Podcastul Buzunar de Arta revine cu un invitat care a jucat un rol fundamental in dezvoltarea scenei de arta contemporana din Romania. 

Marian Ivan este fondatorul si directorul Ivan Gallery, o galerie care, de la deschiderea sa in 2007, a contribuit semnificativ la promovarea artistilor romani atat la nivel national, cat si international. Cu un parcurs neconventional, Marian Ivan a devenit unul dintre cei mai respectati galeristi din Romania, un profesionist care a reusit sa aduca in atentia pietei internationale artisti importanti precum Geta Bratescu, Paul Neagu, Lia Perjovschi, dar si nume emergente ca Anca Benera & Arnold Estefan sau Cristina David.

Ivan Gallery a fost una dintre primele galerii private din Bucuresti care a avut o strategie clara de pozitionare internationala, participand la cele mai importante targuri de arta, de la Frieze New York, Vienna Contemporary la Liste Basel. Acest efort constant a facut ca galeria sa fie astazi recunoscuta pe plan global, iar artistii pe care Marian Ivan i-a sustinut sa fie prezenti in colectii muzeale de prestigiu.

Pe langa rolul de galerist, Marian Ivan a fost unul dintre cei care au pus bazele unor initiative esentiale pentru scena artistica din Romania, sustinand proiecte culturale de referinta si facilitand procese birocratice pentru dezvoltarea unor evenimente precum Noaptea Alba a Galeriilor.

In noul episod Buzunar de Arta, am vorbit cu Marian Ivan despre cum a reusit sa puna bazele unei galerii de succes, despre relatia sa cu Geta Bratescu si despre provocarile pietei de arta din Romania.

Acest episod este o incursiune fascinanta in lumea artei, povestita de un om care nu doar ca a trait-o, dar care continua sa o modeleze. Va invitam sa descoperiti perspectiva unui galerist care a transformat scena artistica din Romania si care are multe de spus despre prezentul si viitorul artei contemporane.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris. 

In jurnalele sale, doamna Geta Bratescu scria ca ”esti un tanar muscat de sarpele artei, care stie sa aleaga, el insusi cu natura de artist” si care stie sa propuna lucrari. In momentul respectiv, cand ai citit aceste lucruri, cum ai primit cuvintele?

Am citit asta inainte sa fie publicat in volumul dansei, ”Copacul din curtea vecina” si m-am simtit onorat. La momentul respectiv lucram cu Geta Bratescu, ne stiam, facuseram deja o expozitie, cred ca pregateam a doua expozitie. Aveam deja o relatie foarte buna cu dansa. M-am simtit flatat, cumva dansa imi spusese si asta m-a ajutat foarte mult. Mi-a spus ”Marian, tu ai gust, gustul tau e unul bun, doar trebuie sa mergi mai departe si sa dezvolti ce vrei sa faci”. Si m-am simtit flatat de ce a scris dansa acolo. 

M-a mai mentionat si intr-un pasaj unde vorbea de fapt despre cat de mult a contat ajutorul pe care l-a primit de la parintii dansei in a o sustine sa faca ce doreste, faptul ca voia sa aiba aceasta cariera artistica. Si ma mentioneaza, spunea ca eu mi-am gasit vocatia mai tarziu, ceea ce e adevarat. Eu am inceput pe la 33 de ani cu galeria si spunea ca daca ai o vocatie, important e sa o gasesti. Ma simt norocos ca intr-un final am gasit si am aflat ce vreau sa fac cu adevarat.

Daca un tanar galerist ar vrea sa invete despre meserie mi se pare ca ar avea mai mult de castigat daca ar sta in preajma ta decat daca ar citi un manual de istoria artei contemporane sau despre cum se administreaza o galerie. Stiu ca ai mentionat ca nu ai avut un traseu, cum ai spus si tu, clasic, spre aceasta profesie.

Poate ca exista un traseu clasic spre profesia asta, dar nu stiu daca in Romania, la momentul respectiv era posibil. Acum poate mai mult, dar la momentul respectiv totul era nou, noi nu aveam o piata de arta in adevaratul sens, existau foarte putine galerii, abia incepeau.

Crezi ca exista o reteta pe care ti-ai definit-o tu in timp, bineinteles, pentru a avea un business sustenabil in galeriile de arta in Romania?

