Cel de-al patrulea episod din sezonul 3 al serialului britanic “Killing Eve” incepe cu o actiune intr-un sat sarac din Polonia unde gainile se plimba linistite pe strada principala pietruita, iar locuitorii cresc porci si culeg fructele copacilor de pe drum. Sotul eroinei principale, Eva Polastri (Sandra Oh), Niko, proaspat sosit in acest loc care pare de la inceputul secolului trecut, merge in barul satului, vrea o bere si schimba priviri dulci cu barmanita.

In realitate Polonia de pe ecran e Viscri, Transilvania, iar in cadru apare, dandu-i replica actorului Owen McDonnell in poloneza, actrita Irina Antonie.

In personajul de pe ecran, parul lung si cret al Irinei este prins intr-o coada de cal, are un pulovar simplu rosu, indemanare la plimbatul unei tavi plina cu pahare si priviri pline de subinteles pentru proaspatul vizitator al satului.

Cand a fost la filmare, regizoarea de segment s-a uitat la Irina si a spus “Esti prea frumoasa”, apoi i s-a adresat echipei “Scoateti-i rimelul, ciufuliti-o… Personajul a stat in barul ala toata ziua” si dupa o vreme a adaugat, “mai ciufuliti-o”.

Ca actrita, una dintre “problemele” Irinei Antonie e ceea ce, de fapt, isi doreste orice femeie: frumusetea. Are un chip si atitudine de pustoaica de 16 ani, un par bogat, negru si frumos ondulat de parca e scoasa dintr-o reclama la sampon. Regizorii romani o vad in roluri de Lolita, dar ea e mult mai versatila decat s-a expus public pana acum.

Ne-am vazut cu Irina Antonie la o saptamana de la filmarile pentru “Killing Eve”, in octombrie anul trecut, si provocarea noastra a fost sa realizam transformari in super eroine din filme celebre pentru a o prezenta publicului (si regizorilor) altfel decat au vazut-o pana acum.

Foto: Magnum Studio

Make-up: Octavian Mardale

Styling: Eduard Enache

Text: Cristina Bazavan

Irina Antonie e o actrita care a facut trei facultati: mai intai ASE-ul, apoi UNATC si acum este studenta la Istoria Artei.

S-a nascut in Ramnicu Valcea, intr-o familie modesta dar care a invatat-o ca totul se obtine prin munca. Tata muncea pe vas de croaziera, mama – expert contabil – avea o agentie de turism si un coafor, asa ca ea si sora mai mica au inteles repede ca daca vor sa faca ceva in viata, trebuie sa munceasca si sa invete carte.

“Noi cumva am avut acest complex ca nu am citit cat trebuie, pentru ca ni s-a parut ca nu au stat suficient cu gura pe noi parintii, ca sa descoperim un univers nou. Eu de asta imi notez mereu orice nu stiu si caut apoi, si citesc… E o frustrare, ceva, pentru ca mi se pare ca nu am citit tot ce trebuia in copilarie”, isi explica Irina interesul ei continuu pentru scoala.

La ASE a ajuns ca o traditie de familie, plus ca a iesit cu o specializare din care putea avea un venit sigur, dar ea de mica si-ar fi dorit sa faca muzica, sau orice tinea de arte.

„Venea mama la scoala, o intreba pe invatoare cum ma descurc la lectii, iar ea nu zicea de romana, de matematica, ii spunea: trebuie sa se faca actrita, e foarte talentata.”

“Cantam opera cand aveam 4-5 ani. Am cantat la pian la doua maini, dar mama nu avea bani sa-mi ia nici macar o orga asa ca repetam pe coli albe pe care desenasem clapele. Profesoara de la Palatul Copiilor i-a spus mamei “e foarte buna, dar trebuie sa exerseze”. Si nu mi-a luat pian. Asa ca m-am dus la vioara.

