Intr-un nou podcast Buzunar de Arta — sezonul 2, episodul 4 — va invitam sa o descoperiti pe Aurora Király, una dintre cele mai influente figuri ale artei contemporane romanesti si singura artista in viata, din Romania, aflata in colectia prestigiosului MoMA, Museum of Modern Art din New York.

Este artista, curator si profesor universitar a carei activitate se desfasoara la intersectia dintre fotografie, instalatie si textile, explorand procesele memoriei, identitatii si reprezentarii feminine.

Nascuta in 1970 la Braila, Aurora Király a studiat la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, obtinand ulterior un doctorat in arte vizuale. 

De-a lungul anilor, a abordat fotografia nu doar ca un instrument documentar, ci ca un mijloc de introspectie, explorand relatia dintre imagine, amintire si spatiul personal. Lucrarile sale din anii ’90 si 2000 surprind fragmente din cotidian, detalii aparent insignifiante care, prin ochiul ei artistic, devin repere ale unei istorii personale si colective. Serii precum „Melancholia” sau „Duet” reflecta aceste preocupari, combinand elemente auto-referentiale cu un puternic accent documentar.

Dincolo de creatia artistica, Aurora Király a fost un actor esential in dezvoltarea artei contemporane in Romania. In 2001, a fondat Galeria Noua, un spatiu expozitional dedicat fotografiei si noilor tehnologii care a contribuit semnificativ la crearea unui cadru profesional pentru artistii emergenti, stabilind conexiuni puternice intre scena locala si cea internationala. Din 2007, este lector la Departamentul de Fotografie si Imagine Dinamica al UNArte Bucuresti, influentand generatii intregi de artisti si fotografi.

In acest episod din „Buzunar de Arta”, discutam despre succesul recent care a devenit punctul culminant al unei cariere intinse pe mai multe decenii — achizitia de catre MoMA a lucrarii “Viewfinder 13”, cum i s-a transformat practica artistica in timp dar si provocarile cu care s-a confruntat ca artist si curator intr-un peisaj cultural adesea ostil initiativelor independente. Vorbim despre modul in care arta sa abordeaza memoria, spatiul privat si colectiv, dar si despre felul intr-o care identitatea de gen si feminismul au fost integrate in procesul sau artistic.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris. 

Purtam aceasta discutie la scurt timp dupa ce lucrarea ”Viewfinder #13” a fost achizitionata de MoMA, Museum of Modern Art din New York. Este o realizare extraordinara atat pentru dvs, cat si pentru scena artistica romaneasca. Cum ati primit vestea si ce impact credeti ca va avea aceasta recunoastere asupra carierei?

E o realizare extraordinara, si eu o simt, desi incerc sa ma feresc sa fiu pompoasa asa, dar e ceva major. Am aflat la targul Paris Photo, era seara in care se deschidea propriu-zis, cu un fel de cocktail al institutiei care sponsorizeaza Paris Photo. Ne plimbam prin targ pe acolo, Anca Poterasu era la stand cu inca cineva din echipa ei, o tanara poloneza, care a acompaniat-o acolo. M-a sunat sa vin la stand ca trece o echipa de acolo si ca este si dr. Roxana Marcoci, care este curatoare sefa la departamentul de fotografie. O figura foarte cunoscuta e putin spus, pentru ca scrie multe carti, organizeaza expozitii. 

O doamna colectionara care era in board-ul MoMA, a achizitionat si ea o lucrare si dupa aceea a trecut echipa de curatori. Propriu-zis, targul inca nu se deschisese, nici nu era pentru VIP-uri, ar fi urmat ziua urmatoare. M-am intalnit cu ele, am discutat acolo, ele alesesera deja lucrarea, eu n-am fost de fata atunci cand au decis. 

Au ales una din lucrarile de care sunt foarte mandra si eu, si ca imagine fotografica, dar si ca materialitate, ca obiect. E una dintre cele mai bune lucrari, deci e clar ca au un ochi format si au ales perfect. Le-am dat un catalog, am dat dedicatii, le-am povestit si de scoala si ulterior au mers mai departe, au fost la alte standuri.

Stiam ca in luna februarie o sa fie o intalnire a board-ului si lucrarile care au fost rezervate trebuie sa fie acolo. A trebuit sa fie cel tarziu pe 3 ianuarie acolo, sa ajunga la muzeu si se face o expozitie interna cu lucrarile doar pentru board si atunci practic se aproba achizitia. Erau tot felul de informatii pe care trebuia sa le trimitem, sa le pregatim. Chiar si dupa aceea, cand am fost anuntate, am primit iarasi multe formulare in care totul era super detaliat, date despre lucrare si vedeai cate rubrici au, cat de in detaliu s-a gandit cineva. Si asta vine din experienta, din ani de functionare, de oameni specializati pe fiecare segment. A fost si pentru noi o premiera.

