Raluca Iani este actrita a Teatrului National Radu Stanca din Sibiu. Este una dintre actritele care au lucrat anul trecut pregatind doua premiere si are in portofoliul sau roluri importante intr-unele dintre cele mai de succes productii ale teatrului.

A fost Didina Mazu in montarea lui Silviu Purcarete dupa “D-ale Carnavalului”, Masa in “Pescarusul” regizat de Andrei Serban.

A jucat in spectacolele montate la Sibiu de Tompa Gabor, Dragos Galgotiu, Vlad Massaci, Radu Afrim sau Gigi Caciuleanu.

In 2019 a regizat spectacolul “femei” dupa “Totul despre femei” de Miro Gavran.

Urban.ro are o serie de mini interviuri cu actorii care se intorc la teatre si la munca, dupa foarte multe luni de pauza. E o usa intredeschisa in lumea din spatele scenei, cu detalii printre randuri despre dificultatile prin care trec actorii independenti sau angajati ai teatrelor de stat in aceasta perioada.

Ai emotii legate de intoarcerea inapoi pe scena, in fata publicului? Cum crezi ca va fi?

Eu am emotii oricum la fiecare spectacol, cu pandemie sau fara. Nu sunt emotii devastatoare, ci emotii care ma fac sa simt mai intens fragilitatea momentului, emotia riscului când stii ca totul se intâmpla atunci, nu poti pune pauza sau relua. Viata e incontrolabila si imprevizibila. Fiecare spectacol are o doza de risc: nu ai niciodata certitudinea ca totul va decurge perfect, ca intensitatea va fi cea justa, ca toate cuvintele si emotiile vor fi clare, ca nimeni nu va uita nimic si nici un „accident” nu te va pune intr-o situatie neasteptata.  Si atunci apare emotia. Dar apare si bucuria de a trai un moment unic, irepetabil si implinirea de a aduce in lumina munca repetitiilor.

Deocamdata nu stim sigur când vom relua spectacolele cu public, dar când va fi sa fie – mai ales primele spectacole – vor fi cu emotii mai mari. Dar si cu bucurie mai mare.

Ti-a fost dor de scena? Si daca da, cum s-a simtit dorul si ce parte ti-a lipsit cel mai mult?

Din fericire pt mine (exceptând perioada martie-aprilie 2020 când totul era extrem de nesigur si toate spectacolele si repetitiile au fost suspendate) activitatea mea a decurs aproape normal si uneori a fost chiar mai intensa: am avut repetitii pe scena sau online, am lucrat la doua premiere: „Autobahn„,regia Andrei si Andreea Grosu, si „Maternal”,regia Radu Nica. Pentru cea dintâi au fost realizate doua variante diferite: film si scena. Am avut inregistrari pentru Scena Digitala, spectacolele din repertoriu au fost adaptate pentru filmare, ceea ce a necesitat modificari si repetitii, aproape lunar am avut inregistrari individuale pentru „Daruri teatrale” sau spectacole lectura, asa ca – atât eu cât si ceilalti colegi – am avut sansa sa lucram si sa ne bucuram de meseria noastra chiar si atunci când poate pentru altii era greu.

Dar mi-a lipsit Spectatorul, mi-a lipsit legatura cu publicul.

In majoritatea spectacolelor mele – in cele in care conceptul permite – am cel putin un moment in care privesc publicul, privesc oamenii din sala unul câte unul si pentru mine acele clipe in care privirea mea se leaga de privirea spectatorului inseamna infinit de mult. Acest schimb de existenta intre personajul meu viu si ceilalti oameni e ca o punte intre lumile noastre. Aceasta legatura face pentru mine teatrul viu.

Ce ai facut in aceasta perioada ca sa-ti “tii mintile acasa”?

Am profitat de timp pentru a citi mai mult, am vazut[online] spectacole pe care n-as fi avut nicio sansa sa le vad altfel: unele pentru ca nu se mai joaca, altele pentru ca se joaca prea departe de mine, am vazut o parte din filmele cu care ramasesem in urma, am petrecut mai mult timp cu copiii, am facut ore de mate’, româna, istorie, geografie cu fiica mea, am desenat casute si masti cu baiatul meu, m-am uitat la desene animate, am invatat sa fac mâncare japoneza, am reluat legatura cu oameni cu care nu mai vorbisem de ani, am invatat sa am o relatie acceptabila cu tehnica, am gradinarit, am dormit mai mult, am iubit mai mult, am trait mai mult, mai constient si mai asumat.