Aveam 6 ani si, intr-o zi, am cazut cu vioara pe gheata, pe spate, direct pe plamani. Eram mai preocupata sa protejez instrumentul decat sa nu ma lovesc. Eram jos pe gheata, treceau copiii pe langa mine si radeau, iar eu nu mai puteam sa respir, imi curgeau lacrimile. M-a ajutat o doamna sa ma ridic si eu m-am gandit ca am dezacordat vioara…”

Cand a ajuns la scoala primara a fost remarcata imediat pentru talentele ei muzicale.

“Din clasa I pana in clasa IV-a, in fiecare zi cand se termina scoala invatatoarea ma punea sa cant… Laura Pausini – Strani Amori. Mai tarziu m-a trimis la festival, Madalina Manole la indigo. Venea mama la scoala, o intreba pe invatoare cum ma descurc la lectii, iar ea nu zicea de romana, de matematica, ii spunea: trebuie sa se faca actrita, e foarte talentata.”

20 de ani mai tarziu, la lectiile de muzica de la UNATC, profesoara de la ora de muzica i-a spus: “Du-te sa dai la Conservator. Esti mezzo soprana”.

“ I-am zis: ”doamna, lasati”… Ea nu stia cati ani am.”

Cand spune asta, ridica din umeri a regret, parte din ce a ratat in copilarie, parte din prejudecata ei ca a ajuns la actorie tarziu, cand deja era cea mai mare din clasa si a ratat experiente de grup.

Intre timp insa avea in CV nu doar ASE-ul, ci prezentator al matinalului B1 TV, telenovele alaturi de Florin Calinescu si Dan Condurache si-avea mai multa experienta de actorie decat oricare coleg de an. Pentru ca a invatat de copil ca totul se obtine prin munca.

A devenit “Bianca Lemnaru”, asistenta prostuta cu voce stridenta a lui Florin Calinescu in serialul “Anticamera”, dupa un casting la care erau prezente toate fetele care participasera in utimii ani la concursurile de Miss.

In 2008 terminase ASE-ul, muncea inca din facultate in redactia matinalului B1 Tv ca sa aiba bani sa se intretina in Bucuresti si cauta sa-si urmeze visul de a fi actrita. Astazi crede ca debutul a tinut de noroc.

 “Eu veneam de la matinal, eram trezita de la 4 dimineata. Au ales cinci fete dintre cateva sute sa vorbeasca direct cu ele si pe mine intre ele, de asta zic ca am avut noroc.”

L-a auzit pe Florin Calinescu strigand ironic dintr-un birou:

 “Care e prima care trebuie sa intre?”

Celelalte fete se stiau din competitiile Miss Turism, Miss Litoral si, pentru ca Irina era din afara grupului, i-au spus sa se duca prima, oricum se grabeste.

“Am intrat, vorbeam pe vremea aceea foarte ascutit si strident, Calinescu s-a uitat la mine, a auzit cum vorbesc si a zis: Asta e, gata, asta e. Girl next door, Vrabiuta, asta e…”

Asa a inceput nebunia si munca intensa care a ajutat-o sa descopere direct la locul de munca partea grea a actoriei. “Eram cu o masina de curse la un concurs si nu aveam permis.”, ii aminteste Irina acea perioada.

„Cele mai bune scene cu domnul Dan Condurache au fost de liniste totala pentru ca nu stiam ce trebuie sa zic si apareau niste stari incat spunea toata lumea: ce bine ai jucat.”

Dupa “Anticamera”, a jucat in telenovela “Aniela”, apoi peste un an a devenit Vivi, iubita comandantului Matei Stiuca (Dan Condurache) din “Iubire si onoare”.

“Cu domnul Dan Condurache am avut scene printre primele zile de filmare si ma rasucea in cadru in timp ce spuneam replicile ca sa ma aseze cu fata la camera, pentru ca eu nu stiam.