E foarte greu sa vorbesti de galerie comerciala ca business in sine, ca un business profitabil care sa poata sustine. Este o afacere fragila, extrem de fragila si cu reguli care nu sunt in manualele de economie.

Regulile clasice ale unui business de multe ori nu se aplica in cazul unei galerii. Chiar daca exista un model, de exemplu, modelul galeristului de anii ’90, pe care eu la un moment dat, in mintea mea, incercam sa-l copiez, nici modelul acela nu mai exista. Lumea s-a schimbat foarte mult, mai ales in ultimii 10 ani. 

Lumea galeriilor comerciale s-a schimbat foarte mult, ma refer la nivel international, asta in primul rand. In al doilea rand, in Romania lucrurile s-au schimbat foarte mult, au aparut mult mai multe galerii. Oricine poate sa fie galerist de arta contemporana, oricine poate sa vina maine, tu poti maine sa te decizi sa deschizi o galerie de arta contemporana. Ai in cap un program, un grup de artisti pe care vrei sa-i expui si faci in felul tau lucrurile, cum crezi tu ca pot fi ele facute. Nu poti sa spui trebuie sa faci ca X sau Y.

Pot fi aplicate regulile in ecosistemul local daca inveti din mediul international si ai experienta de acolo?

Pana la un punct. Pentru ca situatia noastra e cu totul diferita de situatia de la Paris, de scena sau piata de acolo. Pana la un punct, lucrurile functioneaza la fel si mai ales intr-un context in care arati artisti internationali, iti setezi activitatea si programul galeriei in asa fel incat sa promovezi artistii intr-un context international, nu doar local. Si atunci multe lucruri sunt similare.

Dar inafara de lucrul intr-o galerie internationala, e un alt sfat pe care ti l-ai fi da pentru momentul in care ai inceput?

Sa reusesc sa fac mai multe colaborari, sa reusesc sa fac mai multe parteneriate si sa incerc sa ma deschid mai mult si spre alte zone, spre a arata artisti si din alte din alte zone, chiar daca imediat nu pare sa existe o miza in directia aceasta.

O tema de mare actualitate in acest moment este recuperarea sau reincadrarea unor femei artiste care au fost trecute cu vederea sau uitate de istoria artei. Stiu ca ai avut un rol important in redescoperirea unor artisti precum Adela Petrescu si aducerea lor in atentia publicului. Cred ca e nevoie de foarte mult curaj si multa rabdare, dar si o viziune pe termen lung ca sa faci astfel de alegeri. Cum stii ca merita sa investesti in cineva sau ceva?

Sa stii ca n-am facut-o cu o viziune, cu un plan clar a ceea ce vreau sa fac. Am facut-o mai mult din instinct. Am mers in directia de a promova si artiste. Pana la urma, in programul galeriei toata lumea spune ca promovez artiste femei. Daca ne uitam in lista de artisti, undeva proportia este jumate-jumate, dar fata de multe alte galerii, numarul artistelor e mai mare, mult mai mare.

Poate ca au avut si vizibilitate foarte mare evenimentele, pentru ca era un element de noutate, in unele cazuri.

E posibil. Eu cand am facut lucrul acesta, l-am facut instinctiv, pentru ca a fost ceea ce credeam eu ca trebuie sa fac si in directia aia trebuia sa-mi pun energia. Nu am facut-o gandindu-ma sau spunand da, trebuie sa fie un plan pentru ca piata artistelor femei este foarte mica si ca probabil e un potential foarte mare care sa creasca in viitor. Nu, nici pomeneala, la inceput, cand am pornit cu galeria, aratam artisti tineri, pictori tineri care se vindeau foarte bine la momentul respectiv si aratam si Geta Bratescu.

Am facut prima expozitie cu Geta Bratescu si n-am vandut nimic, nu interesa. Toata lumea spunea foarte frumos, excelent. Si chiar am avut la galerie celebrul cuplu de colectionari Hort din New York. Erau in vizita in Romania si au venit la galerie.

