Acest episod de podcast este dediat miniseriei-documentar HBO MAX  Irina Rimes: Pe drumul meu, regizata de Barna Nemethi, dupa un concept de Mara Ciama, produsa de Global Records. Documentarul este povestea finalizarii albumului Acasa,  productia fiind realizata in diverse zone ale tarii (Bucuresti, Brasov, Piatra Neamt, Iasi) si a culminat cu o oprire in Republica Moldova, la Chisinau si la Izvoare, de unde provine Irina.

In acest episod de podcast vorbim cu Irina Rimes despre documentar, despre muzica ei, despre sacrificiile pe care le-a facut ca sa ajunga pana aici in cariera, despre lectiile primite de acasa.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Podcastul dedicat documentarului Irina Rimes: Pe drumul meu are doua episoade, cel de-a doua intalnire este cu Barna Nemethi, regizorul miniseriei.

La link-ul de mai jos este conversatia integrala cu Irina, inregistrata in regim de live, fara editari. Dialogul este mult mai mare decat cele cateva fragmente transcrise si va invitam sa-l ascultati.

Cred  ca On My Way este mai degraba o metafora pentru drumul pe care il faci tu nu neaparat catre “acasa” care e nume de album ci pentru sufletul tau, pentru interiorul tau. De la ce ai plecat?

In primul rand de la dorinta de a imbraca albumul intr-o poveste. Cumva povestea s-a nascut fara s-o fortam pentru ca albumul are o poveste si e una frumoasa si trista in acelasi timp. Lucrez la acest album de trei ani si dupa ce l-am definitivat le-a aratat tuturor si ci tuturor bine nu chiar tuturor. Si-au zis: “Foarte frumos. Foarte emotionant. Dar nu avem hituri. Adica o cheie. Ai facut un album frumos. Dar cu ce sa facem bani?”. Si chestia asta m-a frustrat atat de tare pentru ca atunci cand mi-am inceput cariera in Romania, nu ma gandeam nicio secunda ca acum fac un hit. Cumva hit-urile au iesit automat fara sa le gandesc. Adica nu am avut niciodata brief “hit” decat recent, cand am inceput sa am succes real in muzica.

Si a crescut presiunea pe tine.

Exact. Si frustrarea asta ca nu mai stiu ce e hit si ce nu, si ca eu fac muzica si am impresia ca am evoluat dar, de fapt, feedback-ul este ca am involuat. M-a dus intr-o zona foarte inconfortabila si mi-era foarte greu sa-l termin, sa-l definitivez. Si atunci am zis ca fac o pauza de la tot absolut tot ce presupune munca de artist – pentru ca pe langa muzica mai exista si Tik-Toc si social media si emisiuni, si interviuri, si toate  storc foarte mult din mine. Am zis ca las tot si ma duc intr-o calatorie de introspectie de doua saptamani si fizica si psihica. Mi-am luat echipa, mi-am luat oamenii dragi, am pornit la drum cu o rulota spre casa, in ideea de a ma regasi acasa.

De ce te-ai oprit in Transfagarasan? Am citit ca atunci cand vin prietenii in Romania faci efort sa ii duci sa vada Transfagarasanul. Ce reprezinta pentru tine Transfagarasanul?

Nu stiu neaparat daca are o semnificatie foarte profunda. Mai degraba e un loc unde este foarte usor sa te contopesti cu natura pentru ca este foarte liniste, pentru ca este foarte frumos si pentru ca este foarte sus.

Dar tu cum l-ai descoperit?

Sincer, nu mai tin minte. Cred ca l-am descoperit destul de devreme cand am venit in Romania pentru prima oara. Cred ca in primele doua sau trei saptamani de cand venisem in Romania era vara si fostul meu sot a zis ca ma duce intr-un loc foarte frumos si m-a dus acolo. De atunci, vreau sa merg macar macar o data pe Transfagarasan.

E adevarat ca e un loc foarte frumos, dar mi s-a parut in acelasi timp foarte frumos pentru povestea ta cinematografica. Faptul ca ai ales sa faci o escala acolo pentru ca e chiar un loc care te reprezinta pe tine, adica are energia ta. Mai sunt alte locuri din Romania in care te simti “acasa”, cu ghilimelele de rigoare?

