Cand te duci la un film de Lars von Trier ai sentimentul contradictoriu ca stii si nu stii la ce sa te astepti. Stii ca vei avea parte de un film neconventional si metaforic in care imaginile spun mai mult decat actiunea, dar nu stii niciodata cu ce te va mai surprinde de data asta.
Ultimul sau subiect e dovada ca poti face un film original despre subiecte comerciale care au fost suprasolicitate. In cazul de fata, este vorba de sfarsitul lumii.

 

Pe cat de hollywoodian pare acest subiect, pe atat de europeana si neobisnuita e abordarea lui Trier. Cu toate ca planeta ameninta sa distruga intreg pamantul, actiunea se concentreaza pe o mana de personaje care reactioneaza cat se poate de diferit la aflarea vestii. Mai exact, povestea a doua surori extrem de diferite (dintre care una tocmai se casatoreste) si a reactiilor lor la aflarea vestii ca pamantul urmeaza sa distrus.
Melancolia incepe cu o serie de secvente spendide, orchestrate pe muzica de Wagner, care semnifica viziunile lui Justine despre sfarsitul lumii.
Asa cum ne-a mai obisnuit si-n alte filme, Lars isi imparte filmul in capitole, dar de data asta avem doua parti, intitulate dupa prenumele celor doua surori care se afla in mijlocul actiunii.
Justine, interpretata de Kirsten Dunst, care a luat premiul Cannes pentru cea mai buna interpretare feminina, este sora melancolica care nu-si gaseste locul in aceasta lume si care simte ca vine sfarstul. Ea este portretul perfect al eroilor din romantismul german, carora viata li se parea lipsita de sens, si preferau sa se refugieze in visare sau in natura. Pesimismul ei o ajuta sa treaca foarte usor peste vestea sfarsitului lumii, si nu ii e greu sa se desparte de o lume unde oricum nu se simtea bine.
Chiar daca ne e este prezentata in ceea ce ar trebui sa fie cel mai frumos moment al vietii ei, casatoria, vedem inca de la inceput ca ceva nu este in regula. Stie ca pe ea iubirea nu o va salva, si oricat si-ar dori sa devina o persoana normala, gaseste tot ritualul unirii foarte absurd.
Claire, sora ei cea mare (Charlotte Gainsbourg), care este casatorita cu un barbat extrem de bogat, si ca s-a ocupat de aranjamentul nuntii, reactioneaza asa cum ar reactiona orice om normal la aflarea vestii: se afunda intr-o panica fara iesire. Daca in prima parte Justine este cea care sufera si care trebuie salvata, in cea de-a doua parte ea e din ce in ce mai stapana pe ea si incearca sa-si ajute sora sa se obisnuiasca cu sfarsitul inevitabil. Chiar daca nu s-au inteles una pe alta toata viata, in ultima clipa, se regasesc.
Numele planetei care urmeaza sa distruga pamantul este Melancholia, boala de care sufereau romantici si de care se simte si Trier atins.
Atat de atins, incat ne propune un varianta unui univers in care suntem singuri, si in care odata cu disparitia noastra, dispare tot.
Din punct de vedere estetic, filmul este impecabil.  Imbina filmare din mana, specifica Dogmei, (care totusi poate deveni usor obositoare), si filmari grandioase care iti aduc aminte de picturile romantice.
Rolul Justinei, trebuia sa fie jucat initial de Penelope Cruiz, dar cred ca Kirsten Dunst, cu paloarea si aerul ei trist se apropie mai bine de imaginea melancoliei, decat pasionala hispanica. Trier spune ca a ales-o sa joace rolul si pentru ca actrita a suferit de depresie, deci ii era mai usor sa intre in rolul personajului.

In celalalte roluri apar si actorii Alexander Skarsgård, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Stellan Skarsgård, Udo Kier.
In rest, cred ca cei care l-au promovat au gasit cel mai potrivit slogan: un film frumos despre sfarsitul lumii.
L-ati vazut, v-a placut?