La sfarsit de octombrie, HISTORY Channel a lansat prima productie romaneasca, serialul documentar „Misterul aurului dacic”, un show hibrid docu-reality cu peisaje fermecatoare, reconstituiri istorice si povesti pline de magie.

Pornind de la Roma antica si sfarsind pana in albiile raurilor din jurul Sarmizegetusei, „Stonehenge-ul” Romaniei, actorul Paul Ipate si exploratoarea Simina Cernat se intalnesc cu experti locali si cautatori de aur si care s-au cufundat in misterele si pamanturile unde astazi se afla cele mai mari rezerve de aur din Europa.

Seria promite telespectatorilor ca ii vor vedea pe Paul si Simina in grote, rauri, paduri adanci si mine abandonate, dar si la inaltime, ghidati de tehnologia cu infrarosu.

Cu determinare si umor, cei doi discuta cu istoricii autohtoni care au inspectat cu atentie aurul, artefactele, bijuteriile, monede si comorile dacice, incercand sa caute raspunsuri la diverse intrebari: Cum au calatorit 160 de tone de aur pe o distanta de peste 1.000 de kilometri prin tinuturi salbatice cu 2000 de ani in urma?

„Aurul transilvanean a fost sursa de aur pentru Roma Antica. Astazi, ramane cea mai mare mina de aur din Europa. Povestea noastra este povestea oamenilor care au dezgropat-o acum 2000 de ani, a celor care au aparat-o cu pretul vietii sau care au cazut victime ale blestemului aurului, precum si a celor care astazi cauta comorile sclipitoare inca nedescoperite”, a subliniat John M. Florescu, producatorul executiv al emisiunii.

Seria este produsa de Chainsaw Film Productions, si semnata de producatorul executiv, John Florescu, iar regia ii apartine lui Marin Dinescu.

Urban.ro a stat de vorba cu Simina Cernat, exploratoarea care face echipa cu Paul Ipate in seria documentara „Misterul Aurului Dacic”, deja disponibila pe HISTORY Channel si in Romania.

Simina Cernat este autoarea jurnalului de calatorii „Samsara”, o nomada care a petrecut 6 ani in Asia, vizitand peste 16 tari, a escaladat munti, a traversat jungle si a intalnit triburi. In calatoriile ei, Simina a suferit in acelasi timp de febra Dengue si febra tifoida si a supravietuit, povestind pe blogul personal intr-un stil foarte contemporan si nuantat trairile din aceste calatorii. In prezent, ea organizeaza drumetii in Himalaya pentru grupuri mici de 2-3 ori pe an, cu activitati sportive precum trekking si rafting.

Cand si cum ai descoperit pasiunea pentru calatorii si explorare?

Intotdeauna a existat in mine curiozitatea si dorinta de explorare. Am invatat sa citesc pe la 3 ani si de atunci am devorat toate cartile pe care le-am gasit, dar mai ales cartile lui Jules Verne, 1001 nopti si revista Terra Magazin, care mi-au trezit curiozitatea despre lume. Mereu am stiut ca vreau sa explorez lumea doar ca a durat ceva pana sa trec peste ideea ca imi trebuiesc multi bani pentru a calatori si ca trebuie mai intai sa imi fac un rost in viata. Aveam 19 ani cand am plecat in prima mea calatorie in Asia, care a durat 2 luni jumate, si 22 cand am plecat de tot.

Ai povestit la evenimentul de la Muzeul de Istorie ca nu ai fost in partea Transilvaniei din zona Sarmisegetuzei / Apusenilor. Cum ai descrie pentru un turist experienta acestor locuri?

Zona Apusenilor unde se afla Sarmizegetusa este foarte izolata. Abia ai semnal la telefon. Natura domina locul si se simte ca timp de aproape 1800 de ani nu a locuit nimeni acolo. Desi muntii zonei nu sunt foarte inalti, intalnesti peisaje de vis oriunde intorci capul: paduri, creste, rauri, pesteri. Din fericire turismul de masa care strica totul in jur nu a ajuns inca acolo. E locul perfect pentru cei care vor sa respire odata cu natura, sa se conecteze la legende stravechi si sa incerce sa inteleaga mersul lumii si al istoriei. 

„Am momente in care mi se pare un chin sa fiu sociabila si atunci cand calatoresti singura pari mai abordabila si oamenii sunt mereu curiosi, mai ales in zonele non-turistice si conservatoare, in care e bizar sa vezi o femeie singura, cu un rucsac imens in spate.”

Pe grupurile de calatori, se ridica mereu problematica calatoriilor singura, mai ales ca femeie. Cum ai depasit tu aceasta frica de necunoscut? 