Te pregatesti altfel cand esti actor, stii ce inseamna munca, stii partea de adaptare a personajului intre niste directii de replici. Dar eu, care nu stiam nimic din toate astea, aveam zile cand mergem in Buftea cu masina si imi doream sa nu mai ajung de panica, de frica. Citeam textul cu totii inainte de filmare si regizorul, Iura Luncasu, schimba replici in timp ce citeam si ma punea sa zic altceva. Eu nu aveam exercitiu, nu apucam sa notez si zicea, gata filmam! Eram teribil de panicata in interiorul meu.

Cele mai bune scene cu domnul Condurache au fost de liniste totala pentru ca nu stiam ce trebuie sa zic si apareau niste stari incat spunea toata lumea: ce bine ai jucat.”

Instinctul, inteligenta si prospetimea pe care le avea l-au facut pe Florin Calinescu sa-i spuna “Sa nu dai la teatru ca te strici”, dar ea – cu educatia de acasa de a-ti face mereu temeinic lectiile a dat la actorie si-a intrat in meseria aceasta, “cu acte”.

Multa vreme a urat partea de telenovele din CV-ul ei; in lumea actorilor de la noi, nu e o lauda ca ai jucat in asemenea productii, desi ele iti creeaza o rigoare, te invata multe dintre regulile meseriei aplicate pentru televiziune si, fara sa fie nicio rusine, te ajuta sa-ti platesti facturile.

In facultate, pentru ca era vopsita un blond straniu si strident de la rolurile pe care le juca la TV, a trebuit sa se lupte cu prejudecatile profesorilor. A stiut ca le-a castigat increderea cand Marela Juganaru i-a zis intr-o zi “Mai, dar tu chiar esti serioasa”.

“Cred ca am avut foarte mare noroc. Eu daca faceam UNATC ca prima facultate, cand eram copil, nu stiu daca intelegeam la fel lucrurile.”

A intrat insa rapid in malaxorul actorului independent care vrea sa faca teatru, are toate armele in bagaj, merge la castinguri si uneori obtine un rol, alteori nu. In 5 ani de la terminarea facultatii a jucat in peste 20 de spectacole. Nu sunt nici foarte multe, nici foarte putine, dar includ munca alaturi de Radu Afrim la TNB in “Hai iu iu nu, hey you you” – un spectacol in care canta piese din Maria Tanase,  sau in “Hoti”, tot cu Afrim (si Marius Manole, Mihai Calin, Ana Ciontea, Claudiu Bleont), cu Peter Kerek la  “Visul unei nopti de vara”, cu Lia Bugnar la “Sta sa ploua” si “Doua Liniute” sau cu Eugen Gyemant la “Nu regret nimic”.

Intre timp a fost selectata in programul “10 pentru film” de la TIFF , unde 10 dintre cei mai buni actori de teatru la nivel national sunt adusi in fata producatorilor de film si directorilor de casting pentru colaborari viitoare.

Doar ca atunci cand totul mergea din ce in ce mai bine (luase un casting la un spectacol pe care Silviu Purcarete urma sa-l faca la Teatrul National), toate fondurile pentru evenimentele culturale au fost taiate si, la fel ca toti actorii independenti, s-a vazut in fata intrebarii “voi mai fi distribuita cand toate teatrele sunt nevoite sa joace doar cu actorii angajati pentru ca nu mai au bani de colaboratori?!”

Si-atunci s-a gandit sa faca si Istoria Artei.

Cand finantarile pentru teatre au fost reduse drastic, Irina a inceput sa traiasca tensiunea fiecarui actor independent: ”Nu o sa mai fac nimic, pentru ca nu mai apar ocaziile”.

“Plangeam ma gandeam: sunt mai proasta decat altele? Sau nu ma vad oamenii, doar mie mi se pare ca muncesc si e fapt oamenii muncesc mai mult decat mine… Poate ca nu sunt potrivita, poate ca pentru altii e mai usor si fac mai bine, si eu nu sunt potrivita.”

…in timp ce citeam, pe fondul tumultului meu interior cu lipsa de noi roluri, mi-am zis: ma duc sa invat Istoria Artei si fac altceva… O iau de la capat.”