 Interesant ce ai mentionat mai devreme. Am locuri de genul asta si de obicei sunt locuri unde m-am oprit o data si am scris o piesa. Si asta s-a intamplat de cateva ori pe Transfagarasan si sus pe munte, si la Lacul Rosu am scris piesa “S-a dus” de pe albumul Acasa. Am scris piese la Brasov, in Poiana Brasov am scris piese in Iasi. In general ne-am oprit cam peste tot pe unde am scris piese si am vrut neaparat sa ne oprim acolo pentru ca locurile pe care nu le cunosc ma fac sa ma simt anxioasa pe cand cele pe care le cunosc, si am amintiri legate de ele, ma fac sa ma simt bine ca si cum locul acela deja imi apartine.

Pentru ca ai mentionat anxietatea, tu esti – pentru mine ca spectator, cel putin pentru ca nu ne cunoastem personal – esti un melange foarte interesant de fragilitate, dar in acelasi timp si de putere si determinare. Ai relaxarea sa spui “sunt anxioasa”, dar daca privim in macro, daca n-ai fi avut putere si determinare n-ai fi ajuns unde esti azi. A fost greu, sunt sigura, dar cand nu mai poti, din ce te incarci?

Contextul e diferit de fiecare datasi trebuie sa gasesc undeva o forta interioara sau, pur si simplu, sa-mi dau doua palme asa cum spune mama: “Da-ti vreo doua palme si mergi mergi mai departe”.

De fapt, nu am incotro, nu am cum sa renunt. Pentru mine si pentru toti oamenii care muncesc in proiectul asta, nu pot sa fiu slaba sau, daca imi permit sa fiu slaba, dureaza foarte putin si creez un vartej un proiect in care ii iau pe toti. Ne certam, ne impacam, ne iubim, iar dupa momentul dificil suntem o familie si mai unita si mai consolidata.

Acum de fiecare data cand e rau, am certitudinea ca totul va fi bine ca am mai trecut prin asta.

Dar nu ti se pare ca esti cam aspra cu tine?

Asta este un lucru relativ pentru ca daca nu eram atat de aspra poate ca mi-era mai greu sa trec peste lucruri. Nu stiu nu imi dau seama sincer in momentul asta al vietii inca nu imi dau seama si cu cat ma cunosc mai bine cu atat am impresia ca nu ma cunosc deloc.

 Iti povesteam inainte ca am prieteni care au fete care se sprijina literalmente in perioada adolescentei in muzica ta. Te gandesti cand compui si la ceilalti in sensul sa ai o viziune macro, sa proiecteze sa se recunoasca si altii?

Cred ca rar mi s-a intamplat sa fac chestia asta. Adica ma tin minte am in minte fragmente in care m am mi aduc aminte momente foarte putine in care m am gandit la chestia asta dar in general nu prea pentru ca eu nu prea stiu nu stiu ce sa scriu. Nu stiu ce as putea sa scriu sa le placa oamenilor sa se regaseasca decat daca e ceva ce am trait deja si stiu sigur ca daca am trait o eu au trait si altii.

Dar, de la momentul T0 cand ai venit in Bucuresti si pana astazi cand esti Irina Rimes si nu mai poti sa mergi pe strada ca te cunoaste toata lumea si vrea sa isi faca selfie cu tine, n-ai citit nimic despre industria asta care sa te ajute sa te mai asezi ca business? Pentru ca mie mi se pare ca esti foarte bine structurata ca business, dincolo de poezia si de emotia cantecelor tale.

Ba da, am citit. Ma rog, cumva am studiat un pic dar nu ca sa iau exemple sau ca sa preiau o reteta ci mai degraba ce sa nu fac.

„Pentru toate chestiile pe care le-am scris despre dragoste, despre relatii esuate despre iubire toxica, am platit cu experienta pe care am trait-o ca sa scriu acele lucruri si cred ca asta a fost cel mai dureros lucru.”

Care era lucrul pe care sa nu-l faci, ce ai zice sa nu faca nimeni. Niciodata.

 Mi-e greu sa spun in momentul asta pentru ca este o reteta care se aplica doar mie si in general am invatat ca nicio reteta din lumea asta nu merge pentru toata lumea in acelasi fel. Poate doar niste chestii punctuale cum ar fi, de exemplu, o regula care se aplica unui sistem dar nu unui om, nu unui caracter. Eu pentru mine am invatat sa nu construiesc un proiect de la imagine, ci de la muzica. Am incercat. sa capat respect pentru muzica din proiect si nu pentru personalitatea pentru artist. In fine adica daca ma respecta oamenii este pentru muzica pe care o fac, nu pentru cine sunt eu. Cu toate ca in momentul acesta este acelasi lucru. Dar la inceput nu stia nimeni cine este Irina Rimes dar stiau piesele si pentru mine asta a contat cel mai mult.

