Interviu. Louis Garrel, regizor si actor in comedia Inocentul: „Povestea e inspirata de mama mea care s-a casatorit in inchisoare. M-am inteles bine foarte rapid cu tatal meu vitreg care venea dintr-o alta lume decat a mea”. Filmul intra in cinematografe vineri, 21 aprilie.
“Inocentul”/ “L’innocent”, filmul lui Louis Garrel, pe care starul cinematografiei franceze l-a scris, regizat si in care joaca alaturi de Roschdy Zem, Anouk Griberg si Noémie Merlant, este o comedie exploziva si plina de sensibilitate despre un jaf infaptuit in familie. Filmul, inspirat de evenimente din viata autorului, a castigat doua premii César si va avea premiera in cinematografe din 21 aprilie, distribuit de Independenta Film.
Prin amabilitatea Independenta Film, urban.ro va ofera un interviu cu regizorul si actorul Louis Garrel.
Louis Garrel a devenit cunoscut la nivel global gratie filmului lui Bernardo Bertolucci, The Dreamers, unde a avut-o partenera pe Eva Green, in ipostaza surorii lui geamana. La acest proiect s-a intalnit cu Jean- Claude Carrière, scenaristul filmului, care i-a ramas un colaborator fidel si pe care l-a consultat inclusiv pentru acest film, “Inocentul”, desi nu Carriere a fost scenaristul.
De obicei, Garrel joaca in ipostaza unor barbati aflati in mijlocul unor triunghiuri amoroase sau figuri istorice importante, precum Jacques de Bascher in Saint Laurent, Jean-Luc Godard in Le Redoutable si Alfred Dreyfus in An Officer and a Spy. Interpretarile sale au primit numeroase nominalizari la Premiile César.
Provine dintr-o familie cu un important pedigree in cinematografie; este fiul regizorului Philippe Garrel si al actritei Brigitte Sy, si fratele actritei Esther Garrel. Bunicul sau, Maurice Garrel, si nasul sau, Jean-Pierre Léaud, sunt, de asemenea, actori francezi importanti.
Filmul dvs. pare sa fie inspirat de povestea mamei dvs., Brigitte Sy, care a facut ateliere de teatru in inchisoare si care a realizat primul ei lungmetraj pe aceasta tema,”Les mains libres”, in care personajul ei, interpretat de Ronit Elkabetz, face exact acest lucru. Indragostita de un detinut (Carlo Brandt), o vedem in prima scena a filmului casatorindu-se cu el, asa cum incepe filmul dumneavoastra.
Da, in “The Innocent”, este povestea acestei casatorii din punctul de vedere al fiului. Pe de alta parte, cand mama mea s-a casatorit in inchisoare, eu aveam 18 ani, nu eram acolo. Asa ca, prin acest film, am devenit parte din casatoria ei. Punctul de plecare al povestii este chiar povestea mamei mele, pentru ca ea s-a casatorit in inchisoare si m-am inteles bine foarte rapid cu tatal meu vitreg, care mi-a deschis usile catre o lume pe care nu o cunosteam. Este intotdeauna amuzant sa vezi doua lumi care sunt tangentiale care abia se intalnesc.
Aceasta alta lume despre care vorbiti in filmul dumneavoastra, ati cunoscut-o in realitate inainte de a o cunoaste prin intermediul cinematografiei?
Da, exact. Mama mea a lucrat timp de 20 de ani in inchisoare. De la varsta de 11 ani, am fost cu oameni care ieseau din inchisoare, uneori se intorceau… Ii vezi, nu mai auzi de ei. Acasa, am cunoscut mereu niste tipi foarte amuzanti. Si femei, pentru ca mama mea a facut si ateliere in inchisorile de femei. Unele au devenit scriitoare. Asa am ajuns sa cunosc aceasta lume a intelectualilor angajati, care sunt mai degraba atrasi de acesti oameni aflati la marginea societatii.
In “La Croisade”, jucati cu Laetitia Casta rolurile unor tineri parinti coplesiti sau depasiti de comportamentul copilului lor. Aici, sunteti un fiu adult coplesit sau depasit de comportamentul mamei sale.
In fapt, relatia este inversata.
Dupa aceea, deciziile depind de parintii pe care i-am avut fiecare, dar, din punct de vedere istoric, dupa mai 1968, anii ’70 si ’80 au fost in general ani de rebeliune. Poate ca acest lucru le-a dat copiilor din generatia din care fac si eu parte sentimentul ca parintii lor trebuiau sa fie controlati. Exista un pic din gandirea aceasta in film: un fiu care are grija de mama sa ca si cum ar fi tatal, care incearca sa puna o anumita autoritate in viata lui.