Intr-o epoca in care reprezentarea e tot mai importanta, conteaza cu atat mai mult cu cat lucrarea in cauza e centrata in jurul unui autoportret si, mai mult decat atat, este autoportretul unei femei. Tinand cont de faptul ca in catalogul online de la MoMA singura artista femeie din Romania care mai era in colectia lor era Geta Bratescu.

Asta stiam si eu, dar uneori ei stiu poate mai bine sa completeze colectia cu lucruri care lipsesc sau poate dintr-o zona geografica anume, din estul Europei, sa zic asa. La mine lucrarea era intr-o sectiune curatoriata, era aceasta curatoare cu care am lucrat foarte bine, Sonia Voss si care e foarte cunoscuta in zona fotografiei si expozitia ei chiar se numea ”Patru pereti”. Suna laconic asa, dar in acelasi timp cuprindea si spatiul atelierului sau casa sau cand calatoresti si esti intr-o cuseta sau intr-un spatiu din acesta si in care artistii de obicei incearca sa nu piarda niste momente in care ei simt ca se intampla ceva sau ca locul arata intr-un anume fel si inregistreaza lucrurile astea. Nu se gandesc in clipa aia ca lucrarea o sa ajunga la MoMA sau intr-un alt muzeu. Eu asa am inregistrat fotografii la sfarsitul anilor 1990 si le-am expus si separat, adica intr-o serie, ”Melancolia”, ca o foto instalatie.

In 2014 am inceput seria asta ”Viewfinder” si pur si simplu lucrand, integrand fotografia pe o hartie de desen si construind in jurul ei din cartoane reciclate, de la plicuri, cutii, ambalaje, am realizat ca, inconstient, faceam vizorul aparatului de fotografiat si atunci m-am concentrat pe asta. Am incercat diverse variante si am continuat sa lucrez cu ce se intampla in imagine, cu detaliile din cutiile respective in desen, folosind carbune. Dar au trecut prin mai multe etape, am aprofundat de la o lucrare la alta si am incercat directii diferite. Ele au elementul acesta comun, ca pot fi reconfigurabile, cand le strang, pot sa inchid clapetele si le pun intr-o mapa.

Dar nu gasisem pana acum o varianta de care sa fiu si eu si Anca Poterasu multumite cand le prezentam. Pe de o parte am facut un fel de rame din carton care se potriveau cu clapetele, dar asta nu le ferea de praf. Si in toamna aceasta am facut aceste casete din stejar care, fiind si sticla de muzeu pe care aproape ca n-o percepi, adauga la iluzia asta de intimitate. Parca te-ai uita ca pe un diapozitiv, ca si cum esti doar tu cu imaginea respectiva si asta a contat pentru public si pentru cei care le-au vazut pentru prima oara.

Experienta internationala nu va este noua. Ati fost la multe targuri de arta internationale, ati sustinut prelegeri la Kunsthalle la Viena, la Tate Modern Londra, la Slade Research Center, tot la Londra. Cum difera perceptia despre arta contemporana romaneasca in afara tarii fata de cea pe care o avem noi in Romania? V-au oferit un alt punct de vedere toate aceste puncte de contact?

Treptat, lucrurile s-au nuantat si imbunatatit, spun eu. In anii 1990 si poate si mai tarziu, multi se asteptau ca daca vii dintr-o zona din aceasta, de dincolo de Cortina de Fier, trebuie sa vorbesti doar despre comunism, postcomunism, Ceausescu, tranzitie, problemele acestea. Si apreciez, sunt proiecte foarte bune care au fost facute in zona aceasta, insa treptat, e ca la cerere si oferta — daca tu numai asta ceri si se dau fonduri pentru asta, apar proiecte care sunt ”gratuite”. Pur si simplu vorbesc despre asta, dar nu sunt profunde sau nu sunt solide. 

De asta am facut o pauza in anii 2000, atunci cand m-am ocupat de Galeria Noua din Bucuresti, intre 2001 si 2008. A fost un spatiu de expozitii pe care l-am coordonat, focusat pe fotografie si film-video. Lucrand cu diversi artisti pe care ii apreciam, ii admiram si cu niste curatori invitati, observam tendinta asta ca toti sa astepte asa ceva. In perioada respectiva am continuat sa fotografiez, dar nu am mai expus atat de mult. Incercam sa-mi dau seama daca are rost sa continui, pentru ca nu ma simteam deloc ca as fi sincera pur si simplu sa folosesc temele astea, in care eu nu ma regasesc. 