In perioada asta de tumult prin care trece orice actor cand se afla intre roluri, Irina a decoperit din instinct ca miza nu trebuie sa fie pe ce fac ceilalti, ci pe cum se dezvolta ea, cum se autodepaseste. A plecat intr-un week end prelungit cu sotul ei in Florenta.

“Ma plimbam prin muzee si-am vazut Primavera a lui Boticelli. Acolo in fata tabloului am vazut fix “Visul unei nopti de vara”, cu zana, cu magia intalnirii. A fost un moment atat de puternic, incat am simtit din nou nevoia sa stiu tot. Am inceput sa citesc orice am gasit despre pictura, pentru cine a pictat Boticelli,  ca a fost comandata de familia de Medici… si, in timp ce citeam, pe fondul tumultului meu interior cu lipsa de noi roluri, mi-am zis: ma duc sa invat Istoria Artei si fac altceva… O iau de la capat.”

S-a inscris la Facultate de Arte, a redevenit studenta constiincioasa care parcurgea lecturi suplimentare in valuri pentru fiecare noua informatie descoperita si-a inceput sa gaseasca asemanari intre textele de teatru si imaginile din tablouri. A urmat o perioada in care s-a cufundat cu totul in a descoperi povestile din spatele unor tablouri sau vietile unor pictori care au scris istorie in arta.

Nu stie ca alti artisti ca Nureyev, de exemplu, au mers pe acelasi drum plecand de la meseria in care s-au pregatit o viata, trecand prin cursuri de istoria artei ca sa-si  slefuiasca miscarile pe scena. A vazut insa schimbarea sa in reactia celor cu care lucra.

Dupa un spectacol cu “Doua liniute”, regizoarea Lia Bugnar i-a spus:

“Dar ce ai facut? Ca a fost foarte bine”

“Nu imi mai pasa!”, a fost raspunsul actritei super constiincioase si tocilare.

De fapt, a realizat ca, scufundu-se in informatiile pe care le afla din lumea pictorilor, nu a mai pus presiune pe ea, ca a lasat – si in viata, si pe scena – ca lucrurile sa curga cum vin, pentru ca apoi sa se foloseasca, prin uneltele pe care le-a invatat la actorie, de energia pe care o transmite publicului si celor din jur prin mesajele si emotiile corecte. Fara presiune, fara incrancenare.

“Oriunde te duci, daca tot ai ajuns acolo, fii deschis. Noi nu stim sa ne bucuram, nu facem lucruri pentru bucuria noastra, asteptam sa spuna un critic e bine si daca nu ne spune, ne ducem acasa si plangem. Ar trebui sa invatam sa fim corecti cu noi si chiar daca ne zice ca suntem bine, si n-am fost bine, sa stim exact ce am facut. Sa invatam sa ne bucuram de meseria noastra.

Nu realizam ca suntem intr-un sat unde ne gandim care e cea mai smechera de la bar… Punem mize pe noi comparandu-ne cu ceilalti, uitand sa ne bucuram de ce avem. Si uitam, sau ne e teama sa ne reamintim, ca toata viata invatam.”

In saptamana in care in Romania se difuzeaza episodul din Killing Eve in care are si ea un rol, Irina Antonie implineste 35 de ani. E la mai bine de un sfert de secol de la momentele in care se lupta cu ai ei pentru ca voia sa fie actrita, iar ei o trimiteau sa faca o scoala serioasa care sa-i aduca un venit sigur. E casatorita, are in CV cateva reusite profesionale si un lung drum in fata.

Stie ca, in conditiile prezente si sub presiunea generata de pandemie, va fi si mai greu sa-si faca meseria, dar  a invatat in toti acesti ani ca totul este, cum spuneau parintii, despre foarte multa munca.  Are privilegiul de a vedea indeaproape integritatea si munca incredibila a Simonei Halep care ii e prietena. Si are toate sansele, si toate datele, sa fie o mare campioana in meseria ei.

Multumim Murmur si H&M pentru tinute.