La Civil, filmul Teodorei Ana Mihai care a deschis Festivalul Les films des Cannes a Bucarest va intra in cinematografe din aceasta saptamana.

Filmul spune povestea unei femei care lupta pentru a-si gasi fiica rapita, intr-un Mexic in care cartelurile de droguri detin puterea si fac legea, omorand oameni. Cum autoritatile nu reusesc sa o ajute, Cielo ia lucrurile in propriile mâini si se transforma treptat din gospodina in activista razbunatoare. Filmul a fost filmat in noiembrie-decembrie 2020 in Durango, Mexic, in timpul pandemiei COVID-19. La Civil se bazeaza pe evenimente reale si este rezultatul mai multor ani de cercetari ample intreprinse de regizoare in colaborare cu scriitorul mexican Habacuc Antonio de Rosario.  

La Civil de Teodora Ana Mihai a fost ales in  selectia oficiala a  Festivalului de la Cannes, 2021, in sectiunea ‘Un Certain Regard’. Director de imagine este românul Marius Panduru.

Teodora Ana Mihai s-a nascut la Bucuresti in 1981 iar in 1989 s-a mutat cu parintii in Belgia. Si-a descoperit pasiunea pentru cinematografie in liceu la San Francisco, California, si a urmat cursurile Facultatii de Film din New York. A inceput sa lucreze in Belgia ca scenarista si apoi ca asistenta de regie, in special pentru Frank Van Passel. Documentarul sau Waiting for August, despre o familie de fete din Bacau care cresc singure in asteptarea parintilor plecati la munca in strainatate a câstigat premii in peste zece tari si a fost nominalizat la Premiile Europene de Film.

Urban.ro a vorbit cu Teodora Ana Mihai despre filmul sau “La Civil” si despre filmarile in vremea Covid-ului  intr-o tara in care cartelurile pot omora oricand.  

• 

• 

• 

Filmul dv e o radiografie a unui Mexic profund corupt in care autoritatile nu te ajuta si totul e ca un troc, ca un schimb in natura prin informatii. Dar e in acelasi timp si o declaratie de admiratie pentru oamenii care se lupta impotriva greutatilor de acolo. De unde pasiunea dvs – si intelegerea in detaliu – pentru viata din Mexic?

Prima mea intâlnire cu Mexicul a fost in adolescenta, când eram la liceu in San Francisco si fascinatia pentru aceasta tara a ramas de atunci mereu vie. Acum vreo 11 ani, fiind in Belgia, am cunoscut un romancier, pe Habacuc Antonio De Rosario, din Reynosa, o provincie din nordul Mexicului, a carui opera imi place mult. El vorbeste deseori despre evolutia societatii mexicane si despre intrarea violentei in viata de zi cu zi a oamenilor de rând. Pentru “La Civil”, eu m-am documentat in mod investigativ timp de doi ani jumate, traind perioade indelungate in nordul Mexicului, vorbind direct cu familiile victimelor si cu multi tineri, ca sa inteleg in toata profunzimea sa aceasta trauma actuala provocata de violenta.

Ce a fost cel mai greu pe perioada filmarilor in Mexic?

Bineinteles ca nu am uitat in niciun moment cât de delicata este tema pe care o abordez si cu cât de multa responsabilitate si delicatete trebuie sa o fac. A trebuit sa mentin un ton corect, sa nu cad niciodata in capcana derizoriului, sa am un ton sobru si nu unul exagerat de dragul efectului dramatic.

Din punct de vedere practic, a dat peste noi covidul care a pus in pericol toata productia. A fost o decizie grea si un risc mare sa perseveram. Imi era foarte teama, mai ales sa nu se imbolnaveasca Arcelia care este in fiecare scena din film si a carei absenta ar fi fost tragica pentru productie. Din fericire, am fost feriti de astfel de evenimente.

E un film la care ati muncit 7 ani. Ce v-a tinut legata de acest proiect atat timp? Cum v-ati motivat sa mergeti mai departe cand parea ca nu are cum sa mai iasa?

Nu ascund faptul ca am avut perioade foarte grele si pline de dubii in acesti 7 ani. In timpul investigatiilor am avut oportunitatea sa  intâlnesc o mama care a inspirat personajul principal al filmului. Aceasta mama, Miriam Rodriguez, a devenit o activista importanta si foarte cunoscuta in Mexic. Ea mi-a impartasit povestea ei din convingerea ca eu as putea sa o duc la un public international. Pentru ea era important ca subiectul sa iasa in afara Mexicului si sa aiba o cât mai mare vizibilitate ca sa existe o speranta, sa contribuim la o schimbare pozitiva. Asta m-a responsabilizat si motivat sa continui, in ciuda obstacolelor.

„Unul din actori, in timpul repetitiilor unor scene dure, a plecat din senin de pe platou pentru ca scena i-a reamintit o situatie traita de familia lui când unchiul lui a fost ucis.”

• 

• 

• 

 Initial ati vrut sa fie documentar, si ati filmat o vreme in regim de documentar povestea lui Miriam. Nu v-ati gandit ca viata va va fi in pericol? Ati fost vreodata intr-un pericol real in Mexic?

Pericolul, de fapt, a inceput deja din perioada investigativa, aveam tot felul de tactici sa ramânem cât mai discreti, dându-ne drept asistenti sociali, ca sa dau un exemplu. In mai multe reprize am fost in viziorul halcones (=informatorii cartelurilor) care erau curiosi despre prezenta mea ca strain in Mexic. Din fericire, cred ca faptul ca sunt straina chiar m-a ferit pentru ca nu au riscat un conflict diplomatic. In orice caz, in momentul când am inceput filmarile pentru documentar, echipa era foarte redusa, doar 4 persoane, si fiecare avea bodyguard. Iar echipa de bodyguarzi ceruse ajutor fortelor armate. Ne deplasam in convoi. Conditii imposibile pentru un documentar observational. Ma loveam nu numai de pericolul omnipreznt, dar si de cenzura si auto-cenzura, ca sa nu pun in pericol persoanele filmate. Situatia asta m-a facut sa reevaluez proiectul, dându-mi seama ca fictiunea imi va reda liberatatea sa spun ce am spus.