Aia a fost o perioada in care am invatat foarte mult, ascultandu-i pe ceilalti, vazand negocierile, discutiile, cum isi sustineau ideile, proiectele si dupa aceea am reinceput.  In 2012, cand am spus ca incerc sa ma intorc la proiecte artistice, mi-am dat seama ca trebuie sa ma concentrez pe ce imi ofera bucurie si-mi place si ma intereseaza. Si daca peste asta vor veni si invitatii la expozitii sau evenimente, va fi foarte bine. Dar in clipa aia, ca sa pot sa-mi gasesc locul si sa creez un fel de profil al meu, a trebuit sa iau decizia asta si a fost foarte bine.

Aveti un parcurs impresionant pentru ca jonglati cu partea de artist, manager cultural, curator si profesor. Spuneati ca ati ales ce va aduce mai mare bucurie. Dintre aceste activitati care va multumeste si va aduce cea mai mare satisfactie?

Am mai dat inapoi niste pasi de la manager cultural, adica m-am mai retras din zona asta pentru ca tocmai am vrut sa ma concentrez mai mult. A fost extrem de util, era o perioada in care nu erau atatea proiecte, atatea asociatii, atatea spatii in Bucuresti si atunci am simtit eu ca pot contribui. Facusem un master Ecumest in management cultural cu Corina Suteu, a fost foarte bun si hranitor. Am vrut sa pun la bataie cunostintele pe care le aveam si a fost foarte util. Dupa aceea am decis si datorita contextului, pentru ca Galeria Noua s-a oprit cand cineva, un domn de care n-a auzit nimeni, nici inainte, nici dupa aia, un politruc, domnul Paunita, a decis ca nu e important sa continue acest proiect, ca e mai bine sa fie redat spatiul artistilor din Bucuresti, ca nu sunt destul de reprezentati in proiectele galeriei. Era pur si simplu un argument fals, nu exista asa ceva. M-a dezamagit intr-un fel.

Intre timp, scena se schimbase un pic. Erau alte generatii care pot crea la randul lor niste locuri pe care sa le coordoneze, sa le dirijeze in directiile care intereseaza. Si nu mi s-a parut ca e atat de necesar sa continui proiectul respectiv, asa am decis.

Cred ca imi place foarte mult sa am timp sa fac proiectele artistice. In acelasi timp, faptul ca in 2007 am inceput sa am cursuri la sectia de foto-video de la UNArte a contat foarte mult. Tocmai pentru ca mi-a clarificat lucrurile acestea, pregatind cursurile si neavand atunci experienta. Asta tot timpul se schimba si in functie de generatii, cum rezonezi cu oamenii. Imi faceam bineinteles un plan, ce pregatesc, ce arat si pregatind lucrurile astea, am vazut multe interviuri cu artisti si am realizat ca, de fapt, sunt multi artisti buni despre care nu stii, nici nu au ajuns la urechile tale numele lor. E important sa-ti gasesti zona in care tu ai ceva de spus, sa faci lucrul ala si ulterior lucrurile sa-si urmeze cursul. Aceste lucruri mi-au clarificat ca, de fapt, uneori in Romania, poate si in alte tari, dar poate la noi mai mult, pentru ca esti impresionat de titlurile mari, asa de artisti care au vandut cu doua milioane, ai senzatia ca nu o sa ajungi niciodata la  nivelul acela de recunoastere si mi se pare ca te pot inhiba. Si atunci, daca te relaxezi asa, lasi lucrurile sa mearga de la sine, iti faci treaba, faci lucrurile in care crezi.

Ati zis de mai multe ori de Galeria Noua. In anii 2000 ati cofondat-o, a fost un spatiu esential pentru expunerea fotografiei contemporane in Romania. Chiar daca a fost inchis, a l-a avut un efect asupra scenei, asupra pietei. Cum v-a transformat, ca artista si curatoare, experienta?

Am lucrat in echipa cu Iosif Király, el m-a sfatuit in multe aspecte. Alta colega si prietena pe care am avut-o alaturi a fost Alexandra Croitoru. Impreuna am facut asociatia si mai era un fost student care dupa aceea a plecat in Canada, dar m-am consultat si cu alti artisti. La un moment dat faceam cate un board in care analizam proiectele si am incercat sa facem un plan anual, pentru ca noi faceam contractul pentru spatiu pe un an. Era greu sa ai o previziune asa de doi-trei ani, dar era ceva nou sa ai programul pe un an si sa fie coerent, sa aiba un anumit standard, adica sa nu fie ca in alte spatii, vorbind de anii 2000, deci nu acum. 

Acum s-au schimbat multe lucruri si e ceva obisnuit sa iti faci un plan expozitional. Acesta a fost un aspect la care am tinut. Si un altul era ca, din banii pe care ii aveam, am reusit sa dam artistilor invitati un mic buget de productie, ceea ce iarasi era ceva rar in momentul acela, pentru ca se considera ca ar fi o onoare sa expui. Si este o onoare de multe ori, dar in acelasi timp trebuie sa produci niste lucrari ca sa poti sa avansezi.

