Diana Buluga este o prezenta cunoscuta din zona artelor clujene, unde joaca atat in spectacole montate la Teatrul National, dar si in proiecte independente, fiind totodata si manager cultural pentru asociatia pe care a fondat-o acum mai bine de zece ani si prin care astazi ofera ceea ce numim arta comunitara: lucreaza cu tinerii, au proiecte desfasurate in spitale si ofera spatii de conectare celor pasionati de artele spectacolului.

Anul acesta este nominalizata la Premiile UNITER pentru Cea mai buna actrita in rol principal cu spectacolul „Nu mai tine linia ocupata” de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazar, spectacol pus in scena de Teatrul National Cluj-Napoca, care a avut premiera in decembrie 2021.

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor UNITER, Urban.ro a stat de vorba cu Diana Buluga despre rolul pe care il joaca in „Nu mai tine linia ocupata”, dar si despre provocarile teatrului independent si proiectele pe care le desfasoara la Asociatia Create.Act.Enjoy, unde este fondator.

Pentru cine nu a ajuns inca sa vada spectacolul, povestea este inspirata din cazul Alexandrei Macesanu, adolescenta care a disparut, desi a sunat sa ceara ajutor la 112. Cum te-ai pregatit pentru acest rol? Ai parcurs toate materialele din mass-media?

Personajul interpretat de mine este o adolescenta abuzata a carei poveste se impleteste cu povestea disparitiei Alexandrei Macesanu. Faptul ca Alexandra Felseghi, care a scris textul, si Adina Lazar, care semneaza regia spectacolului, au ales sa fictionalizeze subiectul, pornind de la realitate, m-a facut sa nu-mi doresc neaparat sa consum toate materialele mass-media despre cazul Caracal. Am citit suficient cat sa inteleg cat mai bine contextul real, insa pentru constructia rolului mi s-au parut mai ofertante discutiile avute cu Adina si Alexandra. M-a ajutat, de asemenea, sa citesc sau sa vizionez marturii ale femeilor care au trecut prin diferite forme de abuz – fizic, psihic sau emotional. In acelasi timp, faptul ca lucrez adesea cu adolescenti a fost o sursa de inspiratie pentru mine.

Cum este Diana fata de personajul Andreea Tomuta? Ce ai invatat de la personaj?

Principala trasatura de la care am pornit in constructie a fost naivitatea. Acum, ca ma intrebi, imi dau seama ca asta ma diferentiaza foarte mult de ceea ce am construit pentru rol. Eu sunt o persoana destul de calculata, chiar sceptica uneori, insa exercitiul asta mi-a placut foarte mult, tocmai pentru ca e atat de diferit de mine. Apoi, am adaugat naivitatii schimbari bruste de comportament, chiar agresive, care sa reflecte fragilitatea emotionala a personajului. Asta e, din nou, ceva foarte diferit de mine pentru ca mereu am avut o inclinatie spre diplomatie si spre medierea conflictelor.

Daca e sa ma gandesc la o asemanare, ceea ce-mi doresc foarte mult sa se vada in Andreea Tomuta sunt nuantele – nu exista niciodata doar bine sau rau, doar alb sau negru. Suntem alcatuiti din tot felul de nuante si cred ca personajele noastre ar trebui sa reflecte asta.

Nu stiu daca am invatat ceva de la personaj, pentru ca el e construit tot de mine, la urma urmei, asa ca voi spune ceva ce am invatat din procesul de lucru – curajul e alcatuit din tot felul de vulnerabilitati, fie ca sunt ale tale sau ale celor cu care lucrezi.   

Spectacolul este bazat pe o poveste reala, iar subiectul ne-a tinut multa vreme agenda publica.  Care au fost reactiile celor care au vazut spectacolul? Cum ti se pare ca a fost primit de public?

La finalul fiecarei reprezentatii, se simte foarte multa emotie in public. Sunt oameni care plang tot spectacolul, sunt unii care se infurie, altii care nu-si gasesc cuvintele. Am auzit si pareri conform carora e prea violent sau prea tare dus inspre manifest si prea putin inspre arta. Eu ce pot sa zic e ca ma bucur ca nu lasa oamenii indiferenti si ca n-am crezut niciodata in demersurile artistice care plac tuturor. In plus, pentru mine e primul spectacol dupa care primesc atat de mult feedback in mod direct, in special de la femei si adolescente pentru care „Nu mai tine linia ocupata” inseamna un declic in evolutia lor personala. Iar pentru mine, asta conteaza enorm.        

Spectacolul a fost creat si montat in plina pandemie, cu premiera la sfarsit de decembrie 2021. Cum ai simtit acea perioada?

Ma gandesc acum la perioada respectiva si parca nu imi vine sa cred, mi se pare atat de departe. Imi amintesc ca premiera am jucat-o cu 30% sau 50% la suta din public, ca inca se purtau mastile de protectie, ca exista inca o frica in jur, insa deloc de comparat cu inceputul pandemiei, cand cuvantul de ordine era incertitudine si atat.

