatori au plecat simtindu-se inspirati creativ. Pe parcursul expozitiei, in fiecare saptamana, primeam la Tate Modern creatii inspirate de expozitie: covoare, pantofi, fuste. Parca brandul Aquazurra a lansat pantofi care aveau colajele si decupajele lui Matisse. A fost o sursa incredibila de inspiratie. In acelasi timp, Matisse este unul dintre cele mai mari nume ale secolului XX, deci expozitia a bifat toate criteriile pentru a avea succes.
Am studiat la facultate cartile tale despre “Pop Art” si “Women Artists” pentru un proiect. “Women Artists” scoate in evidenta figuri adesea trecute cu vederea. Crezi ca discursul feminist in arta a evoluat semnificativ in ultimul deceniu sau mai sunt inca multe goluri in recunoasterea artistelor?
Este un proces in desfasurare. Spun asta pentru ca mai este inca foarte mult de descoperit si de scos la lumina. Procesul a inceput in 1971, cu Linda Nochlin, si este nevoie ca multi oameni sa contribuie la acest demers. In fiecare zi descoperi o noua artista. Da, exista mai multa constientizare acum. De exemplu, Artemisia Gentileschi este considerata astazi o figura majora, la fel ca Caravaggio. Acum 20-25 de ani, nu era cazul. Vedem, deci, aceasta evolutie, dar mai este mult de lucru.
Anul trecut am realizat o expozitie la Turner Contemporary in Margate, despre femeile si arta abstracta in anii 1950, care a abordat multe dintre aceste probleme. De ce anumite lucrari au fost create intr-un anumit fel? Contextul in care aceste femei lucrau le influenta in mod direct – echilibrarea responsabilitatilor casnice cu crearea artei era o realitate pentru multe dintre ele. Mai sunt inca multe de facut, atat in ceea ce priveste educatia, cat si in recunoasterea unor practici artistice esentiale.
Ai mentionat Margate, un oras care trece printr-o adevarata renastere. Cum ai descrie ceea ce se intampla acolo?
A devenit cu adevarat o destinatie culturala. Si, da, o renastere, partial datorata lui Tracey Emin, care este originara din Margate si care a devenit un adevarat ambasador al orasului. A creat spatii si facilitati pentru artisti si l-a transformat intr-un loc care ii primeste cu bratele deschise pe cei tineri. Trebuie sa avem in vedere si faptul ca Londra este un oras foarte scump, iar multi artisti au inceput sa se indrepte spre locuri unde isi pot permite ateliere mai mari, resurse mai accesibile si o comunitate mai restransa, mai usor de navigat. Margate a devenit un astfel de loc. In plus, acolo se deschid multe galerii mai mici. Cand a fost construit Turner Contemporary, ideea a fost sa aiba un efect similar cu Guggenheim Bilbao – folosirea unui muzeu pentru regenerare culturala. Cred ca au reusit.
“Sunt mult, mult mai fericita cand merg la o expozitie si vad oameni care nu sunt din lumea artei plimbandu-se prin galerie si iubind ceea ce vad. Asta este scopul muncii mele. Scriu gandindu-ma cum voi explica acest lucru cuiva care poate nu stie nimic despre el. La urma urmei, nu am exista fara public.”(Flavia Frigeri)
La National Portrait Gallery coordonezi *Reframing Narratives: Women in Portraiture*, un proiect sustinut de Chanel. Cum abordezi aceasta reincadrare a naratiunilor istorice evitand, in acelasi timp, tokenismul?
Este o intrebare dificila. Dar principiul calauzitor, pe care il aplic mereu, fie ca este vorba de o expozitie, o carte sau un alt proiect, este relevanta. National Portrait Gallery nu este doar despre arta, ci si despre oameni. Este o experienta care te smereste si probabil va dura zeci de ani pana sa atingem un echilibru perfect. Dar intotdeauna trebuie sa ne intrebam: ce a realizat aceasta femeie? Ce ne poate spune? De ce este inca relevanta? Daca ne lasam ghidati de aceste intrebari, evitam tokenismul.
Fiecare femeie pe care am introdus-o in colectie a contribuit cu ceva semnificativ. Imi place sa cred ca, daca ii inveti povestea si ii vezi portretul, poti fi inspirat si tu. Se spune ca „daca poti sa vezi, poti sa fii”, iar in contextul National Portrait Gallery este esential sa vezi o pioniera in stiinta, sa stii ca astfel de femei au existat.
Un exemplu fascinant este Nellie N. Dart, o profesoara americana de chimie care, prin anii 1915-1920, a inventat o metoda inovatoare de predare folosind briose decorate cu simboluri chimice. Folosea aceste briose pentru a-i ajuta pe studenti sa inteleaga formulele chimice. Astfel de povesti arata ca exista o mostenire bogata a femeilor in stiinta si cultura, chiar daca unele dintre ele nu au fost recunoscute la vremea lor.
Ca lector la Sotheby’s Institute of Art, care sunt conceptiile gresite despre curatoriat sau istoria artei pe care trebuie sa le corectezi la studenti?
Le spun studentilor mei inca din prima zi: *nu este un job atat de glamoros pe cat pare*. Multi isi imagineaza ca imi petrec zilele stand in fata operelor de arta, discutand cu jurnalisti simpatici ca tine si fiind fotografiata. Acesta este doar un mic procent din ceea ce inseamna curatoriatul. De fapt, mare parte a muncii inseamna emailuri, bugete, logistica. E o munca care nu pare deloc atragatoare din exterior. Dar eu o iubesc in intregime.