Tin minte ca Susan Hort a vazut intr-un colt al camerei o serie de colaje de Geta Bratescu, le inramasem si a zis ”Ce sunt astea? Wow, sunt asa funky!” si am spus Geta Bratescu, artista de 80 de ani si a zis ”Wow, cool! Arata-mi artistii tineri acum!”. Adica lumea nu era deloc interesata, dar asta nu m-a oprit sa spun ca nu mai arat astfel de artisti.

Cu Adela Petrescu am facut o expozitie anul trecut la galerie, acum am facut o expozitie, e in derulare si o sa fie pana in aprilie la Muzeul de Arta din Brasov.

La fel, pentru mine, Adela Petrescu n-a fost o chestie gandita pur si simplu. Am realizat ca lucrarile ei erau acolo, cel putin sub ochii mei, pentru ca merg destul de des la Ion Grigorescu si Ruxandra Grigorescu. La un moment dat chiar am cunoscut-o pe Adela Petrescu. Cand am facut expozitia in galerie, surprinderea mea a fost sa vad ca foarte putina lume stia despre Adela Petrescu si mi s-a parut important sa arat. De multe ori ne uitam ce se intampla peste mari si tari, ne uitam la tot felul de artisti, vrem sa ne dam peste cap si sa aratam si sa facem, si sa aducem in Romania diverse lucruri, cand de fapt altele sunt sub nasul nostru aici si nu le dam atentie.

La Adela Petrescu e o tema de discutie care poate ca a mai fost abordata, dar cu atat mai mult as dori acum. Despre care erau posibilitatile, care au fost sansele, care au fost artistii din generatia respectiva, cum privim ce au lucrat ei. Adela Petrescu este un prim studiu de caz pentru mine, in sensul asta, in termeni strict de piata, termeni comerciali. Ceea ce ma atrage foarte tare la Adela Petrescu este ca are lucruri care au fost facute fara o miza a publicului, comerciala. Au fost facute pentru Adela Petrescu si sotul ei, Radu Petrescu, scriitor. Ei aveau dialoguri, vorbeau, discutau foarte mult despre ce facea fiecare. La expozitia de la Brasov, lucrarile Adelei Petrescu sunt lucruri pe care le-a facut fara o miza si cu atat mai mult mi se par interesante ca nu au presiunea aceasta.

Ai mentionat la un moment dat ca atractia ta pentru arta a inceput in copilarie, cand ai primit o carte de introducere in artele plastice.

Da, inca o mai am, am gasit-o recent. Am avut un diriginte, profesor de muzica, domnul Kogan, un tip excelent. El a simtit imediat, era prieten bun cu profesoara noastra de desen, care, la fel, a spus parintilor mei ca ar trebui sa ma incurajeze sa ma duc la Liceul de Arta. Era un pic mai complicat in vremea aceea. 

Stateam undeva in Titan, in blocul din ”Moartea domnului Lazarescu”, acolo am copilarit, cu Cristi Puiu vecin. Cumva drumul pana la Liceul de Arta, in centru, era complicat si asa ca n-am mers in directia aia. Cartea primita a contat foarte mult. Conteaza foarte mult cineva sa te indrume sau sa te incurajeze intr-o directie. De-asta cumva am ajuns la vocatia asta de galerist. Tarziu, dar am ajuns.

Stiu ca ai inceput sa colectionezi si dupa aceea sa investesti in arta, ulterior ai facut galeria.

Cred ca a fost un mod mai imediat de a ma apropia de anumite lucruri, dar n-am colectionat. Daca am cumparat ceva, a fost o chestie de moment. Poate acum sunt mai aproape de a colectiona decat eram atunci si cumva imi lipseste libertatea aceea pe care o aveam atunci, sa nu doresc sa posed anumite lucruri. Acum vad o lucrare si-mi place foarte tare si as vrea sa o am, sa fie a mea, ceea ce nu e un lucru bun neaparat.

Dar au fost alte lucruri care te-au facut sa te indrepti catre a deschide o galerie de arta pe parcurs?

Au fost foarte multe semne in directia asta, a fost un drum pana am reusit sa imi dau seama exact ce vreau sa fac. Plus ca nu existau premizele la momentul la care am deschis galeria, deja erau alte galerii care se deschisesera. 

Puteai sa circuli mult mai usor ca noi intraseram in Uniunea Europeana, puteai sa transporti lucrari mult mai usor, sa mergi la targuri, puteai sa faci o multime de alte lucruri care inainte de 2006 erau mult mai complicate, mult mai dificil.