Nu mi-am propus neaparat sa calatoresc singura, insa pur si simplu nu am gasit un partener de calatorie care sa fie interesat de aceleasi lucruri, sa aiba acelasi stil spontan si simplu si sa fie si disponibil, asa ca am simtit ca am de ales intre a calatori singura si a sta acasa in asteptarea cuiva care sa ma insoteasca. Nu eram dispusa sa fac compromisuri, sa imi fac programul dupa altcineva, sa renunt la stilul cu care ma simteam confortabil, asa ca am decis sa incerc sa pornesc la drum singura.

A fost terifiant la inceput, pentru ca eu sunt mai introvertita. Am momente in care mi se pare un chin sa fiu sociabila si atunci cand calatoresti singura pari mai abordabila si oamenii sunt mereu curiosi, mai ales in zonele non-turistice si conservatoare, in care e bizar sa vezi o femeie singura, cu un rucsac imens in spate.

Necunoscutul nu m-a speriat niciodata, chiar m-a fascinat. Nu m-am simtit mai vulnerabila din cauza faptului ca sunt femeie. Dimpotriva, am simtit ca oamenii din jur au fost mult mai protectivi cu mai atenti cu mine pentru ca sunt femeie. Nu mi-am simtit niciodata feminitatea ca pe o slabiciune sau un risc. Probabil pentru ca nu am calatorit niciodata cu frica de a fi femeie, nu am atras experiente infricosatoare, cu care stiu ca se confrunta multe femei. 

Calatoritul cu rucsacul in spate este o intreaga stiinta. Ce poti impartasi din secretele unei calatorii confortabile cu rucsacul in spate?

Pentru o calatorie confortabila cu rucsacul cel mai important e sa te setezi mental pentru faptul ca vei intalni mult disconfort si sa fii ok cu asta.

Singurul lucru confortabil la o calatorie cu rucsacul in spate e rucsacul, in cazul in care ai de urcat un deal. Mult mai simplu decat cu valiza. De obicei pleci la drum cu rucsacul atunci cand esti deschis la aventura ;i disconfort si stii ca vor exista situatii in care va trebui sa iti cari bagajul cativa kilometri sau planuiesti sa mergi si in drumetii. 

Daca pleci pe termen lung e important sa iti prioritizezi lucrurile de care ai nevoie si cele care sunt un lux. Cu cat e mai lunga calatoria, cu atat vrei sa ai rucsacul mai usor. De multe ori vei blestema fiecare gram care iti atarna pe umeri cand alergi dupa autobuz la 40 de grade sau trebuie sa iti tii bagajul intre picioare 10 ore intr-un spatiu minuscul. 

E important sa ai un rucsac mic, de mana, in care sa iti tii lucrurile de valoare, sa nu tii niciodata toti banii si toate actele in acelasi loc, sa ai copii dupa pasaport, care, dealtfel, e cel mai important lucru pe care il ai intr-o calatorie. 

Povestesti ca tu calatoresti in general singura. Cum a fost aceasta experinta a calatoriilor cu o intreaga echipa de productie, in locuri de multe ori nu foarte accesibile?

Pentru mine asta a fost cea mai grea parte din acest proiect. Sa fiu non-stop cu o echipa care misuna in jurul meu si imi urmarea fiecare miscare. Sa fiu atenta sa arat mereu impecabil (desi uneori nu mi-a iesit), sa fiu atenta la ce spun in fata camerei si sa incerc sa comprim felul meu de a comunica, pentru ca timpul pe care l-am avut cu cei intervievati era foarte limitat si trebuia sa fim foarte concentrati cu intrebarile noastre.

Eu am un stil mai expandat, pun 10 intrebari pana sa ajung la cea importanta si sar de la un subiect la altul, ca apoi sa revin (un fel de ADHD nediagnosticat), ceea ce a dat de furca echipei. 

„Nu exista nici o dovada si povestile sunt foarte speculative, insa imi place ideea ca si femeile timpului aveau un loc important in spiritualitatea dacica.” 

Care este legenda care te-a fascinat cel mai tare din toata documentarea voastra? De ce?

Mi-au placut legendele din jurul zonei cunoscuta ca Fetele albe. Unii oameni spun ca ar fi existat un fel de preotese care aveau o zona sacra, in care s-au descoperit podoabe femeiesti. Nu exista nici o dovada si povestile sunt foarte speculative, insa imi place ideea ca si femeile timpului aveau un loc important in spiritualitatea dacica. 

Povesteste-ne mai multe despre cautatorii de aur. Te-au convins sa cauti si tu?

M-au fascinat cautatorii de aur aluvionar, cei care stau ore in sir cu saitrocul in apa rece si iau la puricat fiecare firicel de pamant. E o munca foarte grea si obositoare. Eu nu as avea rabdare pentru asa ceva. 

