De-a lungul timpului, s-a scris enorm despre Constantin Brancusi, iar opera sa a fost adesea invaluita in mituri si povesti apocrife, care nu au intotdeauna legatura cu realitatea. Exista volume intregi in care sunt inventate detalii despre viata sa personala sau despre legaturile sale cu arta romaneasca. Insa exista un istoric de arta care a reusit sa redefineasca modul in care il intelegem, cunoastem si receptam astazi pe Brancusi: Doina Lemny.  

Podcastul Buzunar de Arta revine cu un al doilea sezon, de aceasta data si in format video, iar prima invitata este doamna Lemny, una dintre cele mai respectate voci din domeniul istoriei artei si, fara indoiala, cel mai important expert in viata al operei lui Constantin Brancusi.  

Simbolic, episodul este publicat in saptamana in care celebram Ziua Brancusi (19 februarie), marcata prin zeci de evenimente organizate atat in Romania, cat si in intreaga lume, la institute culturale, muzee si galerii europene.  

Stabilita la Paris din 1990, alaturi de sotul sau, istoricul Stefan Lemny (specializat in istoria secolul al XVIII-lea, cu numeroase volume publicate la activ, foarte bine vandute), Doina Lemny si-a dedicat intreaga cariera cercetarii sculpturii moderne, cu un accent deosebit pe mostenirea artistica lasata de Brancusi. A obtinut titlul de doctor in istoria artei la prestigioasa Universitate Paris I – Sorbonne, iar intre 1991 si 2019 a fost muzeograf-cercetator la Centre Pompidou, unde a avut in grija atelierul lui Brancusi – ansamblul de lucrari, obiecte personale si documente pe care artistul le-a donat statului francez inainte de moarte.  

Nascuta in 1953, in Salcia Tudor, o comuna din Braila, si formata academic la Iasi, Doina Lemny a debutat profesional ca muzeograf la Muzeul de Arta din Iasi. Odata ajunsa la Paris, s-a format sub influenta lui Sidney Geist, cel mai important expert brancusian al secolului trecut. Geist obisnuia sa dedice ore intregi plimbarilor in care dezbateau opera sculptorului, iar doamna Lemny, avand avantajul unei perspective din interior, a adus contributii esentiale: intelegea mai profund contextul lui Brancusi, avand acces direct la arhive, documente, fotografii si opere ale artistului. Acestora se adauga disciplina si rigurozitatea pe care le abordeaza fata de munca in general dar si un respect enorm pentru Brancusi, a carui imagine o protejeaza precum un membru al familiei sale.

Intr-o lume in care expertiza devine tot mai rara si in care mitologia tinde sa acapareze realitatea istorica, Doina Lemny a contribuit esential la clarificarea mostenirii lui Brancusi printr-o metoda de cercetare obiectiva, bazata pe surse primare. A colaborat direct cu mostenitorii si urmasii celor care l-au cunoscut pe Brancusi, a obtinut acces la scrisori, imagini si documente inedite, descoperind astfel detalii esentiale pentru intelegerea artistului si reusind sa corecteze multe inexactitati perpetuate de-a lungul timpului.  

Doina Lemny nu este doar cercetatoarea la care apeleaza colectionarii pentru autentificarea operelor lui Brancusi, ci si curatorul care a expus si documentat poate cel mai indelung aceasta opera – fie prin expozitiile de la Centre Pompidou, Bruxelles sau Timisoara, fie prin cataloagele si volumele pe care le-a coordonat.

Cartile sale, dintre care unele au fost traduse si in limba romana, au adus in atentia publicului aspecte mai putin cunoscute ale vietii si influentelor artistice ale sculptorului, precum relatiile sale cu Marcel Duchamp (tradusa la Editura Vremea), Marthe Lebherz sau Henri Gaudier-Brzeska.  

In prezent, lucreaza la ceea ce promite sa fie opera sa de capatai: o biografie Brancusi asteptata de intreaga comunitate artistica, o lucrare ce va avea un impact major atat in Romania, cat si pe plan international.  

Mai jos veti descoperi ca doamna Lemny nu este doar o cercetatoare riguroasa, ci si o povestitoare exceptionala, capabila sa aduca la viata detalii revelatoare despre Brancusi. Este un magnetism pe care il au putini istorici de arta iar daca veti avea ocazia, nu ratati tururile ghidate, conferintele sau prezentarile pe care le sustine.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris. 

Propun sa incepem discutia de la unul dintre cele mai recente volume ale doamnei Lemny, publicat in limba franceza la Éditions Gourcuff Gradenigo, “Brancusi et ses muses”, care sper sa fie tradus in curand si in limba romana.

Sper si eu. Intentia exista mai demult si a existat mai demult, de cand m-am ocupat pentru teza mea, pentru mediul artistic al lui Brancusi. Bineinteles ca am vazut foarte multe documente si mi-am pus intrebarea cum pot sa unesc aceste documente cu lucrarile pe care le-a facut Brancusi, tinand seama si ajungand la concluzia ca Brancusi nu poate fi separat de opera lui. Viata lui nu poate fi separata de opera, ceea ce este un adevar, dar trebuia s-o demonstrez in modul cel mai elegant. 