Galeria Noua a pornit intr-un parteneriat cu Fundatia Pro Helvetia, care incepuse in 1999. Birourile lor se chemau Antene, deci cu Antena Pro Helvetia de la Bucuresti. Erau mai multe antene in Europa de Est, dar nu chiar in toate capitalele. Am facut parteneriat si cu Centrul International pentru Arta Contemporana. La Pro Helvetia era Gabriela Tudor si la CIAC era Irina Cios si cu ei am facut parteneriat si am pornit proiectul acesta. Dupa aceea am facut asociatia, prin 2003.

Cum se poate gasi acest mariaj, acest duet, intre creativ si rational? Chiar daca nu sunteti 100% propriul manager, aveti abilitatile necesare. V-am vazut dand mai departe aceste informatii tinerilor studenti care sunt acum la UNArte, exact ce au de facut, pasii. Sunteti printre putinii artisti romani care au un website actualizat, bine pus la punct, poate chiar singurul care are rubrica de press.

Site-ul este un instrument bun, in sensul ca imi arhivez lucrurile si daca am nevoie de ceva sau trebuie sa trimit un link sau asa stiu ca ma duc acolo si le gasesc. Deci asta ma ajuta. Mi-as dori sa fie mai sofisticat dar e o platforma unde pot sa intervin eu. Si asta m-a ajutat, pentru ca experientele din trecut erau ca trebuia sa dau documentele cuiva care sa le urce acolo si tot timpul dura mai mult.

Pe de alta parte, de exemplu, la cursul acesta de ”Ghid de supravietuire astazi”, care deconspira exact de ce e important sa faci ca artist, sa poti sa te administrezi, adica sa fii atent si la partea asta de organizare si administrare a ceea ce lucrezi ca artist. Iti ofera niste posibilitati de colaborare de a functiona, pentru ca acum mi se pare ca nu mai exista jobul ideal in care ai si timp, e si bine platit, esti si multumit, ai satisfactii si ai timp sa fii si artist. Atunci trebuie fie sa jonglezi, sa lucrezi pe module, adica, de exemplu, ateliere educationale. Stii ai cinci odata la doua saptamani si restul timpului iti organizezi altceva, poate aplicatiile pe care poti sa le faci pentru burse, pentru rezidente artistice. Ai nevoie de niste mici cunostinte ca sa nu te sperii de ele. Dupa aia facand, iti dai seama ca se poate. 

Cat despre curatoriat, in ultimii ani nu am mai facut, doar punctual, in niste proiecte. Dar pot sa zic ca, retrospectiv, in perioada cu Galeria Noua, cand invitam alti curatori, a contat foarte mult. Am invatat dandu-mi seama in momentul respectiv ca invat. Si asta, de fapt, mi se pare foarte frumos si ca traseu de artist. Procesul de invatare si faptul ca drumul nu e asa drept e, ci cu mai multe obstacole. Nu te duci si iti iei un job si dupa aia poate sa spui ca nu mai ai timp sa faci proiecte artistice, dar in acelasi timp ala te invata altceva si te intorci la cararea ta si iar o iei in partea aialalta si tot asa. Asa a fost la mine, dar privind in urma, mi se pare util si probabil da, e o metafora pentru viata, cum o navigam. 

Ati vorbit despre pauza pe care ati luat-o. Practic cariera dvs are doua parti  — 1990-2002, pauza, 2012-prezent. Cum ati simtit nevoia sa luati o pauza?

N-am luat-o la inceput constient, dar in principiu era faptul ca nu ma regaseam in scena artistica, care ar putea fi rolul meu. De exemplu, erau creatori care veneau si se intalneau cu cativa artisti si simteam ca ce arat eu nu reverbereaza sau nu gaseste rezonanta. Era mai interesant cand vorbeai despre temele cunoscute pentru care exista o asteptare. Mi-am dat seama ca da, nu pot sa fac lucrul asta atunci, ci poate mai tarziu si ca o sa fac altceva. M-am concentrat pe ce faceam la Galeria Noua. 

Dupa aia am inceput sa predau la scoala, intre timp am devenit parinte. Avem un baiat care acum e mare, are 19 ani. Treptat, mi-am dat seama ca trebuie sa revin si pentru a clarifica cine sunt eu, ce e cu mine, adica sunt doar mama, partenera, fosta curatoare la Galeria Noua. Cine sunt? Si asta mi-a dat o tema asa de lucru si am revenit cu relaxare. Asta cred ca a contat cumva si dupa aia s-au legat diverse proiecte.