As prefera sa aiba mai mult succes muzica mea decat persoana mea, artistul Irina Rimes, pentru ca eu tin mai mult la muzica decat la mine.

 Sper ca tii si la tine un pic.

 Normal ca tin. Sunt chestii pe care le fac pentru ca stiu ca proiectul asta n-ar merge altfel. De exemplu, stiu ca daca n-as fi investit in imagine, nu am mai avea contracte de imagine si nu a revenit bani in proiect. Si n-as avea bani sa platesc oamenii care lucreaza in proiectul asta si atunci nu ar avea nimeni niciun interes sa-l promoveze sau sa ma ajute sa construiesc lucruri. Si sunt foarte constienta ca trebuie sa fac toate task-urile de pe lista. Doar ca pentru mine exista unele chestii mai importante si sacrific pentru ceva ce imi place. Aceasta este muzica.

Ai zis cuvantul magic sacrificiu. Spui undeva ca iti doresti ca acest documentar sa fie despre lupta artistului si despre pretul pe care il plateste pe drumul pana isi atinge obiectivul artistic. Care e pretul pe care l-ai platit tu?

 Am platit la un moment dat cu familia pentru ca am disparut complet din peisajul familial. Ai mei ma cautau, eu nu ii cautam cumva. Mi se parea logic sa ma inteleaga si sa fie acolo pentru ca sunt familie. Adica ma port cu manusi cu alti oameni din exterior, dar ai mei vor intelege. A fost gresit si mi-am dat seama pe parcurs de chestia asta si ma bucur ca am realizat asta acum cand inca nu e prea tarziu si cand cand totul se poate repara. Si intr-adevar totul s-a reparat foarte repede. In rest am platit cu ceva despre care n-am vorbit foarte mult timp pentru ca mi se pare foarte siropos. Pentru toate chestiile pe care le-am scris despre dragoste, despre relatii esuate despre iubire toxica, am platit cu experienta pe care am trait-o ca sa scriu acele lucruri si cred ca asta a fost cel mai dureros lucru. Acum poate nu mai pare asa pentru ca am trecut peste si ma simt bine eu in pielea mea ca femeie, si ca om in echipa mea, si ca artist. Dar am fost in niste locuri foarte intunecate ca sa scriu “Nu stii tu sa fii barbat” sau “Octombrie Rosu” sau “Cosmos”.

Absolut. Dar NU-ul asta din titlul asta din “Nu stii tu sa fii barbat” arata curaj si putere. Tie ti-e usor sa spui nu?

Nu mi-a fost niciodata usor sa spun nu. Din contra mi-a fost foarte greu si tocmai de asta am pierdut foarte multe chestii pe parcurs. Pe de alta parte am si castigat pentru ca oamenii asa ma stiu ma stiu ca sunt cum sunt si tocmai de aia am oameni in jurul meu care vor sa ma protejeze. Ei stiu ca eu as putea sa zic da pana cand n o sa mai ramana nimic din mine. Dar ar trebui sa invat sa spun si invat acum. Incet, incet fac progrese in ultimul timp si, pe de alta parte, daca ar trebui sa dau sfaturi unui tanar la inceput nu l-as sfatui sa invete de la inceput sa spuna nu. Pentru ca atunci cand vorbim despre sacrificiu, eu cred ca trebuie sa treci prin etapa asta ca sa intelegeti ce e un sacrificiu cu adevarat.

„Parintii mei nu au petrecut foarte mult timp cu noi, nici cu mine, nici cu fratele meu. Noi practic ne-am crescut singuri, dar momentele alea putinele cand erau langa noi ne-au dat, uneori fara sa vrea, uneori intentionat, niste lectii foarte importante.”

Ai stiut de mica ca vrei sa fii artist?

Eu nu stiam exact ca voi fi artist pentru ca-mi aduc aminte despre mine ca stateam pe camp pazeam bobocii. Era activitatea mea de baza cand eram copil si imi imaginam tot felul de chestii pentru ca petreceam foarte mult timp singura cu mine.