Ce m-a interesat a fost relatia lui cu femeile, felul in care a avut aceste relatii, cat de duioase, politicoase, respectuoase si nu brutale, pentru ca el nici in arta n-a fost brutal. De asta spun ca totul se transmite de la viata la opera si de la opera la viata. Asta se vede in intreaga lui creatie.

Aveam foarte multe documente pe care le scanasem din arhiva Brancusi. In momentul in care mi-am facut cat de cat un plan al cartii, mi le-am adunat si imi propuneam iata, doua saptamani scriu despre capitolul Muza adormita. Luau trei, dar il scriam. Este o igiena de viata si o igiena de lucru. Daca nu iti impui, cum zicea si Brancusi, e greu sa te pui sa faci, nu e greu sa faci. Asa am facut eu, m-am pus si am facut, dar a evoluat cu timpul si structura cartii si continutul.

Este o carte si pentru cei care nu sunt pasionati de istoria artei, despre viata amoroasa a lui Brancusi. Prezinta bogatia vietii lui, sa spunem personale, nu neaparat amoroase, insa corecteaza si rectifica niste lucruri. Nu trebuie sa fii pasionat de istoria artei ca sa-ti placa, de aceea cred ca ar trebui tradusa. Le-ar explica oamenilor ca Brancusi este un personaj fascinant, dar nu trebuie sa-l combinam fortat cu Maria Tanase sau cu orice alte personaje, doar ca sa-l facem interesant. Modul in care el lucra cu muzele lui, este fascinant cum avea legaturi cu ele, cum se lasa inspirat de ele, cum pornea serii care duceau ani de zile.

Acesta este punctul interesant ca Brancusi a fost inconjurat de femei. A fost curtat de femei, dar nu inseamna ca neaparat au fost relatii amoroase, relatii intime si, din punctul meu de vedere, viata intima nu poti sa o dezvalui, pentru ca de aceea se chema intima. Si mai ales ca Brancusi era pudic, el nu vorbea despre acest lucru. Sentimentele pentru cei care au sentimente profunde nu se afiseaza in public.

De aceea vorbesc de interpretarile astea rapide, ca Brancusi era un afemeiat… el avea prietene de suflet, toate aceste femei care veneau la el. Brancusi nu cauta neaparat o viata intima, o sexualitate debordanta — ca asa se intelege prin afemeiat. Asta cel putin a ascuns-o, este treaba lui. A ascuns-o pentru ca Brancusi era pudic. Si aici este, as zice eu, latura lui de taran, daca ar fi s-o luam asa. Ca nu isi expunea fantasmele lui sexuale. Fantasmele sexuale erau exprimate in opera, vezi Printesa X si asa mai departe. 

De aceea, cand aud aceste legende, dar nu ai cum sa le impiedici, cu Maria Tanase ca ar fi avut un episod din viata si trebuie sa o amintesc, desi ea nu a avut importanta in viata lui Brancusi. Dar provine de la povesti spuse de acest avocat, Petre Pandrea, care si-a imaginat. El spune povesti, nu are nimic real si foarte recent am recitit viata lui pe internet, pur si simplu sa vad despre ce este vorba. Am aflat ca, de fapt, el l-a intalnit pe Brancusi, daca l-a intalnit, ca tot familia spune ca l-a intalnit pe Brancusi in 1937, cand Brancusi a venit pentru ansamblul de la Targu-Jiu si dupa aceea s-ar fi dus in Paris. Dar eu am convingerea ferma ca el nu a intrat in atelier. Important este ca el a lansat aceasta legenda si ca in tara noastra ne place sa vedem doua staruri care se iubesc la nebunie, o flacara care se aprinde si devine o legenda populara. 

De asemenea, s-a mai vorbit de legenda cu iubirea lui cu Peggy Guggenheim. Peggy Guggenheim avea interesul sa cumpere de la el lucrari, o pasare, iar Brancusi o tot amana. Ea venea in atelier si era foarte bine, adica era si ea investitoare, dar in acelasi timp si transmitea informatiile, fapt care se stie in istoria artei. Ea si-a facut alti prieteni sa cumpere opere de la Brancusi si a cumparat si ea. La un moment dat, ea spune in amintirile ei ca i-ar fi si propus sa sa se casatoreasca cu el. Important este ca Brancusi nu s-a casatorit. 

Aici revenim la realitate, Brancusi a avut un singur un singur episod amoros din viata lui, cand intentiona sa se casatoreasca cu Marthe Lebherz. Dezvolt capitolul acesta in cartea ”Brancusi si Marthe” (n.r. publicata in Romania la Editura Vremea), pentru ca sunt foarte multe, multe documente. Eu insami am vrut sa o cunosc pe aceasta Marthe Lebherz si am ratat momentul. Imi pare foarte rau, ca nu am avut ocazia sa ma duc la Geneva in 2002, cand am descoperit eu aceasta corespondenta in cadrul Arhivelor Brancusi. Am tot sunat la Geneva sa aflu, la scoala de dans, peste tot, ca stiam ca ea a predat dansul. Si secretara de acolo mi-a spus ca nu au avut o asemenea profesoara. Am mai tot incercat, am sunat si la primarie, peste tot. Nu mi-au dat aceste informatii, insa dupa ce am publicat ”La Dation Brancusi. Dessins et Archives”, adica ultima donatie Brancusi, acest cineast roman, compatriotul nostru, Ionut Teianu, care a realizat filmul ”in cautarea tatalui pierdut”, ma suna si imi spune daca vreau sa merg cu el la Geneva pentru ca a dat de urmele lui Marthe. Mi-a parut rau pentru ca mi-a spus ca Marthe murise. Deci, iata un rateu. Am mers insa la Geneva si am vazut tot ce mai ramasese, dar nu erau foarte multe lucruri. Am gasit in schimb, asta este fetisism de acum, aceasta rochie cu care apare pe coperta ”Brancusi et ses muses”, aceasta rochie Marthe a pastrat-o.

