Cu ocazia expozitiei “All Our Todays” la Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti, publicul roman are sansa rara de a vedea lucrari semnate de unii dintre cei mai influenti artisti internationali ai secolelor XX si XXI – de la Giorgio de Chirico si Lucio Fontana la Antony Gormley si Olafur Eliasson. Sunt artisti care au modelat intelegerea noastra asupra artei contemporane, operele lor se regasesc in colectiile celor mai prestigioase muzee de arta moderna si contemporana, e la MOMA la Pompidou sau Tate.

Expozitia, o premiera pentru MARe si pentru tara noastra, reuneste peste 60 de lucrari din colectia internationala a muzeului si este curatoriata de Dr. Flavia Frigeri si Ioana Iuna Serban – una dintre cele mai articulate si complexe voci curatoriale a momentului. Acesta este punctul de plecare al unui interviu cu Iuna Serban pe care va invitam sa il descoperiti mai jos, va prezinta atat culisele si perspectivele unei ample expozitii, dar si traseul profesional, poetic si teoretic al unei Ioanei.

Nascuta in 1990 la Braila, Ioana Iuna Serban este curator la MARe si doctor in filologie/studii vizuale, cu o teza care analizeaza relatia dintre text si imagine in arta contemporana. 

In egala masura, este poeta cu o voce distincta, autoare a trei volume ce imbina observatia sociala taioasa cu lirismul introspectiv, culminand recent cu “Fata intalneste institutie”, o cronica poetica a fricilor si fragmentarilor identitare din epoca noastra.

Expozitiile pe care le-a curatoriat – de la “Ce-i de vazut. Fotografia in Romania dupa 2000” la “Fete de vis: Idealul feminin in arta romaneasca” – articuleaza o privire atenta asupra unor teme de actualitate: reprezentarea, identitatea, vizibilitatea artistica. In acelasi timp, activitatea sa teoretica, editoriala si traducerile din campul artelor vizuale contureaza un profil profesional rar: acela al unei creatoare de punti intre arte, medii si discursuri, intre sensibilitate si rigoare, intre estetic si social.

Va recomandam sa asistati la unul dintre tururile ghidate pe care le tine in cadrul expozitiei “All Our Todays” — vineri, 11 aprilie, va avea loc un astfel de tur, biletele pot fi achizitionate aici — unde veti descoperi arta contemporana intr-un mod mult mai nuantat.

Expozitia ”All Our Todays” prezinta la Bucuresti lucrari al unor  artisti internationali foarte importanti. Cum ati structurat expozitia pentru a oferi o experienta coerenta si pentru a pune in valoare dialogurile dintre lucrari?

Expozitia prezinta unii dintre cei mai importanti artisti care au modelat arta contemporana sau cum o intelegem noi in ziua de astazi. Pornind de la modernism, incet-incet aluneca in arta contemporana, pentru ca inca exista acel pasaj de la ceea ce inseamna arta in sensul inceputului de secol al XX-lea. In sensul a ceea ce au adus avangardele catre schimbarea de paradigma care vine la jumatatea secolului trecut si in urma celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand se schimba multe lucruri, mentalitati. 

Expozitia e foarte provocatoare si poate greu de digerat in anumite masuri, fiind foarte multa arta abstracta, foarte mult conceptualism si foarte multe noi registre ale privirii si ale privitului pe care cumva cineva trebuie sa ti le medieze pentru a intra in logica lor si a le descoperi inclusiv frumusetea.

Lucrarile au fost atunci dispuse de Flavia Frigeri pe grupaje. Ea a facut un plan inainte de a ajunge noi in spatiul fizic, de a ne intalni cu lucrarile. Evident, acel plan a fost deconspirat de realitate, cum se intampla intotdeauna inainte, iti imaginezi niste lucruri si realitatea din muzeu este cu totul alta, pentru ca aici intervin mai multe aspecte.

Spatiul in sine, care la Muzeul de Arta Recenta este o bijuterie si o opera in sine si, pe de alta parte, realitatea fizica a lucrarilor, marimea lor, dincolo de ceea ce citeam noi, informatiile pe hartie, si cum prezenta lor de fapt se impune intr-un fel si poate necesita un altfel de atentie care poate permite si comunicarea cu altele. 