Cautatorii cu detectoare in schimb mi-au dat impresia ca sunt manati mai mult de lacomie si asta nu se potriveste deloc cu firea mea simpla. Prefer sa las aurul zeilor. 

„Sunt incredibil de multe situri arheologice ramase nestudiate, care acum sunt acoperite de padure.”

Acum, dupa ce ati filmat toata seria si ati avut foarte multa documentare in spate, poti explica de ce nu stim inca unde este aurul dacic?

Nu stim in general aproape nimic despre daci, nici macar ce limba vorbeau sau ce alfabet foloseau. Nu au ramas decat foarte putine informatii consemnate si foarte multe povesti.

Zona Sarmizegetusa nu a fost locuita aproape 1800 de ani dupa disparitia dacilor si natura si-a reintrat in drepturi, acoperind toate urmele prezentei umane. Sunt incredibil de multe situri arheologice ramase nestudiate, care acum sunt acoperite de padure.

Se stie ca o parte din aurul dacic a fost luat la Roma de catre romani, insa descoperirile recente de aur nativ sub forma de kosoni, spirale si alte obiecte indica faptul ca mai exista aur nedescoperit. Zona fiind atat de mare, e foarte greu sa gasesti o comoara care a fost cu siguranta foarte bine ascunsa. 

Care a fost cel mai complicat moment de la filmari? De ce?

Pentru mine prima saptamana a fost foarte grea si epuizanta, pana am reusit sa ma acomodez cat de cat cu camerele si programul. Eram mereu contracronometru si imi amintesc, de exemplu, ca dupa ce ne-am scufundat in rau, nu am mai avut timp sa trecem pe la cazare sa pentru a reface parul, machiajul si a ne schimba de haine, pentru a nu rata intalnirea cu Barbara Deppert Lippitz si am  mers asa, complet naturali, cu ce aveam pe noi, ciufuliti. Mi-a fost destul de greu sa reusesc sa fiu mereu prezenta si pe faza in ritmul acela. 

„Mi-a placut ca nu stiam niciodata unde urmeaza sa ne duca informatiile primite si ca totul era si un fel de munca de detectiv.” 

Dar cel mai placut moment de la filmari?

Mi-a placut foarte mult cand am explorat pestera Bolii, pentru ca efectiv nu stiam daca o vom gasi. Am urmat indicatiile dintr-o legenda si a fost foarte special cand am gasit o pestera, noua ne place sa credem ca am gasit-o chiar pe cea din legenda. Mi-a placut ca am filmat aproape numai in natura, ca am stat la foc si cu cortul, ca multe dintre pauzele de masa se intamplau pe pamant, ca un picnic improvizat. Mi-a placut ca nu stiam niciodata unde urmeaza sa ne duca informatiile primite si ca totul era si un fel de munca de detectiv. 

Cum a fost dinamica cu Paul Ipate, care este actor profesionist? Ce ai invatat de la Paul si iei cu tine acum, in calatoriile tale?

Paul a fost super cool inca de la inceput. Nu se sfia sa puna umarul la treaba, pentru ca echipa a fost destul de mica pentru un astfel de proiect si toti am facut de toate in spatele camerelor.

M-a luat sub aripa lui stiind ca nu am nici o experienta in actorie si l-am simtit ca pe un frate mai mare care m-a indrumat si dojenit cand a fost cazul. 

Cred ca lui nu i-a fost usor sa lucreze cu mine, pentru ca in spatele camerelor exista foarte multi timpi de asteptare si de multe ori imi fugea atentia de la lucrurile importante, deviam conversatia cu cei cu care discutam si nu stiam cand sa intervin cu intrebari si observatii, pentru a pastra directia discutiei.

De la Paul am invatat sa ascult omul din fata mea, sa am rabdare sa il las sa isi termine propozitia si sa ma relaxez in fata camerelor.

Exista o parte de refacere vizuala a povestilor, in care mai multe personaje istorice au costume specifice – lucru care se vede si in docu-seria „Misterul Aurului Dacic”. Cat de mult difera din ce iti imaginai tu ca aratau dacii?

Nu difera foarte mult. Cred ca exista niste conceptii colective legate de cum aratau dacii, care s-au format in baza educatiei primite, a folclorului romanesc si a imaginarului colectiv. Probabil majoritatea oamenilor de rand, fara studii de specialitate si-i imagineaza asemanator cu personajele transpuse in film.

Ce mesaj ti-ar placea sa pastreze telespectatorii din aceasta serie documentara?

Mi-ar placea ca oamenii sa inteleaga ca exista inca foarte multe lucruri care asteapta sa fie descoperite si dincolo de interesul pentru aur si comoara materiala, sper ca seria documentara sa trezeasca interes pentru sapaturi arheologice care sa ne ajute sa intelegem mai bine istoria acestui popor misterios.