La liceu ai facut matematica-fizica si apoi relatii internationale la ASE, dar aveai aceasta orientare catre arta.

Aveam un apetit foarte mare, de foarte mic, pentru arta, dar mi-a fost lene. Am intrat foarte usor la ASE. Era la moda atunci, relatii internationale, unde se intra mai greu. Cumva mi-a fost foarte usor sa fac si nu imi cerea un efort foarte mare. 

Ai mai continuat sa creezi? 

Imi aduc aminte ca mergeam in tot felul de locuri, inclusiv la Galeria Catacomba, in anii 1990. Mi-a fost destul de greu sa spun ce as vrea sa fac in mod concret, pentru ca nu existau galerii private. Cred ca la vremea respectiva era doar Dominus, la Teatrul National. Dupa aia cred ca a mai fost o initiativa a lui Mihai Oroveanu cu Ruxandra Garofeanu, o initiativa foarte scurta si cred ca era si domnul Ilfoveanu implicat, dar nu sunt sigur. Lucrurile au inceput sa se dezvolte din 2003-2004.

Cat de mult te-a ajutat partea aceasta rationala din liceu si din facultate mai departe in domeniu, in galeria de arta, in administrare?

As tinde sa zic ca nu foarte mult, dar pe de alta parte, cred ca e important pentru cineva care vrea sa faca jobul asta, care vrea sa lucreze in contextul unei galerii sau sa deschida o galerie de arta privata, e important sa aiba niste notiuni de baza. Asta e o discutie pe care am mai avut-o, de exemplu, cu tineri care spuneau ca nu-i intereseaza si nu vor sa stie lucrurile acestea.

Eu cred ca un galerist de succes este cineva care, intr-o masura mica, intelege si lucrurile acestea si poate sa le controleze. Pentru ca in tot procesul trebuie sa intelegi anumite etape, sa stii cum ele se desfasoara. Oricat de mare e echipa ta, oricat de buni sunt oamenii aia si cat de bine lucreaza. 

La un moment dat trebuie sa ai cumva controlul acelor lucruri si nu poti sa-l ai daca nu ai acele notiuni de baza. Lucruri simple, nimic complicat, cum facturezi, ce taxe se aplica, ce taxe trebuie sa platesti, cum faci un export definitiv. Daca le inveti si reusesti sa le stapanesti, asta te ajuta.

„Nu stii niciodata cum o expozitie pe care o faci acum se propaga. Si viata lucrarilor in sine e dincolo de momentul acesta. Rolul meu ca galerist este in a incerca sa ajut lucrarile acelea sa isi continue viata.” (Marian Ivan)

Ai deschis galeria intr-un moment in care nu doar ca piata de arta contemporana nu se formase inca. 

Nici nu exista. Am avut la un moment dat, in 2007, o intalnire cu un domn care conducea un fond de investitii foarte mari. Cumparase o lucrare sau doua la momentul respectiv si, foarte repede, atunci, la masa, intr-un interval scurt, a facut o analiza, care ar fi potentialul pietei de arta daca ar investi, de exemplu, in galeria mea. Si concluzia lui a fost ca nu era un business in care sa investeasca. Potentialul era foarte mic. Cred ca acum, daca am avea discutia, lucrurile ar sta cu totul si cu totul altfel.

Dar care au fost cele mai mari provocari de la inceput? Din interviurile pe care le-ai dat, am inteles ca ai mai experimentat un pic inainte, pana ai ajuns la forma de Galeria Ivan.

Da, am mai experimentat un pic inainte prin prietenia cu artisti, prieteni care se legau atunci. De multe ori pornesti ca un project space, nu-ti dai seama de fapt ce vrei sa faci, care e rolul tau in relatie cu artistii, cum poti tu sa-ti asumi rolul ala si care e formula cea mai buna ca sa ajungi acolo. Mi-a luat ceva pana sa realizez ca formula este cea a unei galerii comerciale si la momentul respectiv nici ideea asta de galerie comerciala nu era foarte clara, abia se se definea.

Provocarea cea mai mare si greutatea cea mai mare pentru oricine incepe cred ca sunt resursele.

Stiu ca la inceput ai spus ca lucrai in paralel ca sa te sustii.