Sa lucram la spectacol in pandemie a fost si un avantaj pentru ca nu existau alte proiecte in paralel si am simtit ca am avut exact timpul de care am avut nevoie, cu energia si resursele concentrate spre un singur scop comun. 

Textiera proiectului, Alexandra Felseghi, a fost si membra in ONG-ul pe care l-ai fondat, iar cu regizoarea, Adina Lazar, ai mai multe proiecte. Cum se schimba dinamica relatiilor voastre profesionale cand lucrati un proiect nou?

Pe Adina o stiu din facultate, ne leaga o prietenie veche, multe improvizatii din timpul scolii, multe ganduri, cafele si sandwich-uri impartite. Pe Alexandra am cunoscut-o imediat dupa terminarea facultatii, cand am si lucrat prima oara impreuna, moment dupa care am infiintat Asociatia Create.Act.Enjoy. In formula asta de regizoare-dramaturga-actrita ne intalnim pentru a treia oara, primele doua spectacole fiind facute in independent – „Eat me” si „3milioane”.

Ce imi place foarte mult la dinamica noastra e ca de fiecare data ne surprindem, n-am avut niciodata o relatie monotona. De-a lungul timpului, ne-am mai contrazis, ne-am mai suparat, dar intotdeauna ne-am pastrat profesionalismul, respectul una pentru cealalta si umorul. La Alexandra, respect foarte mult felul in care se investeste in textele sale, meticulozitatea si cat si cum o costa emotional ceea ce scrie, iar la Adina apreciez enorm felul in care da incredere actorilor, spiritul ludic si dragostea de oameni de care da dovada.  

Spuneai intr-un interviu ca acest spectacol „aduce impreuna o echipa care respira deodata”. Cum ati ajuns la acest nivel?

Cred ca tema spectacolului ne-a responsabilizat altfel decat de obicei. Spunem o poveste foarte puternica si cruda, apropiata de realitatea noastra de zi cu zi.

Apoi, se datoreaza modului in care Adina a condus repetitiile – a fost tot timpul o atmosfera calda, un continuu sentiment de impreuna, multa pofta de-a fi pe scena si de a ne descoperi intre noi. Si mai e ceva foarte special la acest spectacol – felul in care stam in culise de fiecare data sa urmarim scenele colegilor, atat noi, actorii, cat si colegii de la tehnic.

Ce inseamna pentru tine aniversarea de 30 de ani a UNITER-ului? Dar aceasta nominalizare la categoria Cea mai buna actrita?

Nominalizarea a fost o surpriza foarte frumoasa. M-am bucurat mult ca am aflat vestea de la Adina si de la Alexandra, tocmai iesisem de la repetitii cand m-au sunat fetele, nu apucasem sa deschid Facebook-ul. Altfel, cred ca orice forma de recunoastere, atata timp cat nu asta e scopul principal, iti da o portie buna de incredere in tine.

Cum si cand ai decis sa te faci actrita? Ce ti-a zis familia despre aceasta decizie?

Cand eram mica, imi doream sa devin spion (haha!), atrasa fiind de felul in care poti avea o cu totul alta identitate de la o zi la alta. Si tot pe-atunci ma fascinau foarte tare perucile colorate! Lasand gluma la o parte, legatura mea cu teatrul a inceput prin clasa a unsprezecea, cand am intrat in trupa liceului. Eram la profil mate-info si-mi doream ceva care sa ma scoata un pic din universul materiilor exacte. Cu trupa de teatru am mers la un festival in Belgia, unde am lucrat cu actori profesionisti si-atunci a aparut pentru prima data gandul ca as vrea sa fac asta cu adevarat. Apoi, am dat admitere la Cluj, am intrat, iar dupa facultate lucrurile s-au legat. Uneori a fost mai greu, alteori mai usor, insa tot timpul am incercat sa ma bucur de prezentul intalnirilor si al experientelor pe care le-am avut.

In ceea ce-i priveste pe parintii mei, sunt o persoana tare norocoasa. Mi-au sustinut intotdeauna alegerile, de fiecare data facandu-ma sa inteleg ca au incredere in mine, dar si ca sunt responsabila pentru optiunile mele.

„Cumva, am avut mereu un principiu de baza – sa nu stau niciodata degeaba, sa-mi creez singura sansele, daca de asta e nevoie pentru a-mi putea face meseria.”

Cat de diferita este meseria de actrita fata de ce iti imaginai tu ca este actoria atunci cand ai decis sa urmezi acest drum?

Contextul e mult mai amplu si mai complicat fata de ce iti imaginezi. Multi adolescenti, la 17-18 ani, cand se pregatesc pentru admitere, isi imagineaza multe roluri principale, reflectoare, aplauze si o viata boema in care faci doar ce-ti place. Ei, bine, lucrurile nu stau chiar asa.