Am publicat aceasta corespondenta, care e frumoasa pentru ca il arata pe Brancusi indragostit cu adevarat. In ce sens? El se elibereaza de grijile zilei de maine, pentru ca incepe sa castige. In 1925, o intalneste pe aceasta Marthe prin surorile Lizica si Irina Codreanu si se indragosteste de ea, o angajeaza ca secretara lui, mai ales ca el trebuia sa plece in Statele Unite, la New York, sa-si pregateasca expozitia. Asa se explica aceasta corespondenta foarte densa, pe care eu am redat-o in aceasta carte, ”Brancusi si Marthe” si pe care o analizez in cartea aceasta, ”Brancusi si muzele sale”.

Cartea cumva corecteaza si rescrie ce s-a spus in mod eronat despre Brancusi, mai ales in Romania. El a fost mitizat si transformat intr-un erou national, sa spunem. Cum s-a intamplat mitizarea lui Brancusi? Cum a devenit acest erou national, pentru ca stim ca nu era tocmai favorit in anii 1960?

Da si nu, era si nu favorit. Sunt mai multe episoade din viata si posteritatea lui Brancusi pana in 1957 cand a murit. Am facut si eu cercetari punandu-mi aceleasi intrebari, bineinteles. Totusi, Brancusi a fost omagiat in tara cand a implinit 80 de ani. Muzeul din Craiova a facut in 1956 o micro expozitie cu colectia de la Craiova, omagiindu-l pe Brancusi. Si Muzeul National de Arta din Bucuresti a initiat o expozitie care s-a deschis in decembrie 1956 si l-a invitat si pe Brancusi sa vina la vernisaj si sa trimita opere. El tocmai isi rupsese piciorul, era in spital si ii parea rau ca nu vine. Deci tara era in plin socialism, comunism. Brancusi a trimis totusi fotografii la aceasta expozitie, spunand ca regreta ca nu poate sa vina. Dupa aceea Brancusi moare si se intampla ce se intampla cu mostenirea lui. 

Dar publicul nu vrea sa auda. Brancusi nu a intentionat sa-si lase operele statului roman, nu pentru ca s-ar fi suparat pe statul roman, dimpotriva. De aceea am si spus ca el era in permanenta legatura cu tara, ci pur si simplu era o chestiune de logica a unui om istet si siret. Brancusi era si siret, de asta cand spuneam de sfinti, Brancusi, nu era chiar un sfant. El era un om realist si stia foarte bine ca cine voia sa vada Brancusi se ducea la atelierul din Paris, nu in Romania, unde Brancusi n-a avut atelier niciodata, nici la Craiova, nici la Targu-Jiu, nici la Bucuresti.

Sunt niste fantezii iscate dintr-o proasta interpretare a unor documente care se afla in tara, si anume tentativa nereusita a primirii lui Brancusi la Academia Romana. Si atunci jurnalistii au interpretat mai departe acest lucru. Imi pare rau ca in Romania jurnalistii o iau foarte usor o informatie si nu o mai verifica.

Ar trebui ca fiecare expozitie Brancusi sa inceapa cu un ”disclaimer”: nu, Brancusi nu s-a iubit cu Maria Tanase, nu, Brancusi nu a vrut sa-si doneze operele Romaniei si Romania nu l-a refuzat. Exista intr-unul din cataloagele expozitiei din 1970 o reproducere si o traducere a testamentului lui Brancusi, scris cu prietenii lui avocati, in care spune ca vrea sa-si lase opera statului francez, negru pe alb.

E negru pe alb si nimeni nu l-a obligat. El a fost sfatuit, cum spun mereu, de Duchamp, de Francis Picabia, Henri-Pierre Roché si de Sonia Delaunay, care era prietena cu el. Duchamp ii spune ca trebuie sa fie foarte atent pentru ca daca aceste opere nu merge intr-un muzeu, se disperseaza. Deci s-a facut un gest foarte frumos si prietenesc din partea prietenilor lui.

Afost un moment in care ati stiut ca o sa va dedicati viata cercetarii lui Brancusi?

Nu am stiut, dar am simtit in momentul in care, din aventura vietii mele, am ajuns la Paris, pentru ca la Iasi, unde am fost muzeograf, nu exista Brancusi si sculptura era mai mai slaba, adica nu prea aveam sculpturi. Dar in momentul in care am ajuns sa lucrez la Centrul Pompidou se pregatea expozitia retrospectiva Brancusi. Prima retrospectiva dupa moartea lui Brancusi in Paris din 1995.

