Zilele acestea, in cinematografele din Bucuresti si din tara puteti viziona “Vermiglio, mireasa muntelui”, unul dintre cele mai bune filme italiene lansate anul trecut. Regizata de Maura Delpero, pelicula a fost premiata cu marele premiu al juriului — Leul de Argint — la Festivalul de Film de la Venetia, fiind nominalizat ulterior la Globurile de Aur (Cel mai bun film strain) si propus pentru Premiile Oscar 2025 din partea Italiei.

Intr-un interviu pe care vi-l prezentam prin amabilitatea Culoar Films, distribuitorul roman al filmului, regizoarea Maura Delpero vorbeste despre inspiratie, procesul creativ si provocarile aduse de realizarea unui astfel de film.

“Vermiglio, mireasa muntelui” este o poveste de familie plasata intr-un sat alpin din 1944, impresionant prin autenticitatea peisajelor si profunzimea personajelor. Un hit absolut in Italia, a devenit cel mai bine vandut film independent al anului.

Maura Delpero s-a nascut in Bolzano, a studiat literatura la Bologna si Paris si cinema la Buenos Aires. Recunoscuta pentru abordarea sa unica asupra granitelor dintre fictiune si non-fictiune, Delpero s-a remarcat initial prin documentarele Signori professori si Nadea e Sveta, ambele premiate la Festivalul de Film de la Torino. Primul sau lungmetraj de fictiune, Maternal, a fost prezentat in competitie la Festivalul de Film de la Locarno si i-a adus printre alte premii, Kering Women in Motion Young Talent Award la cea de-a 73-a editie a Festivalului de Film de la Cannes. Filmele sale exploreaza in profunzime dinamica relatiilor umane, mai ales in contexte in care traditia si modernitatea intra in conflict.

Cu Vermiglio, regizoarea continua aceasta directie artistica, construind un film in care imaginea devine la fel de expresiva ca dialogul. Alegand sa colaboreze cu actori profesionisti si neprofesionisti, Delpero reuseste sa creeze personaje autentice, a caror poveste rezoneaza dincolo de specificul cultural italian.

Actiunea are loc in 1944 in Vermiglio, un sat de munte situat sus in Alpii Italieni, unde razboiul este o amenintare indepartata, dar constanta.

Sosirea lui Pietro, un soldat dezertor, perturba dinamica familiei invatatorului local, schimbandu-i pentru totdeauna. Pe parcursul celor patru anotimpuri care marcheaza sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Pietro si Lucia, fiica cea mare a invatatorului, sunt atrasi instantaneu unul de celalalt, ceea ce duce la un destin neasteptat. Pe masura ce lumea iese din tragedie, familia se va confrunta cu propria sa drama.

Pentru Delpero, este o poveste personala: “Tatal meu ne-a parasit intr-o dupa-amiaza fierbinte de vara. Inainte de a-si inchide ochii pentru totdeauna, ne-a privit cu ochi mari si uimiti de copil. Auzisem deja ca, atunci cand imbatranesti, te intorci la copilarie, dar nu stiam ca aceste doua varste se pot contopi intr-un singur chip. In lunile care au urmat, a venit sa ma viziteze in vis. Se intorsese in casa copilariei sale, in Vermiglio. Avea sase ani si picioarele unui Capricorn. Mi-a zambit stirb, purta acest film sub brat: patru anotimpuri din viata marii sale familii. O poveste despre copii si adulti, despre moarte si nastere, despre dezamagiri si renasteri, despre cum s-au tinut strans in cotiturile vietii, despre drumul lor de la colectivitate la individualitate. O poveste de razboi fara bombe sau batalii grandioase. In logica dura a muntelui, care ii aminteste zilnic omului cat de mic este. Vermiglio este un peisaj al sufletului, un „Lexic de Familie” care traieste in mine, la granita dintre constient si inconstient, un act de iubire pentru tatal meu, familia lui si micul lor sat. Traversand o perioada personala, filmul vrea sa aduca un omagiu unei memorii colective.”

Unul dintre aspectele remarcabile ale filmului “Vermiglio, Mireasa muntelui” este recrearea densa si atmosferica a unei vieti aproape premoderne in mijlocul secolului XX. Cum ati documentat aspectul si atmosfera satului izolat? V-ati bazat pe amintiri personale sau de familie?  