Este povestea unui fiu care crede ca are misiunea de a-si proteja mama, nu de nebunia ei, ci de bucuria ei. O mama care nu o duce rau, dar care are un fiu pesimist care ii spune ca totul se va termina prost, desi pentru ea totul este bine. Pentru ca ceea ce traieste mama lui este o bucurie infinita, cea a unei adolescente care nu se opreste niciodata, mereu reinnoita.
Insa perceptia fiului se schimba atunci cand o aude pe mama sa facand dragoste cu noul ei sot in spatele usii. Este o bucurie nespusa, o bucurie pura, el nu poate face nimic impotriva placerii, nu i se poate opune.
In structura povestirii, se disting doua parti. In primul rand, fiul care vrea sa-si protejeze mama si sa-si ancheteze tatal vitreg, ca sa descoperele lucrurile intunecate din viata lui. Apoi, fiul devine prieten cu tatal vitreg si formeaza o alianta cu acesta.
Nu am vrut sa fie o cronica de familie, intima, la modul minor, ci am vrut o poveste mai construita, mai ampla. Cum filmul are o baza autobiografica, nu-mi puteam permite sa fac din el ceva simplist pentru a deveni si mai transparent.
Prefer sa iau elemente biografice si sa le pun intr-un film care se joaca cu genurile cinematografice, inclusiv cu genul comediei. Pentru a evita patetismul dimensiunii tragice. Relatia dintre o mama si fiul ei este un lucru dificil de abordat in cinema. Este usor sa cazi in visceral. Cu cat esti mai lejer, cu atat filmul si spectatorul sunt mai buni.
Exista, intr-adevar, doua parti. O parte este o cronica amuzant, iar a doua parte este un film de actiune. Cu un plus, in timpul scenei din restaurantul de la marginea drumului, care vrea sa impleteasca o scena de iubire cu o scena de jaf, unde se joaca ceva foarte intim despre dragoste.
Putem simti ca v-ati distrat si ca a fost o schimbare fata de ceea ce ati filmat pana acum.
In mod ciudat, am fost foarte dezinhibat in timpul filmarilor acestor scene, pentru ca acest registru apartine domeniului cinematografiei. Cand faci un film, iti spui ca trebuie sa fie o reprezentare riguroasa a existentei, ca nu trebuie sa tradezi relatiile umane. Atunci cand abordezi o scena care tine de un gen cinematografic, devine un joc in care trebuie sa dai socoteala in cinema, fara sa tradezi neaparat viata.
Cand ma gandesc la un jaf, de la repetitie pana la executie, iau in calcul scoala veche asa cum este descrisa in filme precum Du rififi chez les hommes de Jules Dassin sau Bob le flambeur de Melville, ambele adaptate de Auguste Le Breton.
Am vazut cateva filme, in special Sambata violenta de Richard Fleischer si The Killing de Stanley Kubrick, in care jaful esueaza pentru o mica poveste de dragoste. Este foarte frumos sa vezi desfasurarea masculinitatii, a virilitatii si a violentei, si sa vezi toate acestea pervertite pentru o poveste de iubire.
In precedentele dvs filme, scenele de deschidere se desfasoara intr-un apartament parizian, iar in „Inocentul” ne aflam intr-o inchisoare. Ne duceti intr-o lume complet diferita.
De aceea am vrut sa filmez la Lyon. Nu mai voiam sa fiu la Paris. Pentru poveste, dar si din cauza a ceea ce fac eu ca actor, care sunt foarte mult un parizian. Am vrut sa ma indepartez de asta pentru a-l ajuta pe spectator sa intre intr-un univers diferit prin intermediul personajului meu.
Am vrut cu adevarat sa ma indrept spre un film de evadare pentru a-i face pe oameni sa traiasca o aventura cu gust de romantism si comedie.
In filmele dumneavoastra anterioare ati lucrat cu Laetitia Casta, Vincent Macaigne si Golshiftheh Farahani. Aici, va inconjurati de actori noi, Anouk Grinberg, Roschdy Zem, Noémie Merlant.
In mod ciudat, acesta nu a fost un casting pentru actori. Sunt mai degraba alegeri de cupluri. Doi mari actori se pot anula unul pe celalalt prin jocul lor. Am inceput cu Roschdy Zem. El era fericit sa nu joace baieti virili, ci un personaj mai tandru, sentimental. Anouk Grinberg, desi a jucat intr-un film al tatalui meu, J’entends plus la guitare, nu o cunosteam.
Ii trimisesem doua scene si, cand a ajuns la birou, am simtit imediat ca nu mai aveam nimic de facut, ca va functiona de la sine intre ei doi, ca un circuit autoalimentat. Roschdy este inalt, Anouk este scunda. Am facut un test. Ei au jucat scena nuntii, eu am filmat-o si inca de la prima dubla am spus echipei mele ca trebuie sa gasim asta in timpul filmarilor. Poti sa filmezi cu camere bune, cu decoruri bune, noua poveste pe care o adaugi scenariului va fi intotdeauna personalitatea actorilor si ceea ce se intampla intre ei.