Am lucrat diverse joburi pana la un anumit punct, de la care n-am mai lucrat. Doar cu galeria m-am ocupat.

A fost un moment care te-a convins ca trebuie sa te dedici strict galeriei?

Orice as fi incercat sa fac, orice altceva, dupa un interval de timp mai lung sau mai scurt, ma plictiseam ingrozitor si nu gaseam absolut nicio motivatie. Deveneam din ce in ce mai neglijent in ceea ce faceam si fara niciun scop, fara nicio bucurie, fara nicio dorinta. Atunci, cumva, chestia asta a venit aproape de la sine. Ceea ce mi-a lipsit un pic la inceput a fost curajul de a porni ceva pe cont propriu.

Cat curaj trebuie sa ai, sa nu ai niciun exemplu de business similar in jur, dar sa incepi un business de genul asta?

Doar n-aveam nimic de pierdut si atunci automat nu te gandesti la lucrurile astea. Plus ca am avut sansa sa cunosc artisti si ei sa fie deschisi si sa doreasca sa facem expozitii. 

O chestie care ma bucura foarte tare de la inceput este cand a venit un mare colectionar din Texas, si care voia sa vada artiste fotografe, tin minte ca am vrut sa-i arat si Geta Bratescu si nu era interesat, asa ca am vorbit cu Alexandra Croitoru, pe care o cunosteam de ceva vreme, si i-am spus ”uite, stiu ca nu lucram impreuna, dar vine acest colectionar, pot sa-i arat si lucrari de la tine? E vreo problema?” Si a fost foarte prompta, mi-a adus si i-am aratat colectionarului si chiar a cumparat doua sau trei lucrari. Individul respectiv, care are o colectie importanta, si-a donat acum doi ani intreaga colectie la Hammer Museum din Los Angeles. S-a facut o expozitie mare cu donatia, iar lucrarea care a fost aleasa pentru anuntul expozitiei era una din fotografiile Alexandrei Croitoru. Am fost foarte mandru de lucrul asta.

Nu stii niciodata cum se propaga peste ani. Nu stii niciodata cum o expozitie pe care o faci acum se propaga. Si viata lucrarilor in sine e dincolo de momentul acesta. Rolul meu ca galerist este in a incerca sa ajut lucrarile acelea sa isi continue viata.

Stiu ca ai avut galeria in fostul atelier al lui Dan Mihaltianu.

Era pe Maria Rosetti, 53. Am inchiriat spatiul intr-o iarna cand am fost la Uniunea Artistilor Plastici si era un anunt mic pus acolo, cineva inchiria si cauta sa fie atelier sau galerie. Am sunat si era un domn in varsta care stia ca acolo fusese atelier. Isi recuperase intreaga cladire si ar fi vrut sa pastreze ceva similar. Era o chirie foarte mica si asta m-a ajutat foarte mult la inceput. Am renuntat la spatiu la sfarsitul lui 2009, inceputul lui 2010, cand deja familia acestui domn recuperase deja foarte multe proprietati in Bucuresti si ginerele incepea sa administreze totul. El m-a sunat si mi-a spus ca trebuie sa mareasca chiria. 

Atunci, in 2009, criza lovise deja Romania destul de tare. Am avut norocul prin familie sa stiu gasesc spatiul din Cotroceni care devenea liber, chiria era rezonabila si atunci mi-a venit aceasta idee sa mut galeria acolo. 

Apropo de tot parcursul, in general, eu am gandit sau am incercat sa fac lucrurile cu o crestere organica. Foarte multa lume mi-a spus, mai ales in ultimii 10 ani de ce nu vreau sa cresc, sa fiu intr-un spatiu mult mai luxos, mai mare. Cumva, prin natura mea de a fi, cred in lucrurile astea care sunt facute organic. Altfel, nu se sustin pe termen lung. 