Modul in care lucrez mereu este sa petrec mult timp in locurile despre care urmeaza sa vorbesc. Ma cufund personal prin cele cinci simturi. Este un moment creativ care asigura faptul ca filmul creste dintr-un sol unic si se dezvolta organic, daca este bine ingrijit. Ca o planta.  

Pentru a scrie Vermiglio, am petrecut mult timp in casa in care bunica mea si-a nascut numerosii copii, in acei pereti unde au crescut tatal meu si fratii sai. In acest caz, a fost necesar si un salt in timp. Din acest motiv, m-a ajutat mult faptul ca aveam deja un arhiva fotografica de familie in memorie, la care m-am intors sa privesc cu ochi diferiti, mai atenti.  

Relatia personala cu locul mi-a fost utila atat direct, cat si indirect. Pe de o parte, printr-o memorie filogenetica, constienta si inconstienta, a povestilor pe care le-am auzit in copilarie, a mirosului bucatariei bunicii mele, a recunoasterii propriilor gene in trasaturile si miscarile oamenilor si a intelegerii a ceea ce si cine s-a schimbat odata cu timpul si cine, din fericire pentru acest film, inca mai poarta urmele trecutului.  

Cum a fost procesul de casting?

Pentru a pregati castingul, am petrecut mult timp in baruri: orice barbat de acolo ar fi putut fi bunicul meu. In biserici, printre acele femei, am recunoscut-o pe bunica mea. Cu siguranta, faptul ca eram nepoata invatatoarei din acele vremuri mi-a oferit o accesibilitate initiala mare, incredere si chiar afectiune. Pana la urma, in satul Vermiglio toata lumea are aceleasi patru sau cinci nume de familie, iar Delpero este unul dintre ele.  

Ca si in filmul anterior, “Maternal”, Vermiglio graviteaza in jurul femeilor. Relatiile dintre mame si fiice, intrebarea despre ce inseamna sa fii mama, dar si femeie independenta, sunt centrale in povestea dumneavoastra. Dar, spre deosebire de Maternal, barbatii joaca un rol mult mai important in noul film. De ce este acest subiect atat de important pentru dvs?  

Cand fac filme „realiste”, sunt foarte atenta sa raman consecventa cu realitatea. In Maternal, ca si in filmul anterior, Nadea si Sveta, care a fost un documentar, barbatii erau complet absenti in mediul pe care il descriam, asa ca ar fi fost fortat sa ii includ. In lumea pe care o descriu in Vermiglio, barbatii sunt in mare parte absenti pentru ca sunt la razboi. In schimb, am vorbit despre cei (copii sau adulti) care nu au plecat sau nu s-au intors. Este universul si povestea pe care o spun care isi dicteaza propriile legi; eu doar ma ocup de transmiterea lor, respectandu-mi pozitiile morale si dramaturgice.  

Dincolo de aceasta coerenta interna a povestii, am simtit, cel putin in ultimii ani, o inclinatie spre a vorbi despre femei, atat din motive personale, cat si ideologice. Pe de o parte, am considerat interesant sa le pun in centrul povestii, favorizand punctul lor de vedere si inversand o tendinta a cinematografiei clasice. Pe de alta parte, a fost un focus care mi-a venit natural: am simtit ca stiu cum sa vorbesc despre femei in profunzime.  

Cat despre maternitate, am descoperit retrospectiv ca a fost un fir rosu in munca mea. Nu am decis sa abordez acest subiect. A fost o nevoie interna pe care am ascultat-o, o tema care mi-a atins mintea, stomacul si inima. Abordarea sa cinematografica a fost un act care s-a impus de la sine.  

Asta nu inseamna ca nu vreau sau nu pot vorbi despre barbati. Dimpotriva, mi-a placut foarte mult sa vorbesc despre Cesare, Pietro, Attilio, Dino sau copii. Acolo unde exista umanitate, cu toate contradictiile sale, exista si curiozitatea mea intelectuala si umana si, prin urmare, cinematografica.  