Suntem multumite de ce a iesit, si Flavia si eu, e destul de aerisita expozitia si nu oferim senzatia de o parada care nu a fost niciodata dorita. Lucrarile au fost aduse in muzeu nu pentru a fi doar un tur de forta, ci pentru a crea niste povesti si a incerca si noi sa ne explicam noua si sa revedem cumva istoria artei la sfarsitul istoriei artei. Caci asa se pune problema, odata cu postmodernismul si cu secolul al XX-lea, se termina istoria artei, nu?

Cum spuneai medierea culturala si tururile ghidate sunt piloni importanti ale misiunii muzeului, dar mai ales ale expozitiei de fata. Ai facut multe tururi ghidate de-a lungul timpului, ti-ai dezvoltat o reteta personala pe care mizezi pentru a ajuta publicul sa inteleaga mai bine o expozitie de arta contemporana precum aceasta?

Fiecare expozitie poate cere o reteta a ei. Un lucru pe care am incercat sa-l fac in tururi este sa prezint un foarte scurt istoric al muzeului, ca oamenii sa stie ce inseamna acest lucru, ca e primul muzeu privat de arta din ultimii 100 de ani si legatura cu cartierul Primaverii. In rest, fiecare expozitie isi aduce propria poveste si propriul mod de a fi povestita. Pe de alta parte, de fiecare data conteaza foarte mult publicul, pentru ca mi-a placut foarte mult sa tin uneori tururi si unei singure persoane. Acolo era un dialog si, intr-adevar, cand sunt mai putini oameni, pana in 5 persoane, se creeaza un fel de intimitate. 

Am avut si tururi cu grupuri unde simteam ca intr-adevar ei sunt foarte angajati in ce se spune si atunci puteam si eu sa devin mai stimulata si imi dadeam seama ca daca vin dintr-o anumita poezie pe care sa zicem ca mi-o formulez pentru fiecare expozitie, o poezie necesara pana la urma, pentru ca nu de fiecare data reinventam roata. Dar pot sa ies din acele lucruri si sa dau mai multe detalii, pentru ca am cui, ca sunt oameni care sunt cu adevarat interesati.

Colaborarea cu Flavia Frigeri trebuie sa fi fost cumva stimulanta. Care au fost ideile sau metodele curatoriale pe care le-ati explorat impreuna?

E prima data cand am lucrat cu un curator strain, evident ca aveam mari emotii, dar Flavia a fost foarte fireasca in modul in care a pus problema. Emotiile au venit si pe fondul in care noi am avut mare parte din comunicare prin mediul online. Pentru mine, aceasta distanta mediata tehnologic este uneori o problema in a cunoaste un om si a dezvolta o relatie cu el. Cu toate acestea, a fost foarte frumos modul in care s-a creat acest ping-pong de idei, de ceea ce stiam eu despre muzeu, despre spatiile sale si despre publicul din Romania, pe care Flavia n-avea de unde sa-l cunoasca. La fel cum a venit Flavia cu viziunea, apoi cum cele doua sau au ajuns intr-un vals.

In momentul in care ne-am aflat in muzeu cu lucrarile si am stat de vorba, am incercat sa le mutam in toate partile, sa ne dam seama care e varianta cea mai buna. A mers foarte rapid si cred ca metoda a fost, oricat de cliseic ar suna asta, un mod de a povesti curatorial. Privim un fel de istorie a artei si din punctul de vedere al curentelor, dar pe de alta parte, sa vedem si cum putem povesti despre aceste lucruri.

Interviu Flavia Frigeri: „Ideile sunt cea mai valoroasa moneda pe care o ai. Si trebuie sa curatoriezi in spatiu, nu impotriva lui.” Frigeri este curatoarea expozitiei „All Our Todays” la MARe.

La o dezbatere despre mediere culturala la care am participat zilele trecute se vorbea despre cum oamenii nu trebuie sa se simta exclusi cand vad o expozitie de arta contemporana. E un lucru despre care stiu ca vorbea si Flavia in discursul ei. Care crezi ca sunt pragurile care ii opresc pe oameni din a vizita astfel de expozitii in Romania?

Sunt de acord ca nu trebuie sa se simta exclusi, dar, pe de alta parte, imi dau seama de ce unora le e greu sa nu se simta exclusi, pentru ca, intr-adevar, noi nu avem inca in Romania un public atat de format sau un obicei de a merge la expozitii. Poate nici in alte tari publicul nu este la acest nivel de culturalizare, dar poate ca e pur si simplu un un soi de lejeritate in alte parti, in alte spatii culturale, astfel incat omul sa se simta in largul sau, sa mearga in locuri pe care nu le cunoaste, unde sunt lucruri pe care nu le cunoaste.