Procesul coincide cumva cu o maturizare si autodescoperire personala, dar in acelasi timp si piata de arta la inceputul anilor 2000, nu era doar in formare, era un copil mic care inca nu stia daca o sa supravietuiasca. 

Erau foarte putine galerii, noi eram un spatiu de proiecte, asa consideram. Am participat la niste targuri de la Viena pentru ca atunci eram finantati de Fundatia Erste si cand veneau, voiau sa aiba in fostele tari comuniste spatii care nu erau concentrate pe comert de arta, ci promoveaza arta contemporana. Atunci erau si muzee, si de la Belgrad, si de aici sau  din Polonia. Am avut cateva participari si atunci am realizat ce este un targ de arta, cum se prezinta lumea, cum sunt lucrarile transportate. Am inteles ca e o zona in care nu neaparat ca nu am nicio sansa ca galerie sau ca spatiu, dar ca nu ma interesa. Nu puteam sa lucrez in directia aia, dar treptat au aparut si alte galerii si scena s-a schimbat total. Daca te uiti la ce era la inceputul anilor 2000 si la mijlocul lor, erau foarte putine galerii. Si este interesant cum fiecare galerie incearca sa isi faca profilul sau si asta e bine, adica le distinge cumva in peisajul asta.

Un aspect mai putin discutat este despre grupul 2D din perioada 1993-1997. L-ati avut impreuna cu doamna Mirela Dauceanu, actual prodecan la Facultatea de Istoria Artei de la UNArte. Ati avut expozitii la mai multe galerii, ati lucrat cu fotografii, foto-instalatii, obiecte si actiuni performance. Cum a functionat grupul si ce ati invatat din experienta colaborativa?

Am inceput sa activam vazand si constientizand, cam asa. Am fost colege de departament, de an, la arta murala. Am fost amandoua intr-o serie in care puteai sa termini cu patru ani, cu cinci ani sau cu sase. Noi am terminat cu cinci ani si in ultimii ani aveam mai mult spatiu in atelier si am inceput sa facem un fel de jocuri in care intindeam o hartie pe perete si, alternativ, interveneam pe ea. Era ca un dialog sau comunicare, era un mod in care incercam si noi sa ne dam seama ce e arta contemporana. 

In momentul respectiv, in 1993 incepe Centrul Soros pentru Arta Contemporana si profesoara noastra, Marilena Preda Sanc, ne-a invitat acolo sa ne uitam in biblioteca lor. Aveau un fel de colectie de casete video unde puteai sa vezi arta americana din anii 1970, performance, video art. Ulterior a u inceput cei de la Centrul Soros pentru Arta Contemporana sa faca niste expozitii anuale si atunci erau niste invitati internationali pentru discutii si prezentari. Cumva, asta era un fel de procesare a noastra, nu pot sa zic ca planificam asa, era in functie de niste situatii. Daca calatoream impreuna si gaseam niste locuri unde ne dadeam seama ca e un element care poate sa sublinieze cautarile astea ale noastre, ca ne intereseaza acelasi lucru, dar poate din perspective diferite.

Era ca o zona de experiment, din ce inteleg.

Intr-o oarecare doza, da, dar avea si elementul acesta ludic si relaxat, era ca o joaca, pur si simplu. Ulterior am avut o corespondenta de-asta prin mail art. Stiam de mail art, dar am inceput sa ne trimitem scrisori, sa facem colaje. Sunt cateva fotografii care sunt si in colectia MNAC-ului, luate chiar in primii ani in care au facut achizitii. Este cea cu Cornel la mare, un personaj masculin ca un Adonis, musculos si cu plete si noi eram asa, ca un fel de contrabalans in care il antrenam intr-un joc. 

In zona asta, din pacate, nu am constientizat nici noi sau n-am avut consecventa in timp. Fiecare ne-am luat cu viata, cu proiectele personale si nu am dus proiectul acesta mai departe, dar in anii respectivi a fost cumva remarcat si ne aducem aminte cu drag de el.

„Arta nu e numai pretentioasa si ceva la care sa te uiti si sa nu intelegi nimic, ci poti sa fii si tu parte, la un moment dat, din procesul acesta si ca o poti face si prin joaca.” (Aurora Király)

Cand ati avut primul atelier?

In 2014. Iosif avea un mic spatiu de la Uniunea Artistilor Plastici, care era de fapt laboratorul foto de la fosta revista Arta si care era destul de insalubru. Si pentru fotografie, mai ales cea pe film, incepuse sa se depuna o pelicula verzuie pentru ca era la demisol si umed. Dupa o alta inundatie, am aplicat amandoi sa luam impreuna un atelier. In 2014 am reusit sa gasim cu greu unul, e in blocul Eforie de langa Cinemateca.

Cat de important e faptul ca aveti atelier?