Cu galeria am stat in spatiul din Cotroceni pana in 2020, inca il mai avem si-l folosesc ca birou si depozit. Depozitul nostru de lucrari nu e la Malmaison si n-am vrut sa renunt la el cand ne-am mutat la Malmaison. De-asta, in general, nu poti sa incepi o galerie comerciala daca tu te duci in locul cel mai scump, cu chiria cea mai mare. Konrad Fisher, cand si-a deschis galeria in Düsseldorf, folosea de fapt o zona de trecere pe care a inchis-o. A pus o usa intr-o parte si in cealalta si platea o chirie aproape infima. Doar asa poti sa dezvolti, altfel daca tu dai o suma foarte mare pe chirie, lucrul acela nu se reflecta decat daca vinzi lucrari foarte scumpe, poti face asta daca esti la un anumit nivel. Ma refer acum la ce se intampla in Bucuresti si ce poti sa faci aici.

Ai spus la un moment dat ca lucrand cu doamna Geta Bratescu ti-a dat o anumita constiinta a muncii si a detaliilor. Ce lectie ai invatat de la dansa?

In primul rand aceasta disciplina pe care o avea vizavi de munca in atelier. La dansa nu existau zile in care n-ai chef sa lucrezi. A existat tot timpul o disciplina a atelierului, o disciplina a ceea ce trebuie sa faci. Fiind atunci la inceput, ajunsesem sa merg destul de des la dansa si vazand lucrurile astea, de exemplu, daca programam o vizita la atelier si ii spuneam ca nu mai pot sa vin, nu exista, n-aveam cum. Nu intelegea chestia asta, de ce am amana, care ar fi motivul. Asta m-a ajutat in timp sa imi creez disciplina de a nu lasa lucrurile asa, sa le facem ca un hobby. E ceva foarte important si mai ales si legat de galerie, cat de important e sa petreci timp acolo si sa fii acolo. Nu stii niciodata cand poate sa vina cineva care sa fie important pentru tine sau sa aiba nevoie de ajutorul tau acolo. Oricati oameni ai avea, care lucreaza pentru tine, e important tu sa fii acolo.

Ai cunoscut-o pe dna Bratescu in 2007 la expozitia ”Crochiu in 5 minute” de la UNA Galeria. Fiind un admirator al operei sale, te-a intimidat cumva colaborarea cu dansa?

La inceput foarte tare, dar era o persoana extrem de agreabila, un om extraordinar, dar care seta un anumit un anumit nivel si ritm al discutiei. Geta nu facea small talk, era un om exigent, mai ales profesional, extrem de exigent.

Cum ai reusit sa te pozitionezi ca un partener profesional dincolo de aceasta admiratie?

Prin lucrurile pe care le faceam impreuna, colaborarile pe care le aveam. Prima expozitie a fost cu o serie de colaje care sunt acum in colectia Muzeului National de Arta  Contemporana, se cheama ”Bucurestiul Crailor de Curtea Veche”, facute in 1971 care nu prea mai sunt din perioada respectiva. 

Tin minte ca Mihai Oroveanu a sunat-o pe Geta Bratescu sa ii spuna ca ar vrea sa achizitioneze pentru muzeu, daca poate sa pastreze lucrarile respective, iar Geta m-a sunat imediat sa imi spuna sa pastrez pentru muzeu si ca ”nu o sa va tai de la portie”, ceea ce insemna ca in tranzactia respectiva o sa imi primesc comisionul pentru care noi ne intelesesem. Chiar daca relatia cu Mihai Oroveanu era una foarte veche si directa, asta a setat cumva lucrurile si profesional. 

Geta Bratescu era un om care intelegea extrem de bine cum functioneaza sistemul. De la inceput mi-a zis ca e bine sa fie o galerie in Bucuresti. Nu conteaza ca spatiul tau e unul mic, daca te duci la Paris, pe Rive Gauche gasesti o gramada galerii de genul acesta. Avea o intelegere extraordinara a rolului fiecaruia in sistem si faptul ca de la inceput a facut totul intr-un fel extrem de onest, a setat cumva lucrurile fara prea multe alte comentarii.

Ati facut multe si pentru pentru Paul Neagu, ati lucrat si la monografia lui. 

Paul Neagu mi-a placut de multa vreme. Am avut si am in continuare sansa sa lucrez cu cu Estate-ul lui Paul Neagu si un lucru de care sunt foarte mandru este aceasta cercetare pe care a facut-o Magda Radu, la care noi am contribuit foarte mult si care s-a finalizat cu monografia Paul Neagu, editata de Magda Radu, cu Georg Schöllhammer, aparuta in 2023. Proiectul a inceput la sfarsitul lui 2018 si au fost trei expozitii mari si importante, una la Muzeul de Arta din Lichtenstein, una la Muzeul din Graz si ultima, la fel de importanta, la Muzeul de Arta din Timisoara. Ceea ce m-a bucurat a fost ca poti sa vezi un numar atat de mare de lucrari de Paul Neagu, erau peste 200 de lucrari in Romania.