La noi, in continuare este un clivaj intre aceste parti, intre zona care cunoaste arta contemporana si cei care nu au repere. Atunci parca se simt coplesiti si inspaimantati, inlaturati. Atunci poate ca ne intrebam: noi ce facem, ce am putea sa facem in planul acesta al artei, nu doar institutional, ci din toate punctele de vedere?

Cumva, arta contemporana nu isi spune singura povestea…

Intr-adevar arta contemporana are nevoie de foarte mult povestit si nu e doar un stereotip, asa este. De multe ori si eu, mergand in tot felul de expozitii, am intalnit lucrari unde artistul avea un intreg text pentru a putea fi inteles. La un moment dat poate si imarginea ar trebui sa fie lasata sa vorbeasca, sau obiectul, sau ce e acolo, dar cred ca e nevoie poate doar de un tip de introducere, un mic ghidaj in care sa explici omului cam cum se vrea inteleasa aceasta arta contemporana.

Cum vezi evolutia ta in departamentul curatorial al muzeului de-a lungul timpului? Ai fost curator de la inceput?

Da, la inceput titulatura a fost de muzeograf, pentru ca noi pana acum cativa ani nu aveam notiunea asta de a pune meseria de curator intr-un contract de munca. Colaborarea mea a inceput in 2016, eu vin din zona literaturii si altele erau caile mele cu arta. La inceputul colaborarii am tradus cataloage, asta s-a mentinut pana in 2022, atunci a fost cel mai recent catalog pe care l-am tradus asa cap-coada, de la muzeu. Ma tot gandeam ce as putea eu sa fac, venind din lumea asta a istoriei artei, poate partea de scris texte, dar pana la urma, am avut contact, prin natura meseriei, cu toate partile curatoriatului.

Ai curatoriat expozitii cu tematici diverse, de la idealul feminin in arta romaneasca, la fotografie. Ai un fir rosu care iti leaga interesele curatoriale?

Daca ma gandesc la toate ideile pe care le am la sertar, sunt multe si nu vreau sa le las la sertar, chiar vreau sa le pun in practica. De fapt, sunt un fel de lumi pe care le creez si asta m-ar interesa. Cand au fost un fel de solo shows care n-aveau legatura cu muzeul, erau proiecte independente, am vrut sa captez acel moment sau sa spuna ceva, sa invit privitorii intr-o lume. Cred ca despre asta e vorba. Nu ma intereseaza neaparat un mediu, pentru ca nu simt ca acela este genul de experienta in care eu as putea aduce un plus, ci mai curand un fel de trecere in revista intre toate lucrurile acestea.

Esti, cum ai spus, in primul rand om de litere, recunoscuta ca autoare de texte, atat critice, volume de arta, cat si poezii. Cum iti influenteaza scrisul activitatea de curator si viceversa?

Are foarte mult legatura si cu cuvintele, nu doar cu imaginea. Atunci cand scriu literatura ma gandesc foarte mult la imagini, iar in momentul in care dau de imagini, cred ca totul ajunge filtrat si prin text. E ca si cum incepi in mintea ta un roman, ca un film, poate ca un fel de autobiografie. In poezia mea nu vreau neaparat sa fiu foarte confesiva cu ce mi s-a intamplat mie, chiar daca nu sunt spuse la persoana intai, in felul acela, sunt lucruri pe care le-am trait, le-am simtit la un moment dat. Mi se pare important sa se poata regasi si alti oameni acolo.

In expozitii mi se pare interesant sa fac tocmai inversul, sa fiu foarte autobiografica, chiar daca e cu atat mai greu vezi lucrul acesta pentru ca este vorba despre lucrari de arta. In acelasi timp, cumva respectand si o realitate a istoriei artei, mi se pare important ca si curatorul sa nu devina doar asa un fel de papusar care se joaca cu lucrari facute cumva, altii au facut treaba si eu doar le dispun in spatiu, pentru ca e pana la urma si o intrebare in ziua de astazi care e natura curatorului. E ca un fel de regizor de film sau de teatru, unde are scenografia facuta din lucrari, doar ca nu are actanti, nu are actori? Se pune aceasta problema, adica zona aceasta e cumva de spectacol si de un tip de manipulare a artei si a artistilor? Sau este o zona in care arati mai mult respect si fata de istoria artei si de anumite tendinte si de a incerca sa intelegi niste fenomene umane, nu doar teoretice.