Un alt fir narativ al filmului este conflictul dintre traditie si modernitate. Viata de sat pare statica si imuabila, dar chiar si aceasta vale indepartata nu poate scapa de evenimentele si transformarile mai ample. Multi mari regizori italieni au explorat acest subiect. Ne puteti spune despre punctele de referinta si influentele artistice?  

Vermiglio vorbeste despre o comunitate in care, in timp si spatiu, ceea ce nu este fizic aproape este creat prin imaginatie, poate bazandu-se pe un singur reper. Astfel, atlasul tatalui devine un recipient pentru dorintele tuturor surorilor, ca o fereastra spre lume.  

Momentul istoric abordat in film aduce cu sine un „inainte” si un „dupa” razboi, care devine un hotar intre doua lumi. Drumul dramaturgic ales este cel al unui ansamblu initial, in care experientele tuturor membrilor familiei se impletesc si care se concentreaza din ce in ce mai mult pe protagonista, ca o reprezentare a unei intregi comunitati. Lucia este cea careia i se incredinteaza parcursul pionieresc care deschide portile unei noi societati si poarta pe umerii sai miscarea mai ampla a filmului: tranzitia de la conflict la reconstructie, de la lumea veche la cea moderna, de la sat la oras, de la comunitate la individualism.  

in ceea ce priveste referintele cinematografice, nu am niciodata unele directe. Evident ca ele exista, dar le recunosc retrospectiv sau sunt intrebata despre ele in faza de dezvoltare. Adevarul este ca pornesc mereu de la ascultarea sinelui meu interior, de la ceea ce ma misca in termeni de emotii si nevoi. Limbajul artistic este intotdeauna, intr-o anumita masura, rodul celor care ne-au precedat, al celor care ne-au format si pe care i-am iubit. 

 Iar influentele artistice? Care au fost?

Ermanno Olmi este cu siguranta unul dintre regizorii pe care ii respect cel mai mult, in special unele dintre filmele sale le port in suflet. Il iubesc si pe De Sica. in Panglica alba a lui Haneke am apreciat mult povestea unei mici comunitati.  

Desi poate fi mai dificil pentru spectatori sa identifice, simt ca si alte influente imi alimenteaza munca: influente fotografice, picturale, muzicale si, mai presus de toate, literare. Mi-a placut ideea ca in film poti „rasfoi paginile” urmarind destinele diferitelor personaje din aceeasi familie, asa cum se intampla in romane. De exemplu, Natalia Ginzburg este o autoare care stie sa vorbeasca despre viata de zi cu zi, dar ea este doar unul dintre multele nume care imi vin in minte. Sincer, imi este greu sa imi disting influentele, deoarece ele actioneaza la un nivel inconstient.  

Un film laconic precum Vermiglio se bazeaza foarte mult pe expresivitatea non-verbala a actorilor sai, in acest caz in special Martina Scrinzi in rolul Luciei si Tommaso Ragno in rolul tatalui ei. Cum ati gasit actorii?  

Imi doream un film cu mai multe imagini decat cuvinte, asa ca a fost deosebit de important sa gasesc chipurile potrivite. Fiind un film de epoca, aceasta necesitate era si mai apasatoare: trebuiau sa fie chipuri stravechi, care sa poarte semnul acelor timpuri. Poate ca „chipuri” este un termen prea limitativ, pentru ca este vorba de un ansamblu de trasaturi, miscari si de tot ceea ce este impalpabil si inexprimabil, dar care se manifesta prin fizionomie. Martina nu se misca prin lume ca o fata de oras, nu doar pentru ca traieste efectiv intr-un sat izolat de munte, ci pentru ca poarta in ea, in fizionomia ei, o aura de anti-modernitate, asemenea unui tablou vechi pe care ne este greu sa il datam.  

Desi am vazut multe actrite bune din toata Italia, ne-am concentrat cautarea asupra non-profesionistilor din regiune si am descoperit-o pe Martina ca pe o nestemata ascunsa.  

Cu Tommaso, care este un actor bine cunoscut, am lucrat la tonul si miscarile lui, nu doar pentru ca este mai mult un om de oras, ci si pentru ca personajul lui Cesare era mai complex si contradictoriu: un amestec straniu de taran si intelectual. Un om care provine din lumea rurala, din care face parte integranta, dar care o si depaseste. Este patriarhal, dar are si accente de modernitate. Il poti iubi si ura in acelasi timp. Cu siguranta, insa, ceea ce Tommaso avea deja erau culorile si trasaturile unei anumite zone din nordul Italiei, dar si posibilitatea unei prezente nobile, in ciuda rolurilor de erou frumos si damnat pe care le-a jucat in ultimele sale filme.  