Atunci retrospectiva i-a fost data unei muzeografe americance, Margit Rowell, care traia la Paris si traieste si acum, are 80 si ceva de ani. Lucram atunci la Bibliothèque Kandinsky, care se numea pe vremea aceea Documentation du musée, dar eu am deschis ochii vazand operele si dupa aceea vazand ca sunt documente care nici nu sunt deschise. Fiind si foarte sensibila, eu ma atasez de subiectul respectiv, am zis nu pot sa trec pe langa aceste documente fara sa le deschid, fara sa vad. Apoi aceasta a venit de la sine. Mi-am dat seama ca trebuie sa deschid aceste documente si sa vad operele care ma inconjurau.

Bineinteles ca de aici a inceput o munca sustinuta, la care am fost incurajata si de sotul meu, care putea sa ma descurajeze. El mi-a instilat microbul cercetarii si am avut un mediu familial in care noi ne-am incurajat reciproc. La muzeu era nevoie sa se claseze aceste arhive si sa ajutam sa se redeschida atelierul Brancusi. Era programat sa se redeschida o data cu expozitia, dar au fost in urma cu lucrarile si abia in 1997 s-a redeschis. 

Ati terminat liceul la Focsani, apoi Facultatea de Filologie, apoi ati lucrat la Muzeul de Arta din Iasi si dupa 14 ani la Iasi, dupa revolutie, ati decis sa va mutati la Paris si sa o luati de la 0. Ati facut doctoratul in istoria artei la Sorbona cu lucrarea ”Mediul artistic si cultural in care a evoluat Constantin Brancusi”. Sotul dvs, la fel, a facut un alt doctorat, la École des hautes études en sciences sociales, fiind expert in Dimitrie Cantemir. Citeam lucrul acesta si in biografia dumneavoastra, si in interviurile pe care le-ati mai acordat, si ma gandeam cat curaj ati avut in 1990. Cum priviti acum curajul respectiv si traseul pe care l-ati avut ulterior?

Altfel, nu faci nimic, pentru ca noi ne-am aruncat in valtoarea vietii, cum se zice. Si faptul ca trebuia sa te salvezi si din punct de vedere al vietii de zi cu zi si trebuia sa lucrezi si sa faci cercetare. Eu m-am adaptat mult mai repede, dat fiind ca am facut ca limba principala franceza si pentru mine n-a fost o problema. Desi pentru a scrie este intotdeauna o problema, pentru ca nu esti vorbitor nativ, ori pentru sotul meu a fost mult mai greu. El a facut engleza limba principala, franceza foarte greu. Si ca sa vii si sa te transformi intr-un personaj care scrie in franceza direct, a fost foarte greu. Adica este o chestiune de ambitie si de pasiune. Pe mine m-a pasionat in momentul in care am deschis arhivele si mi s-au deschis cateva mici cai, ca nu era un drum mare. M-am aruncat in aventura acestei vieti culturale.

Si ati inceput sa lucrati la Muzeul de Arta Moderna din Paris, la Centre Pompidou. Cum ati ajuns sa lucrati cu mostenirea Brancusi? Cred ca trebuie sa fac o precizare la Biblioteca Kandinsky sau in arhivele Centre Pompidou exista, pe de o parte biblioteca cu colectia permanenta a muzeului si sursele bibliografice stranse de ei si separat exista donatia Brancusi, care include practic tot ce a avut Brancusi in casa in momentul in care a murit.

E bine ca imi cereti aceasta clarificare, pentru ca aceste arhive ale lui Brancusi sunt integrate intregului fond al muzeului in cadrul Bibliotecii Kandinsky de la muzeu. Exista si arhivele Centrului, care sunt separate, iar Biblioteca Kandinsky, cuprinde documente, carti ca o biblioteca si fonduri de arhive, printre care Arhiva Brauner, Arhiva Brancusi, arhiva Kandinsky, sunt mult mai multi artisti. 

In arhivele respective sunt numai arhive, carti, reviste, dar si discurile lui Brancusi. Pentru ca Brancusi a avut o colectie de discuri, o discoteca de doua sute de discuri realizata, compusa de Constantin Brailoiu, etnomuzicolog care era prieten cu Brancusi, ca altfel Brancusi nu avea de unde sa aiba atatea discuri. Obiectele care au ramas de la Brancusi sunt in rezerva in depozitul muzeului, pentru ca ele fac parte din obiectele artistului, deci nu le gasim la biblioteca. Nu mai sunt atat de multe, dar exista de exemplu o vioara, o chitara, difuzorul pe care el l-a transformat in fel si chip. Exista si alte obiecte, printre care si uneltele expuse in cadrul atelierului Brancusi, care acum nu mai este, dat fiind ca se prevede inchiderea Centrului Pompidou. Atelierul va fi redeschis, este un proiect nebun, dar in acelasi timp bun, de a instala atelierul in chiar inima Centrului Pompidou. Acest lucru il motivez prin faptul ca desi era foarte frumos si crea un spatiu de meditatie, atelierul Brancusi nu prea era vizitat, fata de fluxul de vizitatori de la Centrul Pompidou.