Cand ai tradus textele de arta, cand citeam lista lunga de texte pe care le-ai tradus, ma gandeam ca este tot o forma de mediere, mai ales la arta contemporana si la conceptele artistice sau teoretice care uneori sunt foarte sofisticate. Cum navighezi provocarile acestea de a traduce dintr-o limba in alta? Pare o responsabilitate aparte deoarece unele expresii nu au acelasi sens in limba romana si tu trebuie sa le mediezi cumva.

De fiecare data aproape imi puneam niste probleme exact de genul acesta, cum lasam niste cuvinte care nu au echivalent si poate nici nu ar trebui tot timpul sa existe un echivalent. De exemplu la performance eu am optat pentru a-l lasa asa si nu as opta pentru o traducere. Unele lucruri au si o frumusete a lor, sa fie in alta limba si isi pastreaza din nuantele acelea. 

Am avut emotii, de fapt, in primele dati cu textele acestea despre arta, pentru ca, evident, cautam si cum ar mai fi pe internet. Nu cred in primul rand ca un traducator traduce fara dictionar langa el, dictionar electronic sau cum ar fi, pentru ca trebuie de fiecare data sa gasesti, sa te inspiri din mai multe variante si sa-ti dai seama care este cea mai buna pentru acel text. E o reformulare a unui discurs in care trebuie sa gasesti poate si nuanta potrivita in limba respectiva. De cele mai multe ori am tradus din romana in engleza, engleza avand logica ei. Am tradus foarte multe texte de Erwin Kessler, el are fraze lungi si stufoase. Evident ca trebuia sa le mai trunchiez pentru ca in engleza, daca lasam in felul acela, iesea ceva ciudat, care nu mai avea sens.

E interesant ca ai scris si un doctorat in relatia text-imagine, cumva cu asta te ocupi prezent: text si imagine.

Este o teorie despre ”nou”, eram interesata despre cum putem problematiza, cum e problematizat de fapt noul in societatea si in arta contemporana. Acolo e pe baza relatiei text-imagine. E despre o falie a noului chiar si in arta pentru ca pana la urma si noul inseamna atatea lucruri si poate fi in atatea moduri tratat. Eu m-am bazat pe niste teorii incercand sa explic cum le vedeam. Pe mine ma interesa chiar cuvantul nou, pentru ca am scris in engleza si e interesant ca ai ”new-newness-novelty”. In romana acest ”newness” nu are alternativa in romana. Concluzia la care am ajuns este ca noul in arta contemporana, de foarte multe ori, sta ca reper pentru continuitate, nu este o ruptura, ci o continuitate. 

Lucrezi cu textul si cu imaginea. Cand ai stiut ca aceasta dihotomie te defineste?

Cred ca dintotdeauna. Cand eram mica, am desenat si am povestit in acelasi timp. Adica desenam putin si in acelasi timp povesteam ce s-ar intampla cu acel personaj. Sper sa ajung sa ma intorc la a face un roman grafic, de pilda, sau astfel de lucruri.

Stiu ca ai inceput sa lucrezi la un roman de benzi desenate.

Am facut foarte putin legat de benzi desenate, mai putin decat poate mi-as fi dorit, dar au fost si alte urgente in momentele acelea. Mi-ar placea sa ma intorc si la zona aceasta de banda desenata. In perioada aceea desenam de mana, era o perioada in care vedeam ca altii din Romania, pe care i-am cunoscut, faceau foarte mult pe calculator. Doar ca eu nu aveam nici abilitatile, nici tehnologia pentru asa ceva si atunci faceam de mana. Mi-am dat seama ca era foarte apreciat ca erau facute in cateva ore, intr-adevar lua foarte mult timp. Dar de-aia nu am ajuns prea departe cu asta.

Poeziile tale exploreaza teme precum identitatea, memoria si societatea contemporana. Exista o legatura intre modul in care abordezi aceste teme in poezie si modul in care le abordezi in curatoriere?