De ce crezi ca Romania nu are o comunitate mai mare de colectionar de arta? Crezi ca e o problema de educatie, de incredere sau de mentalitate?

Noi suntem totusi la inceput, avem 30 si ceva de ani de la Revolutie. Suntem totusi o societate post revolutie, destul de tanara. Anii tranzitiei au fost foarte grei. Cred ca se formeaza o baza de colectionari interesanti. Poate ca nu sunt atat de multi cat am vrea noi sau am simti ca se poate, dar asta tine de diversi factori si pana la urma, iti trebuie timp, energie, bani ca sa colectionezi. Poate ca pentru multa lume au fost alte prioritati, chiar daca ai o apetenta pentru arta, trebuie sa fie si momentul in care sa poti sa ajungi acolo si sa fii pregatit pentru asta, cred.

Inteleg ca in evolutia galeriei au fost foarte importante targurile de arta internationale. Ai participat la peste 60 de targuri. Care a fost targul care ti-a schimbat cel mai mult perspectiva asupra artei? Intr-un sens al interactiunii cu colectionarii, cu viitorii cumparatori. 

Noi din 2013 pana in 2020 am facut in fiecare an Frieze New York, dupa aceea ne-am mutat la alte targuri din New York. De la un moment, din 2015 sau 2016 standul nostru era pozitionat langa era standul Gagosian si era foarte amuzant ca lumea se uita sus si vedea Gagosian langa noi. Acela era un moment relevant, proximitatea cu cea mai mare mega galerie.

„Arta pentru mine e o oglinda pe care mi-o pun artistii cu care lucrez si imi arata mai bine realitatea.” (Marian Ivan

In foarte multe cazuri si intrarea intr-un targ, faptul ca va accepta inseamna ceva.

Aici sunt si niste lucruri de politica, dar da, exista un anumit standard ca sa poti reusi sa ajungi si sa fi primit la anumite targuri. Ce e interesant si ce poate fi considerat considerat relevant. Targurile astea sunt in primul rand pentru mine un loc de intalnire si cu oameni noi. Cand, de exemplu, ai curatori care vin, de exemplu, cand am aratat Paul Neagu primele dati si lumea venea si descoperea lucrurile pe care noi le stiam foarte bine, sau Horia Bernea, lumea venea si raspunsul era extraordinar. A venit la un moment dat si celebra pictorita Nicole Eisenman si a zis ca unul din portretele lui Horia Bernea sunt extraordinare. 

Un targ poate fi o modalitate prin care anumiti curatori, anumiti oameni descopera un artist, se creeaza un buzz. Cum se desfasoara lucrurile mai departe tine de diversi factori. Esti intr-un sistem in care trebuie sa ai si ajutorul unor institutii, curatori, alti oameni care sa te ajute si pe tine, sa ajute si artistul sa ajunga acolo.

Prin galerie formezi o intreaga generatie de viitori curatori. Mici galeristi care se formeaza de fapt, care lucreaza la tine la inceputul carierei lor. Cum alegi oamenii cu care lucrezi?

Mi-ar placea sa cred ca galeria e un loc care ajuta oamenii sa se formeze. As vrea mai mult sa se intample asta, dar nu am resursele sa o fac mai mult si acesta e un lucru pe care mi l-as dori. Oamenii ii aleg nu doar pe baza CV-ului, e si o chestie de instinct, de afinitati, de ce vor ei sa faca, cum vor sa se pozitioneze. Mi-am dat seama in timp ca nu vreau ca galeria sa fie o organizatie care inchisa, ci sa fie o structura in care sa pot sa invit mai ales tineri, sa vina si sa se formeze intr-un fel. Si dupa aia sa poata sa mearga mai departe si sa ii ajute practica si experienta castigata la galerie in ceea ce fac ei mai departe.

