Noul episod al podcastului „Buzunar de Arta” o are ca invitata pe Miruna Radovici, o artista vizuala remarcabila, ale carei lucrari exploreaza interactiunile sociale, intimitatea, emotiile efemere si relatia dintre uman, non-uman si vegetal.

Cu un parcurs artistic complex si un stil profund introspectiv, Miruna este cunoscuta pentru utilizarea unei varietati de medii, de la pictura si desen la fotografie, textile, ceramica si instalatie. In acelasi timp, activitatea sa include proiecte colaborative, precum expozitia „Cross the Lake in a Silver Plate”, dar si o cariera muzicala, fiind parte din trupa Toba Moarte.

Miruna Radovici a studiat grafica la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, iar experienta sa academica include o perioada de formare la Institut Supérieur des Beaux-Arts din Besançon, Franta. 

Cunoscuta in mod deosebit in randul colectionarilor romani si iubitorilor de arta contemporana, abordarea artistica a Mirunei este marcata de o atentie aparte pentru aspectul autoreferential, ironia subtila si o sensibilitate speciala fata de spatiul intim si introspectiv.

In acest episod al podcastului exploram perioada de formare, procesul creativ si modul in care percepe arta ca mijloc de comunicare. Este o incursiune in universul unei artiste al carei discurs artistic este marcat de o onestitate rara, o poezie care se reflecta atat in modul in care vorbeste despre lucrarile sale, cat si in fiecare gest creativ. Isi da voie sa experimenteze fara teama de esec, ghidata de o libertate autentica si de o intuitie pe care putini artisti o mai poseda cu adevarat. 

Miruna este reprezentata de Galeria Posibila unde incepand cu 10 aprilie veti putea vedea o expozitie cu noile ei lucrari.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris. 

Care sunt primele amintiri pe care le ai despre arta si desen? Poate nu era vorba de arta in copilarie, ci mai degraba de creativitate. 

Este ceva ce am facut de cand am inceput sa constientizez ca exist. Nu ma gandeam ca fac arta, ma gandeam ca desenez si ca modelez, asta am facut dintotdeauna. Aveam foarte mult timp la dispozitie sa stau eu cu mine insami cand eram mica si aveam ritualul acesta in care stateam intinsa pe burta, in pat, cu desenele pornite si pur si simplu desenam in continuu. Dupa ce am descoperit lutul care se usuca la aer am facut o sculptura cu mama mea gravida. Nu stiu de ce, mi se parea foarte interesant conceptul, nu ma puneam pe mine in contextul respectiv, mai degraba ma gandeam la alte persoane. Am inceput sa o modelez, era o sculptura destul de mica cu maica-mea in spagat si cu o burta foarte mare. 

Mai exista?

Noi ne-am mutat de mai multe ori si mama nu stia ca o sa conteze mai tarziu. Am foarte putine desene si foarte putine lucrari de cand eram mica. Cele care sunt au fost pastrate in principal de bunica-mea, arhivistul familiei noastre. De la ea am mostenit foarte multe scrisori, fotografii, albume, mileuri, tot soiul de lucruri.

Cum a continuat dupa aceea parcursul tau? Ai facut scoala, liceu de arte sau cursuri separate de arta?

Eu am fost pe parcursul scolii generale un elev foarte aerian, nu intelegeam de multe ori ce se intampla la ore, dar eram foarte buna la desen. Se intampla de multe ori sa completez eu plansele colegilor mei la clasa. Si-mi placea si engleza, romana, asta pot sa-mi aduc aminte.

Care se leaga acum cu faptul ca scrii poezie?

Da, si ca-mi place sa citesc. E interesant cum isi aleg copiii de la varste fragede pasiunile si o valenta catre un anumit gen de activitate. Vazuse si mama mea ca faceam niste combinatii de personaje din desene animate. Mi se parea ca pot sa le imbunatatesc. Ma uitam la desenul acesta animat cu Tutankamon si imi placea sa le adaug elemente egiptene animalelor pentru ca in principal desenam animale, ceea ce e interesant, ca asta fac si acum destul de mult.