Cred ca mai ales in volumul care a fost lansat in iarna, am lasat lumea artei sa intervina mai mult decat mi-as fi inchipuit sau intentionat. Titlul volumului porneste de la titlul unei poezii, a unei serii de poezii, ”Fata intalneste institutie de arta”. Era in engleza acel titlu si e foarte mult legat de lumea artei si dincolo de lumea artei, ca scena artistica. Arta si ce inseamna ea acum, cum e arta abstracta sau arta figurativa, cum sunt ele prezente ca arta si ca lucrari in viata mea si cum imi structureaza pana la urma un imaginar. 

Inclusiv ultimele doua volume contin reproduceri dupa lucrari de arta. Cel din 2021, ”Un viitor care se potriveste trecutului” are reproduceri din lucrari de Anca Muresan. Iar ”Fata intalneste o institutie de arta” are pe coperta o reproducere dupa o lucrare de Mi Kafchin. Cred ca sunt exact pe tipologia unui imaginar in care ma aflu si eu. Poate mai clar la Mi Kafchin, cu acele insertii cumva SF in care este si meditatie si filozofie, dar in acelasi timp foarte apetisante vizual. Ma regasesc mult in aceasta zona.

Ce rol joaca experimentarea in practica ta?

Niciodata nu mi-am dorit neaparat sa experimentez, adica nu am pus astfel problema despre mine. Cand fac ceva nu fac un experiment, ci vreau sa fac in cel mai bun mod fata de ceea ce imi imaginez si ce nevoie am pentru a accesa o anumita lume care, la un moment dat, poate ca nu mai e disponibila. Poate mi-am imaginat sau amintit ceva din copilarie si nu mai am acea lume sau ceva ce mi-am dorit la un moment dat si am proiectat. Atunci, pentru a ma conecta mai bine cu acel lucru si a-l obtine incerc sa creez, poate sa scriu, dar de experimentat, nu am experimentat.

Dar cu inovatia ce relatie ai?

Am in continuare o mare problema cu noul, mi-e greu sa accept noul si imi dau seama de lucrul asta. Nu mi-am propus sa inovez, una este cand ma uit la ce fac altii, artisti sau scriitori, poeti, ce aduc inovator. Culmea este ca de cele mai multe ori mi se pare ca acei creatori care inoveaza cel mai mult sunt cei care, de fapt, vor sa pastreze o nota foarte traditionala cumva. Adica sa mearga dupa manual si tocmai in incercarea de a fi cat mai ca la carte ajungi la cu totul alte rezultate decat cele de dinaintea ta sau cele scontate. 

Care sunt conceptele teoretice, cartile sau autorii, care te influenteaza cel mai mult in prezent, in dezvoltarea stilului tau de scris si de curatoriat?

In relatie cu scrisul si curatoriatul citeam foarte mult Claire Bishop, Peter Osborne, Boris Groys, cativa dintre cei pe care acum aproape toata lumea care se pregateste in zona aceasta ar trebui sa ii parcurga la un moment dat, macar putin. Ei au surprins exact momentul in care se nastea fenomenul in care noi deja suntem astazi si care probabil e deja intr-un declin si ajunge catre alte alte modalitati de a fi. Imi place si Peter Sloterdijk si filozofia lui.

In literatura mi-a placut mult romanul lui Robert Musil, ”Omul fara insusiri”, e un reper. Un alt roman care mi-a placut foarte mult din adolescenta si pana acum, l-am citit de cateva ori, ”Maestrul si Margareta” de Mikhail Bulgakov. Tot imaginarul acela e foarte frumos construit, ca stil. Don DeLillo, imi mai place foarte mult. Kurt Vonnegut am reinceput sa-l citesc zilele astea. Cred ca dintre cei mai mai aproape de epoca in care traim, imi plac cei care pot sa amestece si niste consideratii despre societatea in care suntem si despre lume in general, si despre rostul umanitatii. Adica sa fie putin mai filozofici, dar intr-un mod foarte fin si firesc. Daca o scapa putin si inspre SF ar fi perfect.

Ai avut modele cand ai crescut in acest domeniu, in zona curatoriatului?

Am fost formata de Erwin Kessler, el a fost cu siguranta un model.

Ce ai recomanda unui tanar curator sau tinere curatoare care intra acum in campul muncii?

