Recenzie: Sucker Punch („Evadare din realitate”)
Dupa 300 si Watchmen, Zach Snyder isi lasa iar imaginatia sa zboare pe coclauri si, daca vrem sa tinem pasul cu el, trebuie sa renuntam la partea noastra rationala ca sa aterizam teferi.
Sucker Punch, filmul despre care regizorul pretinde ca este un fel de „Alice in Tara Minunilor cu arme automate”, este un action fantasy destul de sumbru care imprumuta stiluri si amesteca elemente diverse precum: jocuri video, cultura manga, gotic, exploitation etc.
Asa cum ii spune si titlul romanesc, tema centrala a filmului este evadarea: atat evadarea dintr-un spatiu real (azilul) cat si evadarea din realitate.
BabyDoll (Emily Browning) este o tanara care are parte numai de ghinioane: dupa ce ii moare mama isi raneste tatal vitreg care vrea sa abuzeze de ea si de sora ei mai mica si ajunge direct intr-un azil, unde urmeaza sa fie transformata intr-o leguma. Acesta e doar intro-ul, care este montat asemenea unui clip dark/gotic, fara dialog, dar bine orchestrat de piesa Sweet Dreams (Eurythmics), reinterpretata chiar de protagonista filmului.
Tatal vitreg (Gerard Plunkett) nu se multumeste sa o stie doar inchisa, ci plateste o suma mare de bani pentru a o distruge complet. Asa ca Babydoll, care mai are doar 5 zile pana la lobotomizare, evadeaza din realitate si se refugiaza nu in una, ci in doua lumi imaginare, care mai de care mai speciala.
In prima azilul se transforma intr-un bordel iar ea, impreuna cu fetele care ii vor deveni la scurt timp prietene, trebuie sa danseze ca sa isi salveze viata. Bordelul este condus de Blue (Oscar Isaac) iar fetele danseaza sub supravegherea stricta a doamnei doctor/madam Vera Gorksi (Carla Cugino).
Dar Babdydoll, care nu se simte in siguranta, ne introduce in cealalta lume imaginara populata de monstri samurai, zombie nazisti, dragoni care scuipa flacari si alte nebunii. Pentru ca atunci cand danseaza in lumea imaginara numarul 1, ea se lupta pe viata si pe moarte in lumea numarul 2. M-ati pierdut?
In aceasta noua lume, Babydoll afla de la un om misterios (Scott Glenn) ca are nevoie de 5 obiecte pentru a se salva, asa le comunica si celorlate 4 fete planul ei de evadare. Ca in jocurile de calculator unde pentru a termina o „misiune” trebuie sa lupti pentru a obtine un obiect, urmeaza si aici 4 lupte fabuloase care, rupte din context, par niste videoclipuri foarte reusite.
Costumele par desprinse din fanteziile erotice ale adolescentiilor de pretutindeni – avem scolarite manga, cabaret burlesc, femei dominatoare, prizoniere exploatate si razboinice futuriste inarmate cu tot soiul de accesorii cool.
In afara exploziei vizuale care cateodata este prea obositoare, avem un soundtrack care face cat tot filmul. 🙂 Coloana sonora consta in prelucrarea unor piese mai mult sau mai putin celebre reinterpretate de catre protagonista filmului (Emily Browning: Sweet Dreams – Eurythmics, „Where Is My Mind?” – The Pixies, sau „Asleep” -The Smiths), dar si de catre ceilalti actori, Carla Gugino si Oscar Isaac, care interpreteaza un cover dupa piesa ‘Love is the Drug’ a celor de la Roxy Music. Alison Mosshart si Carla Azar ne incanta cu piesa celor de la The Beatles – „Tomorrow Never Knows”.
In afara de Emily Browing, gasca de fete rele este formata din Rocket (Jena Malone), Blondie (Vanessa Hudgens), Amber (Jamie Chung) si Sweet Pea (Abbie Cornish).
Criticii nu au primit prea bine filmul, iar cea mai amuzanta comparatie mi se pare cea facuta de jurnalistul de la Orlando Sentinel care a zis ca „Sucker Punch este un fel de The Last Airbender cu bustiere”. :))
Voi ce parere aveti? Vazut, placut?