In momentul acesta, sincera sa fiu, as avea nevoie de un spatiu chiar mai mare. Am lucrat si la galerie sus pentru ca am facut niste lucrari mai mari, niste Viewfinder mai mari. Aici e destul de micut, douazeci si ceva de metri patrati spatiu in care poti lucra, si avem si multe carti si dosare si lucram impreuna. De cate ori avem un proiect sau fiecare are un moment mai intens, atunci unul din noi il preia. Nu trebuie tot timpul sa fim amandoi.

Daca ar fi sa o ascult pe profesoara mea, pe Marilena Preda Sanc, cu care am ramas intr-o relatie de prietenie si ma sustine tot timpul, e important lucrul acesta, ca te duci la atelier si ai un pic de spatiu, fie ca te gandesti, fie ca tragi trei linii si faci un desen. Mie imi place cand lucrez, dupa aia fotografiez cu mobilul si ma uit la ele ulterior, in metrou, mergand spre casa, ma gandesc daca mai trebuie ceva. 

Am nevoie de timp, un pic intre etape. Bineinteles ca de exemplu acum sunt artisti foarte tineri care imediat cand termina isi inchiriaza un atelier si asta e extraordinar, e foarte bine si sunt concentrati, inseamna sa merg in directia buna. La mine pentru ca nu sunt din Bucuresti tot timpul exista o chirie sau altceva si acum piata e cu totul altfel, dar in anii 1990-2000 capacitatile economice erau mult mai reduse.

Fotografiile din anii 1990 explorau cumva cotidianul prin aceasta combinatie de fragmente autoreferentiale si aceasta documentare. Cum s-a transformat de-a lungul timpului abordarea asupra fotografiei? Materialitatea mi se pare ca a inceput sa devina foarte interesanta, modul in care lucrati cu ele.

Atunci era ca un fel de  jurnal. Adunam, adunam si dupa un timp am inceput sa ma uit in urma la ce am adunat si cum as putea sa le folosesc si bineinteles ca asa am inceput sa-mi clarific niste teme, sa iau putina distanta si sa vad cum pot sa merg un pic mai departe.

”Viewfinder” este despre incadrare, cand lucrezi in zona fotografiei te uiti la fotografia multora. Poate fi un portret foarte frumos, dar facut rapid de cineva si in spate are o umbrela care-i tasneste dintr-o ureche sau ceva in ochi si asta inseamna ca n-are exercitiul acesta. Uneori pot sa incep sa lucrez la ceva pentru ca simt o tensiune, incep sa schitez, sa tai, sa decupez, si treptat poate n-am o idee in clipa aia, dar dupa aceea incerc sa-mi ascult instinctul. Cand eram la facultate si in primii ani dupa, cand ma uit acum la portofoliul de atunci, imi dau seama ca sunt niste lucrari atat de apropiate de acestea, la care eu am revenit dupa 25 de ani. Este ceva inspaimantator de interesant.

Atunci nu stiati daca o sa folositi fotografiile respective, dupa 20 sau 30 de ani si o sa ajunga in colectia MoMA. Insa acum cand le faceti, va ganditi ca poate in prezent nu au sens, dar o sa aiba sens mai tarziu, poate?

As vrea sa nu ma gandesc la asta, pentru ca daca te gandesti la asta nu e cea mai buna abordare. Acum mi-a luat un timp sa procesez si sa incerc sa ma indepartez de achizitia de la MoMA. E minunat, dar cumva trebuie sa nu ai presiunea asta pe umeri, sa te gandesti la lucrurile pe care vrei sa le faci, sa incepi sa le faci cumva si cand le faci, lucrurile merg dintr-una intr-alta. Cand am o idee, mai incerc si cu fotograme si cu textile, am facut si desen, ca asa simt, trec fluid dintr-o parte intr-alta.

Ati realizat la inceputul anilor 2000 un proiect, ”Arheologie feminina” cu Magda Carneci. Din ce inteleg, ati facut doar o jumatate din ceea ce v-ati propus sa faceti din proiect. Ati luat 24 de femei cunoscute, precum doamna Marilena Preda Sanc sau Geta Bratescu si au fost trecute printr-un chestionar, dar si prin niste sedinte fotografice. Citind despre justificarea proiectului, parea un proiect foarte curajos intr-un context post-comunist al anilor 2000. Erau multe rigiditati, foarte mult conformism, foarte multe frici. Ce a insemnat proiectul in parcusul dvs. la momentul respectiv?

Magda Carneci mi-a dat tot timpul un imbold in directia asta, de aia am si colaborat pentru ca ea cunostea pe multe dintre artistele respective si m-a pus in legatura cu ele. Aceasta tema este in continuare importanta, sunt multe carti care au aparut in anii din urma si care incearca sa recupereze. Sunt si expozitii, emisiuni, podcasturi care incearca sa recupereze figuri feminine din istoria artei care au fost ca niste figuri din umbra, in planul doi. In zona aceasta este si pentru ca ele sunt artiste foarte bune si cunoscute, dar uneori societatea are nevoie de niste figuri patriarhale. 