Cu o coruptie sistemica, cu carteluri care ucid si rapesc oameni la tot pasul, cel mai probabil si echipa din film a avut experiente asemanatoare cum sunt cele povestite. Au fost oameni din echipa care s-au recunoscut in poveste?

Din nefericire, majoritatea. Unii mi-au impartasit povesti personale de la bun inceput, unii pe parcurs si unii chiar la sfârsitul proiectului. Dar a fost foarte impresionant  sa-mi dau seama ca motivatia echipei si a actorilor se nastea deseori dintr-o poveste personala legata de violenta. Unul din actori, in timpul repetitiilor unor scene dure, a plecat din senin de pe platou pentru ca scena i-a reamintit o situatie traita de familia lui când unchiul lui a fost ucis.

Eroina care inspira filmul, Miriam Rodrighez, a vazut filmul? Care a fost reactia ei…

Din nefericire, nu. Miriam a fost executata in fata casei in 2017, chiar in ziua in care in Mexic se sarbatorea Ziua Mamei. Eu am cunoscut-o in 2015 si dialogul a continuat pâna la moartea ei. Este o tragedie. Am primit si am trait vestea cu mare tristete.

Actrita care o joaca pe Cielo are o eleganta si o distinctie a chipului, are chipul unei femei educate – darza, hotarata – dar foarte educata… cum ati gasit-o? seamana cu Miriam?

O stiam pe Arcelia Ramirez de mult timp, vazusem “Como agua para chocolate” (=Like Water for Chocolate) si am fost impresionata de modul in care a jucat. Când am inceput sa caut o actrita pentru rolul principal, trei persoane din jurul meu mi-au mentionat numele Arceliei, si investigând, mi-am dat seama ca o cunosteam si ca in adolescenta imi placuse foarte mult. Cariera ei intre timp se dezvoltase si mi-am dat seama ca ar putea sa fie un match excelent pentru Cielo. Am indraznit sa ii trimit scenariul si reactia ei a fost foarte rapida, frumoasa si convingatoare. Am intuit ca voi avea in ea o actrita care va da totul pentru rol. Si aveam nevoie de o astfel de implicare. Seamana cu Miriam nu atât la fizic, cât la dedicatia ei, curajul si hotarârea in ceea ce face.

Astazi traim vremuri in care vorbim mult despre feminism si drepturile femeilor, dar filmul dvs – desi are o femeie care se lupta pentru viata fiicei ei -mi se pare ca trece de militantismul feminismului, ca e mai degraba despre radiografia unei tari intr-o perioada complicata. Care a fost miza dv cu acest film?

Una din laturile filmului este, bineinteles, relatia dintre Cielo si sotul ei si emanciparea ei de la o femeie supusa la o femeie care descopera o putere interioara extraordinara, transformationala. Dar miza mea nu a fost in special feminista, ci existentiala. Am vrut sa arat cum individul, femeie sau barbat, de fapt, este singur in lupta de zi cu zi. Obstacolele pe care ni le prezinta viata actuala sunt nenumarate si deseori greutatea ne face sa ne pierdem umanitatea.

• 

• 

• 

De ce l-ati ales pe Marius Panduru pentru imagine? E un semn ca pastrati legatura cu oameni din cinematografia romana

Desigur. România pentru mine este neconditionala, profesionistii din cinematografia româna sunt cunoscuti ca fiind printre cei mai buni, iar Marius Panduru is top of the list. Sunt foare fericita ca, desi nu ne cunosteam personal inaintea proiectului, am simtit o complicitate creativa de la bun inceput. Mexicul, cu paleta lui de culori si cu o lumina extraordinara ne-a motivat foarte mult din punct de vedere cinematografic. Bineinteles, si scenariul ne-a facut sa fim pe aceeasi lungime de unda si sa gasim limbajul cinematic cel mai potrivit pentru a spune povestea din “La Civil”.

La Civil va fi vazut acum si in Romania, intr-o tara in care coruptia ne e “prietena”, nu la nivelul violentelor din Mexic, dar e foarte prezenta daca ne gandim la bandele care fac trafic cu fete pe care le racoleaza in orase mici din provincie. Ce le-ati transmite spectatorilor romani?

Sunt foarte constienta ca probleme noastre sunt asemanatoare, ma gândesc la cazul Caracal, de care nu trebuie sa uitam niciodata. Din pacate, este doar un exemplu. Ii invit pe spectatorii români sa nu rateze filmul. Cu siguranta se vor naste dezbateri relevante si pentru societatea noastra. 

Cu ce mesaj va doriti sa plece din sala de cinematograf?

Cu un wake up call si cu ideea ca o persoana poate face diferenta.

Si o intrebare mai personala… Daca e sa va multumiti dvs pentru ceva, personal sau profesional, pentru momentul in care ati ajuns in cariera dvs astazi, pentru ce v-ati fi recunoscatoare?

Multumesc pentru intrebare, nu am obiceiul sa ma gândesc in acesti termeni. De obicei sunt recunoscatoare altora pentru oportunitati si sustinere. Si as vrea sa spun aici ca sunt recunoscatoare pentru implicarea Mobra Films si a lui Cristian Mungiu in productia filmului­. Dar, ca sa raspund, cred ca imi sunt recunoscatoare ca nu abandonez ce incep, ca nu renunt. Chiar si când e foarte greu.