Dupa aceea voiam sa ma duc la liceul Tonitza, dar mama mea a zis ca nu este o idee foarte buna, ca s-ar putea sa nu ma descurc la BAC acolo. Pana la urma m-am dus la un liceu uzual din Bucuresti si ulterior mi-am spus ca as vrea sa dau la arte. Fiind la stiintele naturii la liceu ma gandeam ca ma duc la veterinara pentru ca imi placeau animalele, dar dupa aceea am zis că vreau să merg la UNArte. Ce nu stie foarte multa lume este ca eu nu facusem pregatiri foarte intensiv inainte de admitere.

Am fost la pregatirile de vara organizate de universitate, dar ce nu stie orice elev care isi doreste sa dea admiterea la facultate la UNArte este ca este bine si indicat sa mai faci niste meditatii si cu cineva din cadrul facultatii, ca sa ai aceasta intrare. Si ca sa poti sa intelegi cat mai bine ce se doreste de la tine in examenul respectiv, ca este un limbaj pe care tu trebuie sa-l inveti. Eu nu am facut pregatire cu un cadru didactic din facultate, ci cu o fosta studenta. Mie mi se parea ca stiu sa desenez, dar pentru ei nu conta sa stii sa desenezi, nu conta neaparat creativitatea, ci conta cat de dotat tehnic esti si ce intelegere poti tu sa ai asupra tehnicii pe care vor ei sa o inveti. Si eu am fost capoasa si nu am vrut, m-am dus cu niste extra chestii in mapa, ceea ce nu a ajutat.

Asa ca in primul an eu nu am intrat la UNArte, dar dupa aceea urmatorul an am inceput sa fac niste cursuri cu Nicolae Alexi. Adica nu m-am lasat pentru ca stiam ca la scoala veterinara nu pot sa ma duc pentru ca imi este frica de sange. Desi imi imi doresc foarte mult sa petrec cat mai mult timp printre animale, sa pot sa le ajut, dar cand vine vorba de sange, nu stiu daca pot sa ma calesc pe partea asta.

Si imi venea foarte la indemana sa operez pe plan artistic, in limbajul artistic decat in orice alt domeniu. Eu nefiind o persoana foarte teoretica. Asa am intrat anul urmator la UNArte. In anul de pauza, ca sa nu stau degeaba, am fost la Scoala Populara de Arte si avusesem foarte multe joburi, care mai de care mai amuzante. Am fost si game master la un escape room la un moment dat si am lucrat si intr-o bucatarie.

Ai studiat la UNArte si apoi la Institut supérieur des beaux-arts de Besançon din Franta.

Acolo am fost cu Erasmus, am stat doar jumatate de an. Voiam sa-mi prelungesc studiile, sa mai raman acolo, insa mi-am propus sa fac inca un master la Besançon, dupa ce il termin pe cel de la Bucuresti, ca sa-mi inchei socotelile cu Bucurestiul. Ei bine, nu s-a mai intamplat asta.

Pentru mine, fiecare perioada de plecare in strainatate e destul de grea de suportat din punct de vedere emotional, pentru ca mi se face foarte dor de casa. Mi se face dor de cum relationez cu oamenii de aici si de stilul de comunicare, chit ca nu este ideal sub nicio forma. Simt ca am o intelegere mult mai buna asupra contextului social de aici decat in strainatate. Mi se pare ca e ceva destul de universal valabil pentru cei care pleaca din Est, de aici si se duc in Vest si au acest soc cultural, de cum relationeaza persoanele din Vest.

Cum te-a schimbat totusi experienta internationala, ti-a influentat in vreun mod practica artistica? Desi este clar ca universul tau interior este foarte bogat, nu e ca si cum ai avea nevoie de inspiratie de acolo.

Chiar aveam nevoie. Eu am terminat grafica la facultate, am facut si licenta si master pe grafica la acelasi profesor, la Eugen Gustea. A fost un profesor bun, dar eu aveam nevoie de ceva mai mult, aveam nevoie de alte perspective, aveam nevoie de alte tehnici. Lucrurile sunt foarte segregate in Facultatea de Arte, in sensul ca sectiile nu comunica deloc intre ele. Si asta te mentine intr-o invatare a tehnicii, dar nu te invata sa intelegi tehnica mai departe de tehnica si atat. Nu te invata sa intelegi de ce folosesti tehnica aceasta ca sa reprezinti o idee. Pentru ca facultatea in sine mi se pare ca nu te incurajeaza sa gandesti conceptual si interdisciplinar.