Proiectul acesta avut si o continuare cand a fost facuta expozitia curatoriata de Valentina Iancu la MNAR, in 2016 — Egal. Arta si feminism in Romania moderna. Ea a selectat din colectia MNAR artiste, femei si temele cu care lucrau. Am fost invitata acolo cu un alt grup de artiste si am facut fotografii, fiecare isi alegea o lucrare de acolo in care se regasea cumva si era un fel de portret mai performativ.

In anii 2000, imi aduc aminte de colege de-ale mele si de unele dintre artiste care nu voiau sa fie receptate prin grila asta de artista, femeie, pentru ca aveau senzatia ca le aduce un fel de ingradire. De-a lungul timpului m-am gandit si eu la lucrul acesta si pare  necesar. Eu cred ca nu e rau sa faci o noua rearanjare, e clar ca femeile nu pot sta separate de barbati in istoria artei, dar in acelasi timp, in momentul acesta este un pas necesar.

La UNArte predati acest optional, ”Ghid de supravietuire in arta contemporana”. Este poate cel mai important curs pe care l-ar putea face un tanar student la UNArte in acest moment. Ii informati pe tineri de toate uneltele pe care le au la dispozitie pentru a-si incepe si sustine parcursul profesional. Cursul este creat dintr-o empatie extraordinara si stim ca studentii sunt deseori descurajati si de lipsa de vizibilitate pe care o au, dar si de mirajul pe care il aduce succesul rapid. Cum ii incurajati sa-si construiasca acest drum perseverent, cu o cariera cariera sustenabila?

Ma bucur si eu cand gasesc emisiuni, carticele si podcasturi care exact despre asta vorbesc. Parca e cursul meu si este clar ca e o preocupare in toata lumea pentru  diferite etape ale vietii si despre cum sa oferi aceste unelte si sa stii sa le folosesti. 

Uneori, cand sunt cu studentii, am senzatia ca ei stiu toate astea si ca nu trebuie sa depun un efort si mai mare sa-i antrenez.

Pentru ca lucrurile acestea, daca nu le incerci, daca ramane doar cum le prezint eu pe un ecran sau cum vorbesc despre ele, sunt ca si cum au trecut pe langa ureche. Cand incerci sa faci o prezentare a ta sau cand iti faci un portofoliu, mi se pare foarte important. Imi dau seama ca societatea a devenit destul de dura si trebuie sa te descurci, pentru ca tot ai senzatia ca student ca ai toata viata inainte. Si inca pe vremea mea timpul curgea mai lent, nu era totul atat de accelerat. Intalnindu-ma de-a lungul timpului cu studenti, dupa ce au terminat, dupa un an, trei, cinci, ii vedeam uneori asa, parca erau cu totul intr-o alta bula, se uitau la scoala ca la un ceva idealizat. Se simteau efectiv dislocati si straini asa, mi-am dat seama ca in masura in care pot sa incerc sa povestesc din lucrurile acestea si sa-i familiarizez cu ele, sa faca aceste mici exercitii de pregatire.

Un aspect important este ca invit mai multi alumni sa vina sa povesteasca din experienta lor. Ce au facut dupa ce au terminat facultatea, pentru ca dupa ce termini ai senzatia ca totul o sa mearga la fel, nu se schimba nimic, dar de fapt nimeni nu-ti mai da teme. Nimeni nu mai vrea nimic de la tine si daca tu nu ai un grup al tau de suport, pur si simplu esti lasat in pace. Tu poate esti liber, in sfarsit, nu te mai bate nimeni la cap, dar in acelasi timp nu stii de unde sa apuci situatia, daca nu ai disciplina. Si asta e foarte importanta si la tineri, si la adulti, la toata lumea.

Cum v-a schimbat predarea relatia cu arta?

A fost o metoda sa ma apropii de niste teme, sa le sintetizez un pic, sa le clarific. Intotdeauna cand vrei sa predai ceva, fie ca este vorba de copii mai mici sau liceeni, adulti, trebuie sa iti clarifici tu pentru tine, sa te uiti cum poti sa transmiti lucrul respectiv intr-un mod clar, usor si sa ajustezi discursul in functie de varsta, de grup. Am senzatia ca nu poti sa predai ceva daca tu nu stapanesti. Si eu am invatat din lucrurile acestea. M-am uitat la niste documentare sau niste interviuri si cum explica cineva, mi-a clarificat o idee si imi dau seama ca asta e modul cel mai direct. Asa sa sa inveti.

