Filmele lui Francois Ozon sunt  provocatoare, si chiar daca iti pare ca regizorul isi alege subiectele din stirile de la ora 5, ele sunt complexe si au farmecul lor aparte.
Filmografia lui este destul de greu de catalogat, dar totusi predomina doua tipuri:  comediile tip satira (Sitcom, 8 femei) care au in prim plan familii denaturate in care intalnim cazuri de incest, adulter, relatiile homosexuale dar si drame psihologice care trateaza subiecte cu tente sexuale la care adauga intotdeauna o nota fantastica  (Amantii criminali, Sub nisip, Swimming pool).
Potiche, filmul care a deschis oficial Festivalul de Film Transilvania, face parte din prima categorie, si este o satira sociala care isi propune sa amuze publicul cu orice pret, dar care reuseste cel mult sa te faca sa zambesti. Filmul este o adaptare a celebrei piese cu acelasi nume, de Pierre Barillet şi Jean-Pierre Grédy, iar regizorul a pastrat aerul usor teatral, care imi aminteste cumva de comediile lui Bunuel.  Actiune filmului este plasata in anii 70, si  are in centru o femeie trecuta de prima tinerete, care se hotaraste sa-si schimbe radical viata.

Ea este  Suzanne, o burgheza al carui singur rol in casa e unul decorativ, dar care se transforma intr-o feminista convinsa si ii ia locul sotului sau.  Sotul ei, Robert, este directorul unei fabrici de umbrele pe care a mostenit-o de la socrul sau, si pe care o conduce cu o mana de fier. Din cauza conditiilor grele, muncitorii s-au revoltat si l-au luat ostatic. Sotia, iese din amorteala cotidiana si, ajutata de primarul orasului, negociaza noile conditii de functionare a fabricii.
Este atat de preocupata de noua misiune, si se descurca atat de bine, incat nu vrea sa renunte la conducerea firmei. Si uite asa se declanseaza conflictul care imparte familia in doua: sustinatori (fiul) si oponenti (sotul). Totul se complica si mai mult cand incep sa iasa la iveala secrete bine ascunse din trecut dar si altele din prezent si se creaza in haos de nedescris.

Povestea preia cele mai interesante probleme ale anilor 70 si le trateaza intr-un mod comic si ironic: diferenta dintre clasele sociale, miscarile feministe, criza economica, revoltele sindicaliste. Tipologiile personajelor sunt si ele foarte sugestive: secretara este amanta directorului, burgheza a avut o relatie cu sindicalistul, patronul e dictator, fiul efeminat e pe cale sa comita un incest, fiica pe cale sa calce pe urmele mamei).
Asa cum ne-a obisnuit deja in musicalul 8 femei, Catherine Deneuve nu se multumeste doar sa joace, ci are vreo 2 scene in care isi dovedeste din plin calitatile de cantareata si dansatoare.
Actorii sunt intr-o forma de zile mari, iar trioul format din Catherine Deneuve, Gerard Depardieu si Fabrice Luchini tine in spate tot filmul.

In ciuda tuturor viciilor si a defectelor pe care le afiseaza personajelor, filmul are un mesaj cat se poate de optimist: daca vrei sa-ti schimbi viata, fa-o!

L-ati vazut, v-a placut?