Teatrele de stat fac foarte putine angajari, iar facultatea nu te pregateste aproape deloc pentru ceea ce inseamna sectorul cultural independent. Si-atunci, nu-ti ramane decat sa afli pe propria piele. Eu am avut norocul, imediat dupa ce am terminat facultatea, sa-mi gasesc repede oameni cu care sa fac echipa in independent. Am si umblat mult cu rucsacul in spate pe la casting-uri si colaborari prin tara, un antrenament care mi se pare foarte important, cel putin la inceput de drum. Cumva, am avut mereu un principiu de baza – sa nu stau niciodata degeaba, sa-mi creez singura sansele, daca de asta e nevoie pentru a-mi putea face meseria. Asta a insemnat, bineinteles, ca pe langa ca am jucat, am vandut bilete, am maturat si spalat sali de spectacol, am montat decoruri si reflectoare, am invatat sa scriu proiecte, sa fac deconturi si multe altele care nu au nicio legatura cu profesia de actrita, dar fara de care in independent nu poti rezista.

Apoi, la trei ani si ceva de la terminarea facultatii, a aparut concursul de la TNCluj in urma caruia am fost angajata. Si de-atunci pana in prezent, ma impart intre teatrul de stat si sectorul independent si nici c-as putea fi mai implinita pentru ca cele doua lumi se completeaza, cu toate greutatile si dificultatile care apar uneori pe drum.

In ce rol te-ai simtit implinita ca actrita? De ce?

M-au facut sa ma simt implinita acele proiecte care mi-au tinut treaza curiozitatea si in care am simtit nu e nicio problema daca gresesc sau daca sunt vulnerabila. O prietena foarte buna avea zilele trecute un hanorac pe care scria Imperfection is beautiful si mi s-a parut superb. Daca am accepta asta mai des in munca noastra si in vietile noastre, cred ca am gasi mai multa implinire.

Revenind la intrebarea ta, mi-e greu sa aleg un singur rol. si nici nu vreau, de fapt. Eu simt ca, cu cat imi dau seama mai bine cine sunt ca om, cu atat mai mult imi gasesc implinirea in munca mea. Iar ultimii trei ani din viata mea au fost despre asta – o descoperire continua care imi face foarte mult bine.

Ce ai in lucru in aceasta perioada pentru scena?

Pregatim „Lacrimile amare ale Petrei von Kant” de Rainer Werner Fassbinder, la TNCluj, in regia lui Eugen Jebeleanu si scenografia Velicai Panduru. Vom avea premiera pe 9 iulie.

„Facem arta comunitara pentru ca simtim ca ea raspunde mai aplicat nevoilor care exista in comunitatile in care traim sau in care lucram.”

Pe langa munca de actrita, ai deschis si un ONG, Asociatia Create.Act.Enjoy, care are ca scop educatia non-formala in domeniul artistic. Cum a pornit acest proiect, cum ti-ai imaginat ca se vor intampla lucrurile si ce programe aveti in desfasurare acum?

Povestea Create-ului a inceput la scurt timp dupa terminarea facultatii. Cum iti spuneam anterior, nu au fost foarte multe oportunitati in momentul in care am absolvit, asa ca n-am stiut altfel decat sa incerc sa mi le creez. Le-am cunoscut pe Raluca Lupan si Alexandra Felseghi la un workshop cu David Zinder. La scurt timp, fetele m-au chemat sa fac un spectacol cu ele. Asa a aparut „This is my body. Come into my mind”, prima mea experienta cu teatrul fizic si, totodata, ocazia de-a vizita India si Macedonia, doua locuri foarte speciale in care am mers cu spectacolul.

La Create, in primii ani, ne-am ocupat cu productie de teatru si, ocazional, de film, insa treptat proiectele educationale si cele de terapie prin arta au luat amploare. De cativa ani incoace, am decis sa ne concentram energia mai mult inspre acest tip de interventii. Facem arta comunitara pentru ca simtim ca ea raspunde mai aplicat nevoilor care exista in comunitatile in care traim sau in care lucram.

Totodata, faceti si Terapie prin Arta in spitale, inclusiv in alte orase, nu doar in Cluj Napoca. Cum a aparut proiectul Terapie prin Arta?

Sincer, accidental. Am gasit un concurs de proiecte prin care se cautau interventii artistice care sa fie facute in spitale. Am castigat proiectul si asa am ajuns, in 2012, sa lucram o luna de zile cu pacientii si personalul medical de la Spitalul Clinic de Recuperare Cluj. Ne-a placut atat de mult si ne-am dat seama cat de necesare sunt altfel de initiative incat am hotarat sa continuam. In timp, am ajuns sa avem o metodologie proprie, spitale partenere in mai multe orase din tara, foarte multi colaboratori si activitati din ce in ce mai diverse, de la teatru si film la realitate virtuala, instalatii imersive sau spatii de relaxare create in curtile spitalelor. In momentul de fata, cererea pe care o avem depaseste cu mult capacitatea noastra financiara, pentru ca altfel am fi in mult mai multe spitale din tara.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva din ce ai realizat in anii acestia, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Mi-as multumi pentru rabdare. N-am avut-o dintotdeauna, insa in momentul in care am inteles ca toate se intampla la timpul lor, am inceput sa vad lucrurile altfel. Si pentru doza de optimism pe care o am. Nu stiu exact de unde o mostenesc, dar imi vine bine haina asta.

Anul acesta, premiul publicului poate fi oferit online pe platforma dedicata UNITER, aici.