N.r. – o carte despre marturii traite in Atelierul Brancusi a fost publicata la Editura Vremea, poate fi achizitionata aici.

Ati publicat numeroase carti si studii extrase din cercetarile de arhiva de la Pompidou, din Mostenirea Brancusi, inclusiv volumul ”Brancusi Inedit”, in colaborare cu domnul Cristian Robert Velescu, care mi-a fost profesor. In afara de o biografie Brancusi, ce altceva a ramas de scris?

Mai sunt multe. V-am marturisit ca as dori o biografie, dar trebuie sa am si starea. Eu am materialul adunat, chiar Cristian imi spunea ca acum ca urmare a experientei poti sa te pui si sa lucrezi. Nu e chiar asa, trebuie sa ai starea, cum a fost la aceasta carte “Brancusi si muzele sale”, ca sa poti sa povestesti. Pentru ca daca faci o biografie numai din din fragmente de documente puse cap la cap, n-are niciun sens. Trebuie sa povestesti si aici in este o traditie in America si mai ales in spatiul anglo-american, ceea ce nu este traditie la francezi, de a povesti, de a folosi si a avea la baza documente, dar sa stii sa povestesti, sa faci ca un roman. Nu vreau sa ajung insa ca romanul lui Peter Neagoe. Acolo este chiar un roman de fictiune, dar de vina este si Brancusi pentru ca el a povestit ce a vrut.

Cum priviti procesul de curatoriere? Pentru ca aveti o abordare aproape anti-elitista, in sensul ca stiti tot ce se poate stii despre Brancusi, mai bine decat oricine in viata. Dar in acelasi timp procesul de curatoriere este plin de empatie si poate romanii au vazut cel mai bine acest lucru, la Timisoara, unde ati tinut sa nu fie criptic, sa nu fie misterios, ci sa fie inteligibil.

Pentru mine conteaza foarte mult pedagogia. De aceea trebuie sa ai un concept mai intai de toate, ca asa fiecare face o expozitie, o face in mod cronologic si nu se intelege nimic. La Brancusi, de pilda, nu poti sa intelegi mare lucru. Deci intotdeauna trebuie sa fie un concept pentru ca publicul care vine sa inteleaga ceva sau, daca nu intelege ceva, sa fie impresionat de ceva pe viata. Ceea ce am incercat eu la Timisoara, cand am propus acest proiect, si jurnalistii ma intrebau cate opere aveti, le spuneam ca nu conteaza numarul de opere, conteaza daca vedeti cateva opere, 20 de sculpturi. Nu conteaza numarul lor, ci pur si simplu daca va ramane in minte una singura, scopul meu este atins. 

Pentru ca scopul este sa arati si conceptul lui Brancusi si maiestria lui in a realiza operele. Pentru mine e foarte important acest lucru, pedagogia si de aceea am lucrat destul de mult la textele de sala. Trebuie sa explici publicului, altfel el vine si vede niste sculpturi sau niste fotografii si cand iese de acolo nu prea stie ce a vazut. Deci neaparat explicatii si nu ai intotdeauna sansa sa dai peste un ghid care sa-ti explice. De aceea instalatia muzeala este primordiala.

Am avut ocazia sa va ascult recent la intr-o conferinta pe care o tinuta la Muzeul National de Arta si am fost uimit. A fost prima prelegere despre istoria artei in care nimeni nu a respirat timp de o ora. Nimeni nu s-a miscat pentru ca a fost totul captivant. Era o prezentare a cartii ”Brancusi et ses muses” si m-a fascinat rabdarea pe care o aveti si fata de oamenii care isi proiecteaza tot felul de vise personale fata de Brancusi. Dar aveti rabdare cu toata lumea si le explicati frumos.

Mie imi place sa comunic. E adevarat, nu credeam in ereditate foarte mult, dar eu vin dintr-o familie de invatatori si tatal meu a fost profesor de istorie si mama invatatoare si mi-a placut intotdeauna pedagogia. Eu am trait in scoala, adica fiind singura la parinti si ei lucrau amandoi, ma luau cu ei la scoala de mica. Ori aceasta dorinta de a impartasi probabil este si o ereditate. In acelasi timp, cum spune si sotul meu, sunt si foarte vorbareata, desi eu lucrez in tacere. Imi place sa comunic si de aceea eu astept si am spus-o, tare mi-ar place sa transmit ceea ce stiu si ceea ce am scris si sa fac o colaborare cu tineri sau mai putin tineri. In fine, pentru mine totul e tanar la ora actuala. Asta pentru ca ce fac acuma, cartile raman, dar ce spun nu ramane si e pacat. Nu tot ce spun este valabil, dar este o parere si e bine sa fie luata si la un moment dat, chiar contrazisa daca as fi, nu m-as supara, dar macar lansez o punte de discutie.

Care este prima lucrare a lui Brancusi pe care ati vazut-o in realitate? Va aduceti aminte?