Cred ca este nevoie sa ai multa rabdare. Curatorul inca nu cred ca a fost cu totul definit ca persoana in Romania, nu are neaparat un statut cum sunt artistii. Curatorul inca este un hibrid.

Interactionand cu alti artisti, alti curatori din sectorul cultural, cum ai vazut diferenta dintre jobul tau si misiunea pe care o ai fata de ceea ce se intampla in muzeele de stat? Fiind un muzeu privat, putem vorbi de o abordare diferita, poate lucrurile sunt mult mai libere.

Daca ma uit la MNAC, niste lucruri sunt destul de similare, daca ma refer la niste nume de artisti romani. Intr-adevar, noi am avut si avem multi artisti internationali.

Este mai liber in aceasta institutie, cred ca intr-o institutie privata toate libertatile sunt de alta natura. Pe de alta parte, este si o institutie mult mai mica fata de alte muzee din Romania. Cele mai mari au poate o armata de oameni, sunt alte departamente, cumva si alte spatii, alte posibilitati de a crea expozitii, poate mult mai mari. Desigur, ne mai intalnim si mai facem cate un exchange, mai vorbim cu diverse institutii, ne intalnim la vernisaje. 

Poate pare ca aici este un program si ca la un muzeu privat de arta contemporana poate fi un program mult mai spectaculos, dar eu cred ca si la un muzeu de stat sau din provincie, cu o buna organizare, un bun management, poate foarte bine sa fie un program spectaculos si eu as fi interesata sa vad asta. 

Imi place si arta mai veche romaneasca, nu ma pricep atat de bine la ea, evident, dar am vazut-o si o apreciez. Cred ca si daca ai un muzeu cu o colectie de la inceput de secol al XX-lea, acolo poti sa organizezi astfel incat sa iasa ceva foarte interesant, analitic, actual si relevant pentru lumea in care suntem acum.

Iti vezi jobul in anumite momente si ca o responsabilitate? Deoarece cataloagele care raman in urma expozitiilor, cele pe care le traduci si la care scrii, in unele cazuri ele ajung sa scrie istoria artei asa cum ramane peste ani.

Pana la urma tot ce s-a intamplat la MARe este munca unei echipe care s-a implicat in foarte multe aspecte, de la cataloage si zona editoriala pana la ce sistem de prindere trebuie folosit pentru o anumita lucrare sau cum aranjam luminile. Toate aceste aspecte tin de o echipa intotdeauna. Chiar si in institutiile mici, unde sunt doi-trei-patru oameni care le fac pe toate, inteleg cat de important e, cat te poti baza pe celalalt si sa ai incredere in el ca isi va face treaba sau ca va fi acolo sa te sprijine.

Cataloagele simt ca lasa o felie de istorie in urma. Intotdeauna m-am gandit si la responsabilitate, uneori chiar si coplesita. Chiar este o responsabilitate pe umerii mei, cand spun unor oameni niste lucruri, ei poate vor retine ceva care va avea impact asupra lor si vor perpetua mai departe informatia. Si atunci nu vreau sa se perpetueze o poveste care sa nu fie corecta doar de dragul de a suna bine. Este un lucru foarte fragil pe care simt ca il port asupra mea.

La fel si cand scriu un text sau cum e gandit pana la urma un catalog. Fiecare aspect al lui, de la coperta, pagini, fontul folosit pentru text, toate astea pana la urma iti transmit ceva.

Ce este pentru tine arta?

Am tinut mereu sa ma inconjor de arta, intr-o forma sau alta. De cand eram mica, voiam sa fac arta si o faceam pentru nivelul meu de atunci, dar ma interesa sa ma uit in albume si peste tot unde este prezent ceea ce insemna arta. Retrospectiv, imi dau seama ca toata viata mea am fost inconjurata de tot felul de imagini pe care am stiut cum sa le leg printr-un fir si atunci ele cumva cred ca devin arta, dar in acelasi timp sunt viata. Ele ar trebui sa devina arta doar in anumite momente in care are sens lucrul acesta, dar in acelasi timp trebuie sa ne intoarcem la viata si viata e si asa, nu e traita doar ca sa devina arta.

Daca ar fi sa-ti multumesti pentru ceva, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Pentru ca uneori ma las intr-un tip de visare cu ochii deschisi si raman in lumea mea, gandindu-ma la tot felul de lucruri. Este un lucru pentru care sunt recunoscatoare, ca reusesc sa mai fac si asta.