Acelasi lucru este valabil si pentru Noémie Merlant. Am intalnit-o intr-un avion in drum spre Festivalul de Film de la Toronto si abia daca ne-am vorbit, iar apoi am vazut-o in filmul lui Jacques Audiard, The Olympics, unde mi-a placut foarte mult lejeritatea si profunzimea ei. Am simtit ceva de clown in ea, pe care am vrut sa il scot in evidenta. Cum nu a mers niciodata in aceasta directie, a fost foarte placut pentru ea, dar in acelasi timp ii era foarte teama sa mearga in acest registru.
Exista o scena foarte frumoasa, filmata in panorama si long focus, intre dumneavoastra si Noémie Merlant, cand ea va insulta, pe camp, pe un fundal de iarba verde.
Am filmat prima scena pe cheiurile din Lyon cu o steadycam si nu a functionat, in ciuda a 28 de duble. In timp ce filmam la tara, seful operator Julien Poupard a scos un obiectiv de 1000 de milimetri. Acesta era destinat scenelor mai intunecate. Era foarte frig, obiectivul era aburit si am filmat asa, de unde si aspectul cetos, cenusiu.
I-am cerut lui Noémie Merlant sa improvizeze pe scena deja filmata. Ca urmare, planul are o viata proprie. Albert Serra isi filmeaza adesea personajele de la mare distanta, ceea ce este mai placut pentru actorii neprofesionisti, atunci cand nu simt camera si presiunea echipei din jurul lor.
Ati intampinat dificultati la acest film?
Partea de cautare a locatiilor a fost mai complicata, mai ales in ceea ce priveste restaurantul si parcarea de la final, pe care am ajuns sa le gasim la 60 de kilometri de Lyon. Si, nefiind foarte obisnuit cu scenele de actiune, a fost complicat sa filmam cascadoria din timpul jafului, cand personajul meu trece cu masina peste un tip si il doboara. Dureaza patru secunde, dar este complicat de facut.
Cine este inocentul din titlu?
La inceput, este personajul lui Roschdy Zem, iar apoi este al meu. Intr-un fel, atunci cand comiti o crima din motive nobile, esti oarecum nevinovat. Ceea ce, sunt de acord, nu este foarte moral din punctul de vedere al legii. Este celebra replica din La Règle du Jeu a lui Jean Renoir: „Ceea ce este teribil in aceasta lume este ca fiecare are motivele sale”. Am ezitat la inceput sa ii dau personajului socrului un trecut infractional, inainte de a renunta foarte repede. Am avut si un consilier tehnic pentru toate acestea.
Ce a facut acest consilier?
Un fost bataus cu care am avut discutii, Jean-Claude Pautot, care in film joaca rolul celui care regizeaza cu Noémie Merlant si cu mine repetitia scenei gospodariei pentru jaf. El este complicele lui Roschdy in film, nu un actor, ci un fost puscarias care a facut 25 de ani de inchisoare. Mi s-a parut atat de grozav incat am vrut sa ii ofer un rol. L-am pus sa citeasca scenariul, i-am spus povestea personajului lui Roschdy, care este tradat la final de cel mai bun prieten al sau. Si el mi-a spus: „Isi tradeaza prietenul? Las-o balta, amigo, eu nu as face niciodata asa ceva! Am muncit toata viata mea pentru a fi un om de incredere, nu am de gand sa o dau in bara acum”.
A facut o confuzie, care mi se pare foarte frumoasa, intre rolul pe care il va juca si perceptia pe care o va avea in comunitate.
Impreuna cu Jean-Claude Pautot, am proiectat o macheta a decorului jafului pentru a repeta scena cu prietenii sai, fosti mafioti, in functie de configuratia locului, cu amplasarea camionului si a ferestrei restaurantului, astfel incat totul sa fie credibil. I-am filmat timp de o ora repetand scena in jurul machetei decorului. A fost foarte amuzant sa ii observ, sa ii vad cum o traiesc ca si cum ar fi fost cu adevarat acolo, in mijlocul pregatirii unui jaf, certandu-se pe tema metodei, a rolurilor fiecaruia. In cele din urma, mi-am dat seama ca, daca as fi tinut cont de instructiunile lor si as fi incercat sa fiu realist, nu as fi reusit sa filmez scena. Vine un moment in care, din punct de vedere al perceptiei scenei, al dilatarii timpului, al montajului alternativ cu regula „in acest timp”, realismul impiedica cinematograful.
Aveti in pregatire, un alt proiect dupa acesta?
Nimic foarte precis. Doar despre politica pe mai multe generatii si intre doi frati. Am deja un titlu, The Disciple.