Coloana. Cand eram la liceu, am facut o calatorie cu scoala pentru ca pe vremea aia faceai calatorii cu scoala si de aceea mie nu mi-a ramas in minte nici, nici Masa, nici Poarta Tacerii, ci Coloana. Pentru ca probabil am si o sensibilitate vizuala, era o zi frumoasa si cand ne plimbam in jurul coloanei cu clasa. Razele soarelui loveau atat de frumos si se impleteau atat de frumos cu modulii, ca mi-a ramas in minte.

Dupa aceea, cand eram studenta la Iasi, a fost asa o intamplare, am primit cadou de la viitorul si actualul meu sot o carte, un album. El era student la Istorie si a primit la premiu, cum se dadeau carti, a primit printre altele, albumul cu Targu Jiu, realizat de fotograful Ion Miclea. Pe vremea aceea, Ion Miclea era un nume foarte cunoscut pentru ca era il insotea pe Ceausescu in vizitele lui si avea cea mai buna aparatura pentru fotografiat. Si in 1973 a publicat primul album cu ansamblul de la Targu Jiu. Este un album care este pretios acum. Sotul meu mi l-a oferit de ziua mea. El ca sa se debaraseze de albumul asta care nu-l interesa, mi l-a oferit mie. Eram amandoi studenti la Iasi, l-am pastrat si dupa aceea, mult mai tarziu, ne-am reunit. Sunt niste intamplari in viata. Continuandu-mi cercetarea si studiile, acum patru sau cinci ani am publicat acea carte despre ansamblul de la Targu Jiu, in care am dorit sa public fotografiile lui Miclea si pentru asta am mers la negative. 

Se vorbeste cateodata in presa internationala cand se scrie despre Brancusi, despre mostenitorii lui Brancusi, dar este aceasta expresie nimeni nu stie ce inseamna. Presupun ca i-ati cunoscut?

Am fost si prietena cu ei, la un moment dat.

Noi ii stim mai degraba in presa noastra despre momentul Cumintenia Pamantului si toata povestea respectiva. Ei cum privesc toata situatia?

A devenit o afacere. In primul rand, daca Brancusi a decis asa, sa fie acest cuplu de romani mostenitorii lui, ii respectam decizia si chiar daca n-am vrea noi sa respectam, legea este lege, exista un document, deci nu avem incotro. Primul cuplu de romani, Alexandru Istrati si Natalia Dumitrescu au fost adusi de Brancusi langa el. Ei au ocupat un atelier langa el si i-au fost intr-un fel de ajutor. El si-a dat seama ca imbatraneste si la batranete trebuia sa aiba grija cineva de el si ei au avut grija. Nu prea s-a inteles el cu Alexandru Istrati, s-au mai certat, dar, in fine, au fost acolo.

Cei doi, Alexandru Istrati si Natalia nu au avut copii. Alexandru moare inainte si dupa aceea moare si Natalia, dar intre timp au trebuit sa gaseasca un mostenitor care este acest Theodor Nicol, pe care il chema Teodor Nicolescu in Romania. Este un cuplu de romani care s-au instalat la Toronto, Canada. Ei au preluat deci aceasta sarcina, care este destul de productiva. Normal, mostenitorii, cum se zice in franceza, cei care au drepturile trebuie sa isi dea acordul, ei pazesc imaginea artistului si trebuie sa isi dea acordul pentru reproduceri. I-am cunoscut pe sotii Nicol si ca drept dovada ca am lucrat cu ei la aceasta datiune a lui Brancusi si erau foarte deschisi. Ei au inteles ca trebuie date restul de arhive care au fost retinute cand a murit Brancusi si am colaborat cu ei chiar bine. Intre timp, sigur, ei au intrat si in alte cercuri care i-au influentat in diverse moduri, dar, revenind la rolul lor, este sa nu permita reproducerile falsificate ale operei. 

In mod normal, si eu am militat pentru asta, dar nu am cum sa fac, ar trebui sa se creeze o asociatie de aparare a operei lui Brancusi. Eu faceam parte dintr-o asociatie, de pilda, de aparare a unui alt artist pe care l-am expus, Antoine Pevsner. Este o asociatie de aparare a drepturilor care ne-a permis sa publicam si texte despre Antoine Pevsner. Si pentru Brancusi ar fi foarte bine asa, dar mostenitorii deocamdata nu vor acest lucru, pentru ca ei sunt singurii care gireaza acest lucru.

„Brancusi a fost foarte aproape de realitate si cei care incearca o interpretare filozofica, religioasa si asa mai departe, sunt departe de Brancusi. Brancusi, asa cum spunea ”Simplicitatea este complexitatea rezolvata sau complexitatea insasi”. Aici trebuie sa se inteleaga, sub aspectul acesta simplu al lucrarilor, el te invita sa te gandesti la ce este in interiorul acestor lucrari. ” (Doina Lemny)

Cand cineva vrea sa autentifice sau sa afle mai multe despre o opera de Brancusi, trebuie sa vina la dumneavoastra?

Sau la Friedrich Teja Bach. 

A mai existat la un moment dat si domnul Sidney Geist. L-ati cunoscut?