Eu sunt o artista interdisciplinara, la mine e foarte mult ”trial and error” si e important sa incerci cat mai multe. Sa navighezi si prin desen, pictura si prin ceramica, prin textile, fotografie si video. E in functie de cum vrea ideea sa fie reprezentata, o sa zica ea cum e reprezentata cel mai bine. Conceptul spune exact in ce forma si materie vrea sa fie reprezentat.

„Linia intre schita si lucrare finala e destul de fina la mine, pentru ca imi place efemeritatea pe care poate sa o aiba creionul pe hartie. Hartia mi se pare mai sincera, e ceva foarte loial.” (Miruna Radovici)

Vazandu-ti expozitiile si lucrarile de-a lungul timpului, simt cumva cum se unesc toate in practica ta. Dar tu cum le vezi de partea ta, ce uneste toate aceste medii? Le vezi ca niste capitole sau momente diferite de experiment?

Plecand de la practica de ilustratie, am facut destul de multe ilustratii in facultate, acest lucru a schitat destul de bine drumul si parcursul pe care il am acum. Lucrand foarte la indemana pe hartie, a devenit pentru mine ceva foarte loial. Imi place experienta tactila, imi place creionul pe hartie, pastelul uscat pe hartie, mai nou culorile de ulei pe hartie. Cum se comporta pe hartie deoarece hartia absoarbe si matefiaza foarte tare. Mi se pare ca hartia a functionat ca un carnetel pe care il tin in buzunar si pe care pot sa-mi conturez cat mai la indemana ideile. Linia intre schita si lucrare finala e destul de fina la mine, pentru ca imi place si efemeritatea pe care poate sa o aiba creionul pe hartie si delicatetea lui, faptul ca se pot dizolva foarte usor formele, pe cand in pictura e facut sa dureze, e facut sa fie acolo poate o suta de ani. Hartia mi se pare mai sincera de multe ori.

Uneori am si senzatia de a merge dincolo de bidimensional, sa merg catre tridimensional, pentru ca e elementul asta de manualitate in faptul ca poti sa faci de la zero, cu propriile maini, ceva din lut sau intr-o instalatie,cu lucruri pe care le ai la indemana. Este foarte palpabil.

Acum o sa am o expozitie la Galeria Posibila, o deschidem pe 10 aprilie, care se numeste ”Companions to the Afterlife” si am aceasta pictura cu un calut care sta in fund si mi-am dorit foarte tare sa il mangai, asa ca l-am facut si in lut. Este o iteratie a lui deoarece are urechi umane ca sa il antropomorfizeze un pic. Cand se usca il tot simteam acolo, in incapere. Ma tot uitam cu coada ochiului la el si oamenii care veneau in vizita voiau sa-l mangaie. Acesta e efectul pe care am vrut sa-l aiba, sa vrei sa-l mangai.

Arta ta are oricum aceasta tactilitate captivanta, te atrage, vrei sa pui mana. 

Da, trebuie atinsa. La mine inclusiv textilul e facut ca sa stai pe el. Nu prea am mai lucrat de ceva vreme in textil, dar facusem si niste catelusi de textil pentru ca imi doream sa fie mangaiati pe cap. Sau mai am o lucrare care este o banca umana peste care oamenii pot sa stea. O am acum in atelier si o tin acolo la dispozitie ca oamenii sa stea pe ea, dar imi dau seama ca e intrebarea asta, daca pot sa ating sau nu. 

Ar trebui sa se discute mai mult despre nevoia de a atinge arta, ca sa poti sa o intelegi si cu celelalte simturi decat vizual.

Lucrezi frecvent cu fragmente autobiografice si autoreferentiale, care este granita dintre documentarea personala si imaginatie, daca exista vreo granita?

Lucrez foarte mult pe un fir narativ instinctual si pe masura ce lucrez mai mult la diverse obiecte, imi dau seama ca se leaga intre ele, daca le fac o o psihanaliza la final. Acum inteleg de ce apare acest lucru aici si de ce se leaga in felul acesta. Dar in prima faza, de obicei, la picturi nu pornesc cu o schita, cumva conteaza foarte mult si procesul acesta de privire a lucrarii. Stau si ma holbez, pornesc cu o idee, apoi se abstractizeaza destul de tare ideea asta in lucrare, pana ajung sa o realizez la final. Adica nu pot sa spun ca atunci cand mi se formeaza in vizualul mental este foarte clar, ci este o imagine destul de neclara. Doar ca pornesc de la ceva care m-a facut sa simt si pe baza acestui sentiment, construiesc treptat imaginea. Uneori se mai intampla sa uit de la ce am pornit si sa fie cu totul alta lucrare.