Aceasta iluzie am avut-o si eu la inceput, cand am facut primul meu stagiu la Tate Modern. Lucram cu Nick si mi-am dat seama rapid ca nu este vorba doar despre arta si cercetare. Ca sa fii curator, trebuie sa fii capabil sa faci multe lucruri: sa strangi fonduri, sa promovezi expozitia, sa gestionezi relatii institutionale. Practic, trebuie sa fii un om bun la toate.
Un fir rosu al carierei tale, pe care il apreciez foarte mult, este despre curatoriere, dar si despre scrierea de carti care fac miscarile artistice complexe sa fie accesibile pentru toata lumea. Cum reusesti sa echilibrezi rigoarea academica cu acest mod de a face istoria artei captivanta pentru un public larg?
Nu mi-a placut niciodata ideea de a fi unul dintre acei oameni care scriu doar pentru colegii lor, poate de aceea nu am devenit niciodata un academician. Foarte des, academicienii tind sa vorbeasca in primul rand acestui tip de public. Cartile pe care le-am scris au fost un exercitiu grozav, iar editorul meu mi-a spus acest lucru: trebuie sa scrii acea carte imaginandu-ti ca o scrii pentru femeia care sta in fata ta in metrou sau pentru bunica ta, sau pentru cineva care are un interes, dar nu cunoaste neaparat cuvintele mari, nu cunoaste canonul. Asa ca trebuie sa explici. Si este un proces, trebuie sa inveti cum sa il faci. Dar este si un proces foarte satisfacator. Sunt mult, mult mai fericita cand merg la o expozitie si vad oameni care nu sunt din lumea artei plimbandu-se prin galerie si iubind ce vad. Asta este scopul muncii mele. Scriu gandindu-ma cum voi explica acest lucru cuiva care poate nu stie nimic despre el. La urma urmei, nu am exista fara public.
Care este relatia ta cu scrisul? Il vezi ca pe o extensie a jobului de curator sau iti ofera un alt tip de libertate intelectuala?
Scrisul este lucrul pe care il iubesc cel mai mult si il urasc cel mai mult in acelasi timp. Sunt zile in care nu pot scrie si ma intreb de ce nu am devenit contabil. Si sunt zile in care pur si simplu il ador. Si stau acolo si imi spun: este cel mai tare lucru din lume. Si imi ofera mai multa libertate, este libertatea cuvantului, nu esti limitat de un spatiu. Dintr-o data, totul este posibil in fata paginii albe de pe ecran.
Il vad ca pe o extensie, ca pe un mod de a amplifica ceea ce se intampla cu o expozitie. Dar uneori scriu texte care nu au nicio legatura cu expozitiile. Recent am scris unul si, la final, mi-am spus „Chiar imi place acest argument.” Si e genul de lucru care nu ar putea deveni niciodata o expozitie. Este un argument. Si a fost o scriere buna, a fost o zi buna. Si apoi sunt altele cand… Sunt sigura ca ai si tu astfel de momente.
Nu poti controla inspiratia.
Uneori este o lupta. Esti acolo, te chinui cu fiecare fraza. Dar mi-a placut intotdeauna sa scriu, sincer. Asa cum am spus, il urasc si il iubesc, dar in esenta iubesc scrisul cu adevarat.
Pui deseori accent pe importanta storytelling-ului in curatoriere. Daca ai putea crea o expozitie care sa spuna povestea propriei tale calatorii in arta, care ar fi tema centrala?
Ar fi foarte mult despre femei. Chiar daca propria mea poveste in arta a inceput cu un barbat, cu Bernini, cu Apollo si Daphne din Galeria Borghese. L-am iubit cand eram copil si am continuat sa-l iubesc crescand. Modul in care sunt realizate frunzele, este incredibil, arata atat de real. Dar povestea mea ar avea multe femei si ar semana aproape cu un targ de vechituri, cu tot felul de lucruri adunate la un loc. Sunt maximalista. Expozitia pe care o vedeti la MARe este redusa la esential. De fapt, expozitiile mele tind sa fie mai controlate din punct de vedere vizual. Dar poate as merge pana la capat si as face o aglomeratie de lucrari, cu atarnari de tip salon, ceea ce imi place enorm. As umple totul cu o colectie extraordinara de arta realizata de femei.
Pentru a avea energia creativa necesara pentru toate aceste proiecte minunate, ce faci pentru a te reincarca si a te inspira?
Rareori am zile de pauza. De fapt, cele mai creative momente nu sunt cele in care stau jos si gandesc in mod constient. Ele apar cand cumpar mancare sau cand ma plimb. Sunt acele locuri in care nu te-ai astepta sa gandesti creativ, dar acolo chiar imi vin ideile. Si paradoxal, acolo ma si reincarc. Imi place sa merg pe jos, ma ajuta sa ma concentrez. La fel, imi place sa fac sport. Daca iau o pauza, atunci merg undeva la soare, pe o plaja, cu o carte – este modul meu suprem de a ma reincarca.
Si la final, ce este arta?
Arta este ceva care iti permite sa vezi lucrurile altfel. Este aproape ca un portal. Traim intr-o epoca a telefoanelor, a imaginilor si a stimulilor constanti, toata ziua, fara oprire. Si exista o frumusete si o pretiozitate in a putea sa te opresti si sa privesti. Si cred ca arta inca mai are aceasta putere, chiar daca oamenii tind acum sa o vada prin filtrul telefoanelor lor. As merge atat de departe incat as interzice telefoanele in expozitii. Dar inca mai sunt acele momente cand mergi la o expozitie si vezi oameni care chiar iau o pauza. Si cred ca aceasta este o mare putere a artei.
Biletele pentru expozitia „All Our Todays” sunt disponibile aici.