Da, da, Sidney Geist pentru mine este parintele meu spiritual pentru ca daca mi-am hranit aceasta sensibilitate, este datorita lui Sidney Geist. El si-a dedicat toata viata studierii lui Brancusi. Si este foarte interesant ca el a intuit, nimic nu este fals din ce a scris din anii 1960. Si-a invatat romana, el mi-a deschis ochii la multe lucruri. Vreau sa va spun ca daca am ajuns aici, este o mare parte datorita lui. Cand venea la Paris ne plimbam si vorbeam despre operele lui Brancusi, le luam pe toate partile. De asta spun ca ma trag intr-un fel de la el, pentru ca am invatat multe.

Nu la fel se petrece cu Teja Bach cu care sunt in relatii bune, dar el este mai tacut, mai distant, deci nu pot sa discut cu el. Acum cel cu care ma sfatuiesc si mai discut este un colectionar care mi-a imprumutat fotografii pentru Timisoara, David Grob. Cu el lucrez in continuare pentru ca el colectioneaza Brancusi din adolescenta. Prin fotografie, el stie la fel de bine opera si, de altminteri, el are un proiect care va fi realizat cand va intra Brancusi in domeniul public, adica dupa 70 de ani de la moartea artistului. In 2027 se implinesc 70 de ani, dar numai de la 1 ianuarie 2028 sunt libere de drepturi.

E fascinant la Brancusi modul in care si-a construit propria imagine de sine, pare un artist foarte constient de modul in care urma sa fie perceput. Cat de constient credeti ca era de imaginea si de posteritate?

Nimic nu-i sigur la Brancusi, dar eu cred ca Brancusi a avut aceasta constiinta a posturii lui si a valorii lui inca de cand a ajuns in Paris. Nu intamplator el s-a fotografiat, are trei fotografii care sunt cunoscute, arhicunoscute si reproduse mereu, aceea cu desaga in spate — ca sa aminteasca de drumul pe care l-a parcurs el in postura de pelerin —, aceea de la restaurantul Chartier, unde a lucrat.

Aceste fotografii sunt anonime, dar el le-a recadrat, le-a copiat si raman ca ale lui pentru ca el isi rearanjeaza, isi recadreaza fotografiile. Asa explic si in textul pe care il fac acum si cum am mai explicat si in celelalte texte, el s-a ingrijit de propria statura, de aceea nu a mai permis nimanui sa-l fotografieze. Foarte curios, pentru ca el s-a suparat, a dat afara din casa oameni care au vrut sa-l fotografieze. Nu stiu daca ati remarcat in expozitia de la Centre Pompidou: in 1929-1930 ii intra in atelier prin James Joyce, asa cred eu, dar nu am confirmarea, un artist austriac, Oskar Kokoschka, care doreste sa-i faca un portret. Artistul a inceput, a facut o ebosa foarte nereusita din punctul meu de vedere si Brancusi l-a dat afara. Lucrarea a ramas, a fost gasita in atelier, cu fata la perete. 

Singurul care a avut totusi o usa deschisa a fost Edward Steichen, americanul de origine luxemburgheza. Era un fotograf foarte bun, au fost prieteni la un moment dat, este cel care a avut gradina la Voulangis unde Brancusi a ridicat o coloana. Lui i-a permis sa il fotografieze si sa fotografieze atelierul cu el. Cele mai frumoase fotografii, cele mai clare, sunt facute de Steichen. Brancusi, dupa cum stiti, facea fotografii clare sau neclare, dar frumoase, mai ales recadrarile. Deci el s-a ocupat in permanenta de imaginea lui si pentru scris, cu riscul de a se certa cu prietenii sau mai putini prieteni care ii cereau sa scrie. 

Unui critic de arta, Florent Fels, care ii propune lui Brancusi sa scrie o carte despre el, Brancusi ii raspunde ”Dar ce? Am murit?”. Fels a inteles, a plecat si gata. Erau alte vremuri…

El a fost foarte autoritar pana la urma si a facut foarte bine. Asta se vede si in opera, daca facem paralela cu viata unui Picasso, de aceea si din punct de vedere sentimental si al staturii, ca barbat, ca om, el era cu totul diferit, deosebit de ceilalti. Picasso, care facea un spectacol din viata privata, si Brancusi care se inchidea in viata privata. Si ca rigoare, Picasso facea desene si o productie enorma si le dadea si postasului si Brancusi care nu lasa rebuturi, aici este foarte interesant, cu ce nu era de acord arunca la gunoi. Sunt opere care se stie ca au fost aruncate la gunoi pentru ca nu i-au placut. Adica pentru el nu erau opere definitive si care puteau fi expuse si le arunca la gunoi. Deci nu gasim rebuturi la el.

Ati petrecut peste aproape 30 de ani in Arhiva Brancusi, in scrisorile lui, actele, tot ce a ramas in urma lui. Traiti de mai mult de 30 de ani cu Brancusi, cum este, face parte din familie?

Este o empatie, el face parte din familie, face parte din mine, nu este niciun secret. Imi vin idei si noaptea, tot timpul. E adevarat ca nu sunt atat de naiva sa vad chestiuni din astea de asemanare formala, care pe mine ma lasa rece. Insa, din punct de vedere al creatiei, imediat imi spun cum a facut Brancusi, ca a facut asa si nu asa. 