Ce probleme au aparut pentru tine, si cum te-ai descurcat, motivat?

Problemele mele ca actor erau legate de nesiguranta si reticenta mea in folosirea mijloacelor tehnice. Cum reusesti sa transmiti online ceea ce esti obisnuit sa transmiti pe viu? Dar am cautat, m-am documentat, am intrebat, am invatat, am incercat diferite variante (unele de neprivit), am avut oameni care m-au indrumat si m-au ajutat si acum ma descurc mult mai bine decât cu un an in urma.

Un alt inconvenient in repetitiile online era absenta fizica a partenerului de joc, absenta relatiei directe, dar cred ca ne-am bazat cu totii pe memoria corpului celuilalt si m-a ajutat faptul ca am lucrat cu oameni cu care interactionasem pe scena de mai multe ori.

Cum te vei proteja in timpul repetitiilor si spectacolului in contextul pandemiei?

Asa cum se protejeaza toata lumea in contextul actual. In repetitii masca(atunci când nu am text sau nu alerg), dezinfectant, distanta – când si cât e posibil, sinceritate, incredere si…bafta.

Dupa o pauza atât de lunga, va fi nevoie de multe repetitii inainte de revenire?

Sunt spectacole care nu s-au mai jucat de mai mult de un an, spectacole care necesita o buna sincronizare a actorilor, spectacole care functioneaza doar daca toata lumea isi face treaba, spectacole in care nu exista figuratie, ci doar multe roluri vizibile. Nu stiu daca e nevoie de multe repetitii cât mai ales de rigoare, de concentrare si de atentie. Daca stii bine textul si esti cu totul acolo, deschis la ce se intâmpla, cred ca lucrurile vor functiona pentru ca tuturor ne este dor sa ne jucam spectacolele, sa fim impreuna pe scena. Eu nu cred in deprofesionalizarea actorului, cred doar in pasiunea pentru meserie. Sau lipsa ei. Si mai cred ca nu se poate face nimic fara munca.

Crezi ca te vei bucura mai mult, va fi o alta stare pentru fiecare moment petrecut in fata publicului, dupa aproape un an de pauza?

Noi suntem diferiti fata de ce eram cu un an in urma. Fiecare dintre noi e altfel. Aceasta perioada si-a pus amprenta asupra tuturor, pentru unii mai mult, pentru altii mai putin. Nu ai cum sa ignori aceasta transformare. O vom purta cu noi mai departe. Cum sa te prefaci ca nu exista o experienta atât de puternica pe un plan atât de larg? Cred ca fiecare om si-a reconsiderat timpul, relatiile, adevarurile, fricile. Dupa cum am mai spus, sunt sigura ca bucuria spectacolului va fi mai mare, sunt sigura ca fiecare rol, fiecare intâlnire, fiecare proiect va avea o alta greutate pentru ca, odata constientizata pierderea, se contureaza mai clar ce ne apartine.

Dintre spectacolele in care esti distribuita, care este cel in care iti doresti sa-l joci din nou si de ce?

Imi iubesc toate rolurile, chiar si cele care par neinsemnate ca intindere sau ca prezenta. Toate. Cu cât joc mai mult un spectacol, cu atât imi voi iubi mai mult rolul. Mi-e dor de tot ce nu am jucat in ultimul timp, de rolurile mele vechi care s-au inradacinat, mi-e dor de cele pe care abia le-am construit si nu am apucat in totalitate sa mi le asum. Si ma doare când un spectacol moare pentru ca odata cu el moare o parte din mine, o parte din gândurile si trairile mele.

Dar sunt unele roluri care cresc si se adâncesc in mine cu fiecare spectacol jucat – de acelea mi-e cel mai dor. Si daca e sa numesc, atunci sunt doua care-mi lipsesc foarte tare tocmai pentru ca sunt la poli opusi si de o constructie radical diferita: Beatrice din „Vedere de pe pod”, regia Eugen Jebeleanu unde am cautat extremele intelegerii, caldurii si feminitatii mele  si Gengo Sadakage din „Povestea printesei deocheate”, regia Silviu Purcarete pentru vâna, aroganta extrema si voluptatea masculinitatii.