Cat de importanta a fost pentru tine expozitia Master din 2020 de la Galeria Posibila? Mi se pare ca a fost o introducere larga a colectionarilor si a publicului iubitor de arta in opera ta si in universul tau. Mai ales ca ai experimentat foarte mult cu spatiul acolo. 

A fost prima mea expozitie, eram proaspat iesita din facultate. Expozitia master este despre proiectul de master, masteranzii care urmeaza sa isi dea disertatia. Am reusit sa petrec foarte mult timp in spatiu si spatiul l-am transformat intr-un atelier. Era un spatiu nealterat, diferit de cel de acasa, in care puteam sa am si procesul asta de mers pana acolo in care ti se reseteaza niste lucruri. In schimb, lucrul de acasa mi se pare imposibil, pentru ca nu pot sa iti resetez creierul inainte de munca. Si eu, mergand foarte des la galerie si aducandu-mi toate lucrurile, simteam ca am foarte multe posibilitati si ca fiecare particica de santier de acolo era o noua posibilitate. Plus ca a fost pentru prima oara cand puteam sa modelez spatiul dupa propriul plac si nu era mobila, nu era patul de acasa, biroul de acasa si toate astea.

Eu in perioada aceea aplicam la foarte multe open call-uri, la absolut orice gaseam, aplicam. Si in momentul in care am primit acceptul de la Galeria Posibila, nici nu am putut sa reactionez pentru ca ma trezise un RO-Alert la 6 dimineata. Cand am vazut e-mailul de la Galeria Posibila, ca am fost acceptata, nu mi-am dat seama despre ce e vorba initial si dupa aceea am inteles. Inseamna ca o sa am prima mea expozitie si pe masura ce tot mergeam pe acolo, am inceput sa imi dau seama ca este ceva foarte bun, ca este fix ceea ce imi doream. Eu in facultate nu stiam ce face un curator, nu stiam ce atributii are un galerist, nu stiam nimic practic, pentru ca nu se discuta asta la scoala. Cel putin la departamentul meu nu de discuta. 

Dupa expozitia de master a urmat cartea de artist ”Self Reflection is Hard from an Unflattering Angle”. Este o carte obiect foarte speciala. Cum a transformat cartea relatia ta cu intimitatea si cu obiectul? 

Cand ai buget, iti dai delirul. Am profitat de aceasta ocazie pentru ca a fost buget si din partea Facultatii de Arte si cred ca toate ideile pe care le aveam in perioada respectiva am zis ca le bagam in cartea aceasta si am pus si cate un pic de aici, avem si niste serigrafie, am si cusut niste pagini, am facut acordeon din niste pagini, este sub forma de mapa, sunt si fotografii, desene, texte, toate lucrurile posibile. Acum eu folosesc una dintre carti si ca ierbar.

As face total diferit multe lucruri acum, pentru ca am mai capatat niste experienta, dar mi-a placut impulsul pe care l-am avut atunci. Am vrut sa ma joc cu conceptul de carte, sa-l duc un pic mai departe si ala a fost rezultatul. Mi se pare ca a sintetizat destul de bine si expozitia si toata experienta mea din Franta, chiar si din Praga, Cehia, pentru ca am studiat si acolo jumatate de an. Voiam sa mai adaug ca daca nu as fi avut experienta Erasmus, probabil nu as fi profesat acum, am putut sa vad cu totul alte perspective si alte moduri de lucru si am avut pentru prima data libertate.

Spuneai ca citesti. Exista conexiuni dintre ceea ce citesti si ceea ce creezi? Ce literatura preferi?

Citesc destul de multa beletristica. Nu prea citesc teorie, desi simt ca m-ar ajuta destul de tare. Am probleme de concentrare si incerc sa imi reglez acest lucru. Cu varsta a devenit mai bine, dar inca mai sunt putin aeriana, dar mai putin in perioada aceasta. De asta caut mai degraba carti de tipul ”Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat” a Alinei Nelega. Cred ca imi place sa citesc foarte mult romance, nu se vorbeste atat de mult de literatura romaneasca si de femei in literatura romaneasca.