Pana la urma, am luat un exemplu de viata de la Brancusi, nu din punct de vedere al casatoriei, sunt generatii diferite, medii diferite si asa mai departe. Dar exemplul pe care l-am luat este pasiunea pe care o ai pentru o munca. Daca nu esti pasionat, nu iese, si rigoarea, adica o disciplina serioasa, si inchiderea intr-o incapere, la figurat, cu personajul respectiv, ceea ce este empatia. 

De exemplu, eu am mai lucrat pe un artist pe care l-am mai evocat, Antoine Pevsner. Din pacate pentru el, nu este atat de bine cotat ca Brancusi. Eu am scris o monografie a sa si tot asteapta de 10 ani. Pot sa o public, dar nu am distribuitor, asta este problema unei carti. L-am studiat si pe Henri Gaudier-Brzeska a carui poveste personala este extraordinara si care, din punctul meu de vedere, a fost un geniu.

Recent, inainte de 2019, am participat la o expozitie Anselm Kiefer, nu ca curator principal, dar am fost curator secundar si m-am propus pentru ca credeam ca voi avea de a face cu instalatii, pentru ca imi plac in el. Dar cand am vazut ca prezinta numai picturi, am fost putin deceptionata. Dar daca m-am angajat trebuia sa merg mai departe. Multe din picturile lui sunt aproape basoreliefuri cu materie foarte incarcata, aproape sculpturale. A trebuit sa scriu notite, in Franta se fac notite de o pagina ca sa explici lucrarea. Cum Kiefer este foarte legat de istoria Germaniei si de povestea cu evreii, a trebuit sa citesc mult si cu emotii, pentru ca am scris vreo 15 notite din acestea, care sunt adevarate eseuri. Aveam emotii pentru ca artistul era in viata si asteptam critica. In cele din urma mi-a zis multumesc. A fost o munca si am incercat sa intru in mentalitatea lui de neamt, de ce a facut asa, de ce s-a substituit evreului si asa mai departe. Daca nu te pasioneaza si daca vrei sa faci un fel de critica superficiala, nu iese, e chiar artificial.

Dar cu Brancusi, de exemplu, in momentele in care cercetati si cautati raspunsuri la unele lucruri, la unele fire care trebuie sa se lege intre ele, cronologii si asa mai departe, sunt momente in care aveti intrebari pe care i le-ati adresa?

Da, da, multe, multe. Si am si momente de extaz, l-am inebunit pe sotul meu. Am putut sa redatez cateva opere si mai ales lucrand pentru ”Brancusi si muzele sale”, strigam in birou la mine si sotul meu zicea „gata, gata, am inteles!”. Ziua respectiva era atunci ca un eveniment in viata mea fizica, ma duceam sa iau o cupa de sampanie. De asta ies si aceste carti, pentru ca merg pe linia unei pasiuni si a unui entuziasm. Daca n-as fi entuziasmata ar fi foarte sec, n-as putea sa scriu.

Care sunt lucrurile pe care vreti sa le inteleaga, asa, ca un mesaj general, oamenii din scrierile dumneavoastra?

Brancusi a fost foarte aproape de realitate si cei care incearca o interpretare filozofica, religioasa si asa mai departe, sunt departe de Brancusi. Brancusi, asa cum spunea ”Simplicitatea este complexitatea rezolvata sau complexitatea insasi”. Aici trebuie sa se inteleaga, sub aspectul acesta simplu al lucrarilor, el te invita sa te gandesti la ce este in interiorul acestor lucrari. Deci, parerea mea este ca trebuie sa fii receptiv la invitatia artistului. El nu face decat sa te invite sa te gandesti, pentru ca orice opera este o propunere de reflexie. Si daca treci pe langa opera fara sa sa te uiti macar inseamna ca n-ai vazut-o.

Toata lumea ar trebui sa se intoarca la Targu Jiu si sa revada sub alta lumina si Coloana si Poarta, care este o maretie, si Masa Tacerii. Sa incerce sa vada cum de a ajuns omul asta sa aiba o asemenea conceptie. Daca o interpretam cum se interpreteaza aici in Romania, cu masa cu cei 12 apostoli… Brancusi nu s-a gandit la asta, eu nu cred asta. Eu nu am o confirmare, da sau nu din partea lui Brancusi, dar avea o alta conceptie Brancusi. Cei care sunt cu religiozitatea lui Brancusi, dar vorbesc in acelasi timp de faptul ca Brancusi era atras de budism. Pai una e cu Dumnezeu, alta e cu Buddha. Brancusi era inclinat spre meditatie si deci lui ii convenea firii lui foarte mult budismul, pentru ca in budism te pui in fata a ta insuti ca sa meditezi asupra fiintei, asupra lumii, ceea ce Brancusi facea. De aceea el nici nu putea sa lucreze in prezenta altora, era numai singur cand lucra, nici Marthe nu statea langa el.

Ce este pentru dumneavoastra arta?

Pentru mine este un mod in care ma regasesc si in care ma arunc cu cel mai mare entuziasm si cu cea mai mare bucurie. Pentru ca arta, din punctul meu de vedere, face viata mai frumoasa si mai interesanta. Ca daca am sta numai sa discutam probleme politice, de viata, de piata, pe cand in arta este un mod de a evada, dar nu din realitate, de a evada si de a reveni spre sine.