Viata in satul de munte este prezentata fara sentimentalism, fara a-i ascunde frumusetea, dar subliniind in acelasi timp lipsurile si ocazional brutalitatea. Singurul lucru pe care tatal Luciei, profesorul, cheltuie bani este gramofonul si discurile sale, desi, in realitate, nu si le poate permite. Ati spune ca arta ofera o evadare din limitarile vietii rurale?  

Imi plac situatiile in care toata lumea are, intr-un fel, dreptate, pentru ca ele ne pun mereu pe ganduri. In scena cu discul, Adele are dreptate in mod profund: urgenta familiei este sa-si hraneasca copiii si sa-i apere de bolile razboiului. Dar ce parinte nu si-ar dori ca propriii copii sa participe la o lectie precum cea a lui Cesare despre Vivaldi? Cine nu este de acord cu initierea tinerilor in frumusetea artei, care salveaza lumea, mai ales in momentele in care aceasta este devastata de nihilismul razboiului?  

Nu am fost manat de un sentiment idealizant fata de trecut. Am incercat sa reprezint o realitate atat in frumusetea, cat si in duritatea ei. Ambele sunt prezente, le arat fara sa emit judecati de valoare, imi place ca spectatorul sa le poata contempla prin propria sa perspectiva.  

Relatia dintre cele trei surori este foarte speciala. Par atat de apropiate, dar in acelasi timp ascund secrete intre ele. Unul dintre aceste secrete este prietenia dintre Virginia si sora mijlocie, Ada. Cat de importanta este aceasta prietenie?  

Ma intereseaza foarte mult relatia dintre dimensiunea personala si cea individuala in cadrul unei comunitati. Cat de mult ne distingem ca indivizi in relatii care ne definesc, precum cele de familie? Cine ar fi fost Ada fara o sora ca Flavia? Soarta ei ca studenta ar fi fost, probabil, foarte diferita. Dimensiunea secretelor ramane una importanta in film. Totul era mai greu de rostit, mai usor de pedepsit, mai ales ceea ce tinea de libertatea femeii de a-si trai propriile dorinte.  

Prietenia cu Virginia este o relatie de fascinatie in interiorul unor roluri de putere si, in acelasi timp, povestea a doua singuratati care se intalnesc. Daca la suprafata remarcam atractia fata de cineva mai mare si mai frumos, precum si dorinta de a deveni femeie fara a intelege exact ce inseamna asta, poate ca aspectul cel mai interesant este tocmai aceasta intalnire la margine: Ada, sora care primeste mai putina atentie, si Virginia, orfana care sufera din cauza unei relatii violente cu mama sa. Virginia, asemenea multor rebeli, este un personaj care cauta iubirea, o fata singuratica, pentru care lumea aceea, cu regulile ei patriarhale, este ireductibil de stramta. In aceasta relatie intre egali si inegali, este interesant ca se produce o inversare: in imbratisarea finala, relatia activ-pasiv se schimba, si, de fapt, timida Ada este cea care decide sa faca primul pas.

*

“Vermiglio, mireasa muntelui” a fost prezentat in avanpremiera la Bucuresti in deschiderea festivalului Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiana in Romania in prezenta a 300 de spectatori, la Cinema Muzeul taranului si poate fi vazut in cinematografele a 11 orase din tara: Bucuresti (Cinema Muzeul taranului, Cinema Elvire, Popesco, Cinema Union, POINT Cultural Hub, Happy Cinema Colosseum), Cluj-Napoca (Cinema Victoria, Cinema Arta), Timisoara (Cinema Studio), Sibiu (CineGold, Centrul Cultural Ion Besoiu), Arad – (Cinema Arta), Iasi – (Cinema Ateneu – in 29 martie in Deschiderea Festivalului Visuali Italiane – editia Iasi si apoi in regim normal la cinema).

Programul complet si biletele se gasesc aici.