Colaborarea cu Galeria Posibila ti-a marcat cariera si parcursul foarte mult din momentul in care ai inceput. Se foloseste de multe ori expresia ”Suntem o familie”, cand vine vorba de tot felul de afaceri, mai ales in arta. La Galeria Posibila chiar este o familie, galeria are grija de artisti, ii protejeaza. Cum functioneaza colaborarea ta cu Matei Caltia, cu Alexandra Manole si toata echipa de la galerie?

Simt ca sunt privilegiata in situatia asta, pentru ca am auzit atat de multe povesti despre relatiile cu galeristii sau cu lucratorii de la galerii, artisti care au fost total luati peste picior. Simt ca mi s-a lasat spatiu sa pot sa vin si cu cererile mele, sa nu simt ca mi se face un serviciu din cauza ca am aceasta colaborare cu galeria. De-a lungul timpului, galeria m-a ajutat cu foarte multe lucruri, inclusiv cu spatiul in care sa pot sa lucrez. Eu sunt la ei in spatiu acum, la Atelierele Scanteia. Am o particica din spatiul lor de acolo, in care am atelierul. Dupa ce m-am mutat, pentru ca am plecat de la Atelierele Malmaison, m-am relocat acolo si este foarte bine pentru etapa in care ma aflu acum.

Cum vezi relatia cu colectionarii si piata de arta?

Eu sunt destul de separata de partea asta, pentru ca exista galeria care se ocupa in mod direct. Si sunt foarte recunoscatoare pentru asta, pentru ca simt ca artistul ajunge sa fie destul de afectat de cunostinta faptului ca ceva s-a vandut sau nu, ajungi sa te plafonezi.

„Imi plac foarte mult acum lucrarile de mici dimensiuni, imi place greutatea pe care o au, in ciuda dimensiunilor. Imi plac foarte mult contrastele de dimensiuni. In ceea ce priveste visele, mi-ar placea sa incep sa expun destul de mult in afara.” (Miruna Radovici)

Cat de importanta e relatia ta cu atelierul si timpul petrecut in atelier? Cum decurge?

E foarte important, sunt genul de artista care are nevoie de un spatiu in care sa poata sa-si desfasoare activitatea. De asta spun ca nu as putea sa lucrez de acasa, pentru ca am un animal de companie si nu pot sa-mi desfasor activitatea acasa cu ceramica si cu pictura. Mai lucrez si cu substante de tip terebentina, tot felul de diluanti si pentru el ar fi toxic pentru ca le baga in gura. Este ca un copil.

Ai fost activa si in zona educatiei, ai tinut ateliere de broderie si desen pentru copii. Am vazut ca ai tinut la L1 Studios. Cum a fost sa lucrezi cu copiii? Ce ai invatat de la ei?

Am fost in colectiv la L1 Studios, am organizat impreuna aceste ateliere pentru copiii din Bucuresti, Sectorul 6, pentru ca noi aveam atelierele in Sectorul 6. Cred ca a fost cam prima data cand am lucrat cu copii atunci si am propus un atelier de desen si broderie. S-au inscris copilasi ceva mai mici, care nu au foarte multa rabdare cu brodatul, dar am mai avut vara trecuta un proiect impreuna cu Dimitrie Gora si cu Galeria Posibila, niste cursuri pentru copiii hipoacuzici.

Am pictat si modelat impreuna cu ei si a fost foarte frumos pentru ca au fost chiar cam toate categoriile de varsta, de la 6 ani pana la 19 ani si a fost mult mai usor. O sa se reia in primavara-vara aceasta proiectul alaturi de copiii hipoacuzici. A culminat si cu o expozitia in spatiul in care lucrez acum si a iesit foarte dragut. Au fost toate lucrarile impartite pe perete, am avut si mese cu obiecte, pentru ca au fost mai multi artisti invitati sa tina cursuri in functie de abilitatile fiecaruia. 

Pe langa arta vizuala, de ceva vreme, canti in trupa Toba Moarte. Cum ai ajuns sa explorezi muzica alaturi de Vlad Stoica?

Pe Vlad l-am cunoscut in atelierul Leei Rasovszky pentru ca sunt casatoriti si pentru ca il imparteam toti trei la un moment dat atelierul. Eu a trebuit sa renunt la primul meu atelier, pentru ca erau costurile foarte mari. Leea aflase si cauta pe cineva cu care sa imparta atelierul, pentru ca tocmai nascuse si nu putea sa petreaca la fel de mult timp acolo. Asa ca m-a invitat pe mine si timp de un an jumate, am impartit atelierul.