Cred ca de aia mi-am dezvoltat imaginatia. Imi imaginam cand o sa cresc mare ca voi fi ceva cineva mare, nu neaparat cantareata, artist. Imi imaginam ca voi fi jurist pentru ca auzeam de la mama si de la tata ca juristii au autoritate si atunci cand deschid gura toata lumea asculta. Si asta imi doream ca atunci cand spun ceva sa ma asculte toata lumea pentru ca eu cand eram mica, eram mica; adica eram fizic mica si aveam si voce pitigaiata si atunci cand vorbeam, nu ma asculta nimeni si era frustrarea mea cea mai mare. Si in clasa la scoala era la fel. Eram si dusmanul clasei pentru ca toata lumea voia sa mearga afara sa se joace si eu spuneam profesoarei “doamna profesoara, eu vreau sa mergem in clasa sa scriem litere”. Clasa ma ura si am fost, nu pot sa zic ca am fost Bullied in scoala, dar eram intr-o zona aproape de asta.

Si peste ani te-ai intalnit cu colegii tai?

Nu cu toti, dar cu cei care conteaza sau cei care conta pentru mine sa impresionez.

 Si care a fost reactia lor. Acum fata in fata cu Irina Rimes.

In momentul in care m-am intalnit mi-am dat seama cat de mult nu mai era despre ei daca am fost la inceput. Asa cum a fost la inceput si despre sa imi fac parintii mandri. La un moment dat nu mai conta acest fapt pentru ca era ceva mult mai mare. Era ceva ce cuprindea mult mai multe lucruri.

Ce te-au invatat ai tai? Pentru ca din ce te ascult mi se pare ca de acasa ai avut niste valori foarte speciale. Si acum inteleg de ce de ce preocuparea ta pentru a investi este pentru a investi in echipa si nu atat in tine ca persoana fizica.

Parintii mei nu au petrecut foarte mult timp cu noi, nici cu mine, nici cu fratele meu. Noi practic ne-am crescut singuri, dar momentele alea putinele cand erau langa noi ne-au dat, uneori fara sa vrea, uneori intentionat, niste lectii foarte importante. Noi ne-am urmarit parintii foarte atent, si eu si fratele meu, si am ne-am dat seama ca suntem foarte norocosi sa avem niste parinti foarte deschisi la minte si luptatori. In primul rand daca ar fi sa-mi caracterizez parintii as spune ca stam luptatori. Mereu s-au luptat contra sistemului. Ei au fost straini in satul in care s-au mutat si au intampinat foarte multa invidie si n-au fost primiti cu bratele deschise. Si atunci a trebuit sa inoate in aceasta mare si construiasca ei acel acasa al lor unde sa se simta bine. Si am invatat asta in primul rand de la ei sa luptam pentru tot ce dorim sa obtinem in viata asta si ca oriunde te-ai duce esti strain si nu trebuie sa ai asteptari ca oamenii sa te primeasca cu bratele deschise.

Dupa care am invatat ca banul muncit costa mult. Adica nu vorbim despre chestii materiale ci mai degraba despre faptul ca trebuie sa muncesti pentru banii tai si sa nu te astepti sa cada niciodata din cer.

Si in al treilea rand am invatat ca nu faci niciodata lucrurile de unul singur. Never ever. Si daca eu nu ma pricep intr-un domeniu ar trebui sa gasesc pe cineva care se pricepe. Si o echipa este destul de greu sa o tii unita.

 Pregateste-te. Urmeaza o intrebare, asa cum ti-am spus, o rostesc pentru toti oamenii cu care fac interviuri si este asa: daca astazi ar fi sa multumesti tie sa iti fie recunoscatoare, in cel mai pur stil budist, pentru ceva personal sau profesional al momentului in care te afli acum, Pentru ce ti-ai multumi?

Nu cred ca sunt intr un moment bun al vietii mele sa raspund intrebarii asteia.

 Trebuie sa fie ceva din caracterul tau, din personalitatea ta, pentru care esti happy.

 Nu vreau nici sa fiu ipocrita sa zic ca nu ma iubesc si stiu care imi sunt calitatile. Cred ca mi-as multumi ca am reusit sa adun oameni frumosi in jurul meu. Cred ca asta este una dintre foarte rarele abilitati pe care le vad in oameni.

La acest link puteti asculta conversatia integrala, unde Irina povesteste despre cartile pe care le citeste, despre cum a pierdut de doua ori avionul pentru ca se scufundase in lectura, despre reactiile ei cand a vazut documentarul Irina Rimes: In drumul meu pe care il puteti urmari la HBO Max.

Podcatul urban.ro In culisele filmelor romanesti dedicat miniseriei documentare Irina Rimes: Pe drumul meu mai are si un episod dedicat regizorului acestui documentar Barna Nemethi pe care il puteti asculta aici

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.