Ai spus ca in meseria de galerist pensionarea este doar o optiune. Ce te face sa ramai activ si implicat in arta? Ce te motiveaza?

Eram mult mai tanar cand am spus asta. La un moment dat, pensionarea nu mai devine o optiune in meseria asta, dispare. Ramai muncind la nesfarsit Nu ma sperie lucrul acesta cata vreme sunt incantat de rezultate, am satisfactii din rezultate. Din contra, mi se pare un lucru frumos sa nu ma gandesc la pensie.

Vazusem la un moment dat un interviu cu o galerista celebra care spunea ca oricine incepe in business-ul asta sa se pregateasca primii 25 de ani sa nu faca niciun ban. Si eu ma gandeam ”Doamne fereste, e nebuna!”. Acum imi dau seama ca ii dau dreptate. 

De fapt, motivatia nu vine din bani, dar vine din rezultatele acestea, lucruri pe care le vezi dupa aia in timp cum au viata lor dincolo de ce ai facut tu sau dincolo de rolul tau. Chiar daca ai avut un mic rol in toata schema, lucrarile ajung in muzee, artistul ajunge intr-un alt context sau reuseste sa faca un proiect mai mare. Si facilitarea asta intre diversi operatori si actori pe scena, sa ajuti artistii sa ajunga intr-un alt context, de institutii mai mari, care sa le faca show-uri, sau galerii mai mari, care sa reuseasca sa-i duca intr-un context mai larg, la un alt nivel de piata.

In ecosistemul acesta, stiu ca ai spus ca e foarte important sa ai relatiile bune cu artisti, dar sunt importante si relatiile institutionale cu muzeele, cu curatorii. Cum ai construit aceasta relatie de parteneriate?

Galeria la inceput creeaza un buzz vis-à-vis de un artist. Poate sa il ajute sa isi dezvolte proiectele pe care le are el, dar ai nevoie de acest cadru institutional ca sa poti sa ajungi inclusiv la un public mai larg si sa ajungi sa poti sa prezinti lucrurile asa cum merita artistul respectiv. Nu poti sa o faci doar in contextul galeriei sau doar in contextul pietei.

Cea mai mare parte a colectionarilor vin din afara, sunt internationali. Cat de important este ecosistemul artistic local in dezvoltarea galeriei, daca targurile si colectionarii internationali de fapt o sustin?

La momentul la care am inceput toata povestea cu targurile, aici erau un numar mult mai mic de colectionari locali si aveam o relatie cu ei, era destul de usor. Targurile imi erau necesare ca sa pot sa arat si sa pot sa duc artistii din portofoliul meu intr-un cadru mult mai mare. 

Automat, cand ai colectionari care sunt in lista primilor 100 de colectionari din lume, care sunt interesati de artistii tai si care sunt in board-ul unor muzee si pot sa ajute artistul respectiv sa fie in colectia muzeului respectiv si atentia mea s-a dus in directia aia. Mi s-a parut important sa reusesc, mai ales la artistii istorici, desi si la artistii tineri e important sa ai in spate acesti colectionari puternici. 

La un artist istoric, cum e Geta Bratescu, care a donat peste 70-80 lucrari la MNAR si un numar aproape similar sau poate chiar mai mare la MNAC. Aici ai un fond extrem de mare de lucrari in context institutional, dar lucrarile ei la vremea respectiva erau mai putin cunoscute in afara. Automat ma duceam intr-o directie unde sa pot sa arat si asta. Aici e important si sunt importanti colectionari locali si sper sa fie cat mai multi, dar la fel, cadrul acesta international ajuta foarte mult artistii.

Daca ar fi sa alegi o singura expozitie pe care ai organizat-o pana acum, care te defineste sau care a insemnat foarte mult pentru tine, care iti vine in minte acum, care ar fi aceea si de ce?

E o expozitie pe care am facut-o la galerie si care mi-a placut foarte mult si care era o expozitie cu o miza comerciala inexistenta. Se numea ”Do the Mountains Know?”, un proiect curatorial de Mircea Nicolae, e o expozitie la care ma gandesc cu mare drag. A fost in 2017-2018, era o intreaga instalatie.

Ce este pentru tine arta?

Arta pentru mine e o oglinda pe care mi-o pun artistii cu care lucrez si imi arata mai bine realitatea.