Vlad isi adusese instrumentele acolo si m-au atras foarte tare, pentru ca nu mai vazusem genul acela de clape, niste sintetizatoare vechi, din anii ’80, niste Yamaha care aveau foarte multe voice-uri, spre deosebire de clapa pe care am invatat eu Marsul Magarilor. Am facut putin pian cand eram mica, dar nu mi-a placut deloc.

L-am intrebat pe Vlad daca pot sa experimentez pe instrumentele lui si mi-a dat voie. Ulterior, cred ca m-a auzit si m-a intrebat daca nu vreau sa facem un jam session. Am facut mai multe jam session-uri si intr-un final am ajuns sa avem trupa Toba Moarte. Eu initial nu voiam sa cant absolut deloc live, pentru ca aveam cel mai mare trac de scena posibil. Mai cantasem pe scena in liceu si atunci nu stiam ce este aia anxietate, am mai cantat cu vocea si la chitara atunci. 

Deci nu erai novice, erai deja familiara cu muzica…

Da, pentru ca tatal meu canta la chitara si el m-a invatat primele acorduri. El mi-a oferit prima mea chitara pe care o am si acum. Chitara nu a fost niciodata instrumentul meu, dupa aceea am descoperit basul si acum in Toba Moarte sunt in principal basist. Sunt si cu vocea, dar incercam sa nu avem o ierarhie intre noi doi si incercam sa ne impartim melodiile, sa aiba fiecare melodiile lui la voce. Pe partea de instrumente Vlad este la chitara si la clapa, eu la bas, uneori la clapa si la drum machine.

Era in carti aceasta cariera muzicala care infloreste?

Mereu mi-am dorit sa cant live, doar imi era mult prea teama si am zis ca trebuie sa renunt la acest vis al meu, dar mereu a fost cumva pe lista mea cu lucruri pe care mi-ad dori sa le fac. Prin foarte multa munca de convingere din partea lui Vlad am ajuns sa fac si acest lucru si chiar sa-mi placa. In prima faza simt ca mor pe scena, de fiecare data, am foarte mari emotii in primele minute, dar dupa prima melodie aproximativ incep sa nu mai am nicio problema. 

Cu trupa lucrati la un nivel mare, copertile pentru fiecare single sunt facute de Lea Rasovszky si de tatal ei. 

Da, ne gandeam ca pe viitor, atunci cand mai avem cate un nou cantec, sa rugam cate un artist care ne place foarte tare, daca isi doreste sa isi puna o lucrare, sa ne reprezinte vizual materialul respectiv. Primul cantec a fost inlustrat de lucrarea ”Lola” a lui Gheorghe Rasovszky si apoi ”Doggy Parton” a Leei Rasovszky.

„Se intampla uneori sa pornesc de la o anecdota pe care mi-o las mie insami, iar pe baza ei sa incep o lucrare. Incerc sa notez ideea in asa mod incat sa poata sa ma faca sa simt asta si mai tarziu. E o metoda pe care am preluat-o de la David Lynch.” (Miruna Radovici)

Visezi cand vine vorba de proiectele pe care vrei sa le faci pe termen lung sau scurt?

Cred ca faceam asta mai pe la inceputuri, aveam niste vise grandomane, dar acum simt ca exista impact si la un nivel destul de mic. Imi plac foarte mult acum lucrarile de mici dimensiuni, imi place greutatea pe care o au, in ciuda dimensiunilor. Imi plac foarte mult contrastele de dimensiuni. In ceea ce priveste visele, mi-ar placea sa incep sa expun destul de mult in afara. 

Credeam ca te referi daca imi visez ideile inainte, ceea ce se intampla. Imi iau foarte mult inspiratia din lucrurile foarte ciudate pe care le visez, dar le gasesc o oarecare explicatie si un sens si uneori inteleg de unde vin. Mergand pe ideea ca exista si in instinct o logica, merg pe ruta aceasta si merg pe incredere ca intr-un final lucrurile se vor aseza si vor avea mai mult sens. Daca in prima faza in timpul procesului de lucru sunt un pic confuza, nu stiu exact unde o sa mearga, stiu ca de foarte multe ori in majoritatea cazurilor ajung fix unde trebuie.