Retelele de socializare creeaza aceasta iluzie a conectarii. Toata lumea pare conectata, dar exista si acest pericol al bulelor culturale despre care ati vorbit si dvs. in cateva interviuri. Cum pot sa-si pastreze artistii autenticitatea intr-un mediu care e dominat de aceasta validare instantanee?

Nu-mi dau seama la tinerii artisti cum functioneaza. Cred ca sunt mult mai abili, au prins aceasta schimbare si cred ca o internalizeaza altfel. Baiatul meu nu e deloc interesat de retele, mai mult minimal, ceea ce ma bucura foarte mult. Pentru mine personal, am inceput sa-mi pui pe Instagram proiectele artistice. Daca aveam o serie, o pun acolo, sa fie toate, este un fel de arhiva cronologica, desi nu sunt instruita in directia asta, deci nu am un concept sau o strategie clara. Daca am mai avansat cu o lucrare sau e ceva nou, vreun eveniment, le pun acolo pentru ca uneori trebuie sa le promovezi. Mi se pare interesant, pentru ca uneori sa ai numai lucrari mi se pare putin prea arid, deci uneori mai scurtcircuitez si eu cu lucruri mai personale sau mai intamplatoare.

Ce teme va preocupa acum?

Eu imi fac asa niste harti cu temele pe care le am, pentru ca vazand ca se tot intretaie devin ca niste ramificatii si asa vad cum pot sa ma intorc la un element pe care nu l-am mai abordat demult sau sa vad cum se leaga intre ele. Corpul feminin, ma intorc la el si trecerea timpului, adica imbatranirea. Imi place sa observ asta si in natura, cand ma plimb, ca e vorba de plante, arbori. Dar si la corp, si in special corpul feminin, privit si printr-o lentila feminista, sa zic asa. Femeile in istoria artei este alta preocupare si este de cand am revenit la proiecte artistice.

Ati fost preocupata si de educatia artistica, nu doar in mediul universitar, ci prin proiectele de management cultural, mediere culturala pe care le-ati facut, inclusiv pentru copii. Care ati descoperit ca sunt cele mai eficiente metode prin care ati creat punti reale intre arta sau artist si public, fara sa simplificati excesiv mesajul?

Cred ca elementul ludic cumva ajuta foarte mult. Am colaborat la un moment dat, in 2015 sau 2016, cu Asociatia Metrul Cub, cu Raluca Iacob si Mihai Iacob. M-au invitat intr-un proiect si atunci am colaborat si cu actrite, cu Katia Pascariu, cu Nicoleta Lefter si am refacut niste lucrari de-ale lui Erwin Wurm. Si copii contribuiau, era un fel de arta participativa si ramaneau cu ceva sau invatau ceva. Invatau ca arta nu e numai pretentioasa si ceva la care sa te uiti si sa nu intelegi nimic, ci poti sa fii si tu parte, la un moment dat, din procesul acesta si ca o poti face si prin joaca.

Ati mentionat deja ca interviurile cu artisti sunt o sursa de invatare pentru dvs. Ati avut momente in care un astfel de dialog v-a schimbat fundamental perspectiva pe care o aveti asupra unui subiect sau chiar asupra propriei practici?

Este o serie de interviuri ”Art in 21st Century” facute de PBS, un canal american care e asemanator cu Arte in Europa si care a inceput prin 2001 sa faca aceste serii. Eu la scoala, in semestrul II, discut mult cu studentii pornind de la aceste interviuri, am realizat ca temele la care artistii revin sunt mai tot timpul aceleasi teme, foarte accesibile si de care vorbim zilnic. 

Uitandu-ma la aceste interviuri am gasit multi artisti cu care am rezonat, Ann Hamilton, Kiki Smith. As mentiona si o colectie de interviuri pe care am coordonat-o, ”Vizitand trecutul”, o colectie de video-interviuri in care am invitat patru istorici de arta, femei. Am facut o serie de 11 interviuri care pot fi accesate si pe internet, sunt si pe site-ul meu si pe YouTube. Sunt despre anii 1960, 1970 si 1980, nu atat despre creatia invitatilor, care erau si curatori sau istorici de arta, nu numai artisti, cat mai mult despre context, despre scoala, despre profesorii pe care i-au avut, colegii lor. Creau un context si o intelegere mai buna a artei romanesti din perioada respectiva, in timp ce oamenii acestia imbatraneau. Mi s-a parut important sa iei aceste marturii in timpul in care ei stiu lucrurile astea, pot sa le povesteasca.

Ce este arta?

E un mod de a intelege despre ce e lumea aceasta si viata, si de a reflecta pe bucatele la lucrurile acestea care par subiecte mari si grele. Este si un mod de a invata despre lume, de a discuta cu cei care au aceleasi interese. E un mod de a functiona in lume si de a o vedea prin lentila aceasta.