Ai o relatie foarte organica cu modul in care alegi mediul de lucru si vorbim aici de proiectul ”Manger du fromage la nuit vous fait faire des reves etranges”. Acolo ai pornit de la fotografie pe film si ai transformat elementele in desen. Ce relatie ai cu partea de foto si video?

Proiectul acesta a fost lucrarea mea de licenta din 2017. Am vrut sa creez aceasta carte care sa fie ca un soi de jurnal vizual al viselor mele si ale celorlalti de la care am cerut vise in perioada aceea. Am pornit de la fotografie, pentru ca fotografia a fost ca un fundal pentru mine. Imi place foarte mult peisajul si fundalul si se intampla de multe ori ca in lucrarile de pictura, de exemplu, sa pornesc de la fundal. Pe hartie nu fac asa. 

Cu fotografia, nefiind foarte indemanatica in domeniul acesta, imi place ca vizorul aparatului de fotografiat ma obliga sa fiu atenta la anumite cadre si perspective din viata reala. Cred ca aparatul mi-a format ochiul din punct de vedere compozitional, pentru ca in loc sa le construiesc eu de la zero, trebuia sa le gasesc si trebuia sa le captez.

La video este diferit fata de fotografie, pentru ca e un domeniu mai necunoscut mie. Imi place foarte mult sa fac video-uri scurte cu telefonul de la diverse lucruri pe care le gasesc, de exemplu insecte, broaste sau ciupercute care se balangane in bataia vantului impreuna. Imi plac foarte mult aceste cadre, sa fie aduse cumva impreuna, ca sa poata sa vorbeasca unele cu altele. La partile video am avut si un personaj care a fost interpretat de Sara Tayari, era acest personaj care interactiona cu lacul. Eu am pornit de la Lacul Morii pentru tema aceasta, pentru ca e un loc apropiat de zona in care locuiesc si era escapismul meu de printre blocuri.

Ce relatie ai cu ideea de organic? 

Imi place sa petrec timp in natura, imi iau un moment de respiro foarte necesar printre toate noxele din oras si acolo simt ca mi se relaxeaza foarte mult sistemul nervos si ca sa pot sa iau un suvenir de acolo. Mai iau cate o piatra, o crenguta sau o frunza si ma gandesc ori sa o pastrez asa cum este ea, ori sa o ”imbunatatesc” poate, de exemplu, sa cos frunza. Fiind organic, este clar ca are o finalitate a nivelului de viata pe care il reprezinta. Daca e frunza isi schimba culoarea, isi schimba textura in timp, daca este crenguta, isi schimba texturile, culorile, lasa urme de coji pe pervazul pe care o amplasezi.

Ideal, mi-ar placea foarte mult sa am atelierul undeva cat mai inconjurat de natura si de copaci, de verdeata si de ochiuri de apa spre care sa pot sa ma uit. Ce pot eu sa fac din atelier este sa reprezint, in limita cunostintelor mele despre natura si despre vegetatie, flora si fauna, sa le reprezint in lucrarile mele si sa incerc sa reproduc sentimentul pe care il am atunci cand ma aflu in mijlocul lor.

Vorbeam mai devreme despre modul in care lucrarile tale pun in legatura interactiunea, limbajul, atingerea tactilitatea aceasta. Ce te fascineaza la aceasta idee de interactiune si tactilitate, la atingere?

Faptul ca se detroneaza ideea de lucrare pretioasa care nu trebuie sa fie atinsa, care este in spatele unei sticle de muzeu. Imi place ca in momentul in care poti sa atingi, incepi sa iti dai seama de mai multe din procesul de lucru. Pentru mine, momentul in care lucrez si pot sa interactionez cu aceste materiale e foarte important si daca poate sa mai treaca cineva prin rezultatul acelei experiente atunci cu atat mai mult e important pentru mine. Imi place sa fie usor de inteles, chit ca sunt foarte interpretabile, dar imi place ca pot fi interpretabile lucrarile.

Poezia e o parte importanta a universului tau creativ. Cum se leaga scrisul de celelalte medii in care lucrezi?

Se intampla uneori sa pornesc de la o anecdota pe care mi-o las mie insami, iar pe baza ei sa incep o lucrare. Dar cel mai recent, lucram la aceasta statueta cu manzul, care o sa fie prezenta si in expozitia care vine acum, si in timp ce ii faceam gauri pentru nari chiar am simtit ca-l nasc. Imi imaginam cum mamele dau la o parte tot mucusul ala si toate umorile postpartum de pe fetele manjilor si viteilor ca sa poata sa aiba prima lor gura de aer. Am notat asta undeva, ce am simti, pe cat de aproape am putut eu sa fiu de sentimentul pe care l-am avut atunci.

Incerc sa notez ideea in asa mod incat sa poata sa ma faca sa simt asta si mai tarziu. E o metoda pe care am preluat-o de la David Lynch. In facultate a inceput sa-mi placa foarte mult Lynch si asta spunea si el, ca isi noteaza si ca e foarte important sa iti notezi ideile si sa le notezi intr-o maniera cat mai apropiata de ceea ce ai gandit si ceea ce ai simtit in momentul respectiv.

Cum vezi procesul de arhivare al operei tale, daca te gandesti la asta, ca vorbeai despre cum nu s-au pastrat desenele tale din copilarie. Acum esti mai constienta de partea aceasta?

Atelierul meu este un haos general, desi cred ca este un haos oarecum controlat pe care eu il inteleg. Mai am foarte multe de invatat in materie de prezervare a lucrarilor ca sa vad cum sa imi fie cat mai usor sa le prezint in momentul in care vreau sa le arat. Momentan am doar o mapa in care imi pun desenele si lucrarile de pictura. As vrea sa invat mai mult deoarece am preluat de la bunica mea foarte multe lucruri. Ea a fost inginer proiectant la IPTANA si lucra cu harti in perioada comunista, dupa care a mai avut si alte joburi pe ici pe colo, printre care si administrator de bloc. Ea era foarte ordonata, totul era pastrat in pachetele, in pungulite, in pliculete puse frumos impreuna. Eu nu am fost niciodata asa si incerc sa invat de la ea, pentru ca am preluat toate aceste lucruri, toate fotografiile ei, toate lucrurile pe care le-a tinut cu foarte mare pret. Incerc sa tin pasul cu asta, pentru ca mi se pare o responsabilitate foarte mare si incerc sa ma balansez ca sa pot sa o iau pe aceeasi ruta ca ea si sa pot sa fac asta si cu lucrurile ei, dar si cu lucrarile mele.

Ce ai recomanda unui tanar student sau absolvent de la arte, care se pregateste sa activeze in actualul sistemul artistic, cultural?

Sa mearga la toate evenimentele, e important. Sa mearga chiar si la alea la care nu vrea sa se duca ca sa-si poata sa-si faca o opinie. Sa vada exact cu ce rezoneaza cel mai bine, sa aplice la absolut tot ce prinde, sa incerce sa puna bazele unui unui soi de grup de gandire. E important sa circule niste idei, chiar si in clasa, pentru ca petreceti foarte mult timp acolo impreuna si desenati impreuna. Cred ca e important ca lucrurile astea sa se intample din facultate, ca sa nu ramai total pe dinafara in momentul in care se termina facultatea.

Care sunt lucrurile care te inspira sau te emotioneaza in aceste zile?

Zilele acestea ma concentrez destul de mult pe ideea de doliu. Decesul bunicii mele m-a afectat destul de tare si a fost pentru prima oara cand am fost pusa fata in fata cu conceptul de moarte. Am mai avut intalniri vagi, dar nu au fost atat de pregnante ca aceasta. Ma gandesc destul de des la asta, pentru ca e ceva de care am fugit multa vreme. Sunt foarte ahtiata si foarte concentrata pe ideea de viata, incat refuz sa ma gandesc la finalitatea ei si imi este teama. Asta ma face acum sa simt foarte multe lucruri si de-asta ma concentrez pe asta.

Si ma concentrez si pe violenta, pentru ca este foarte multa violenta in ultima vreme, niste tensiuni enorme si e foarte mult de gestionat. Am inceput si o sa continui sa reprezint si asta in lucrarile mele.

Ce este pentru tine arta?

O forma de limbaj, la fel ca filmul, ca limba in sine. E inca o forma de reprezentare, o forma de exprimare si o forma de intelegere. De-asta e important ca cel care face arta sa stie sa comunice si sa stie cu ce opereaza, sa se intereseze cat mai mult si sa fie la curent cu cat mai multe lucruri, nu numai asupra subiectului pe care il reprezinta. Ca sa ai o intelegere mai profunda asupra subiectului pe care vrei tu sa il reprezinti, ai nevoie de o intelegere mai vasta asupra intregului context.