Regizoarea si dramaturgul Alexandra Badea este cunoscuta publicului din Romania pentru textul “Pulverizare” montat la teatrul Apollo 111 din Bucuresti de Andrei Majeri si spectacolul – scris si regizat de ea – “Perfect compus”.

Acesta reprezinta primul text in limba romana al Alexandrei, iar spectacolul a facut parte  din turneul national, “Manifest pentru dialog”, un proiect unic in peisajul teatral romanesc al Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu, proiect care a reusit sa aduca in atentia publicului subiecte de actualitate.

Alexandra Badea este in acest moment una dintre cele mai puternice voci regizorale si artistice din Franta. Este absolventa a UNATC (Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” din Bucuresti) sectia regie teatru, clasa profesorului Valeriu Moisescu si regizor asociat al Teatrului National “La Colline” din Paris. Dupa terminarea facultatii a primit invitatia lui George Banu de a studia la Centrul International de Studii Teatrale de la Sorbona.

Cum a fost experienta Sorbona? Ce s-a intamplat de cand ai plecat si cum te-a marcat faptul ca ai avut sansa sa studiezi acolo?  

Am plecat in 2003 dupa ce am terminat UNATC regie teatru la clasa lui Valeriu Moisescu. Simteam nevoia sa plec departe, intr-un spatiu cultural in care puteam sa intru in contact cu artisti si forme de teatru care veneau din diferite zone ale lumii. Aveam nevoie de diversitate, ma sufocam un pic in mediul teatral romanesc unde vedeam cam acelasi lucruri si aceeasi oameni.

Nu mai eram surprinsa de ce se intampla in jur. Simteam ca ceva s-a epuizat si ca am nevoie sa merg mai departe. Era si ceva ce-mi lipsea in formarea mea: partea teoretica. In UNATC istoria teatrului se oprea la Strehler si Eugenio Barba in cel mai bun caz. L-am cunoscut pe George Banu in Romania si l-am intrebat daca ma primeste la master in Studii teatrale. Voiam sa scriu despre practica pe care o dezvoltam in acel moment, despre esteticile minimaliste. Teatrul minimalist a fost subiectul meu de cercetare, concept despre care nu se scrisese inainte, pentru a-l putea dezvolta, am trecut mult prin arta contemporana.

In acel an m-am inchis in biblioteca si mediateca de la Sorbona, am vazut tot ce nu vazusem, spectacole marcante despre care auzisem fara sa aprofundez prea mult, am citit mult teatru contemporan si am inceput sa scriu. Am mers mult la teatru si cred ca asa mi-am format o estetica proprie, confruntandu-ma cu estetici foarte diferite.

Am plecat pentru un an si nu m-am mai putut intoarce. Am si intalnit actori cu care am vrut sa lucrez, am creat o companie cu Madalina Constantin (actrita cu care lucrez si acum si care venise in acelasi an cu mine la Paris ca stagiara a Conservatorului din Paris) si lucrurile au inceput sa se dezvolte. A durat mult pana sa pot trai din meseria asta si pentru a ma simti implinita, a fost destul de greu, dar cred ca acest drum mi-a permis sa inteleg cine sunt si ce vreau sa fac.

Ce faci in momentul acesta in Franta? Locuiesti si ai proiecte acolo? Ce planuiesti pentru Romania?

Locuiesc in Paris, dar stau destul de putin in orasul meu. De cativa ani calatoresc mult. Acum sunt in Chile, ma pregatesc sa plec la Buenos Aires. Institutul Francez m-a invitat pentru conferinte si work-shopuri, cu ocazia publicarii a doua piese aici. Incerc sa si dezvolt in parteneriat cu ei un nou proiect care ar implica prezenta unor artisti straini si in prima etapa ma concentrez pe America Latina.

Cand ma intorc la Paris vom relua spectacolul creat in vara asta la Festivalul de la Avignon. Este a doua parte dintr-o trilogie despre povestile ascunse din istoria recenta a Frantei (colonizare-post colonizare). Anul asta plecam in turneu cu acest spectacol si vom veni cu el si la Festivalul de la Sibiu in iunie. Urmeaza partea a treia a acestei trilogii. In martie plec in Ile de la Réunion pentru documentare pentru ca tema pe care o voi aborda este leagata de acest teritoriu.

Saptamana trecuta am fost la Targu Mures, am tinut un work-shop cu studentii masteranzi de la actorie. Conteaza foarte mult pentru mine sa lucrez in scolile de teatru. Anul acesta voi face un spectacol cu studentii de la Scoala Superioara de Arta Dramatica din Paris (ESAD). De asemenea, o sa reiau, ca in fiecare an, performance-ul meu de scriere in direct Mondes, care imi permite sa reactionez la subiecte de actualitate. Am un proiect nou cu Teatrul National din Sibiu si un proiect de scenariu de lung metraj pe care il aman de ceva timp.

Pentru ca esti si dramaturg, ce gen de texte scrii si cate dintre ele sunt montate? Unde putem vedea spectacolele in tara si in strainatate?

E destul de greu sa ma inchid singura intr-un gen de text. Temele pe care le abordez sunt destul de diferite, dar cred ca au in comun modul in care politicul cu toate problemele pe care le creeaza interfereaza in spatiul intim. Formele pe care le explorez sunt si ele destul de diferite. Incerc sa nu ma opresc din cercetare si sa ascult ce se intampla cu mine. Mi-ar fi atat de simplu sa rescriu acelasi tip de text, sa aplic formula dramatica din “Pulverizare” de exemplu, dar ea s-a epuizat in mine, caut altceva, ma emotioneaza lucruri diferite, sunt mereu in miscare. Cam toate textele pe care le-am scris au fost montate, nu e niciunul care nu a intalnit publicul, odata ce au fost facute nu le mai urmaresc drumul. Ma concentrez pe ceea ce se intampla in prezent. Stiu ca sunt catevea productii inca in turneu in Franta, Germania, Cehia, Romania (la Craiova White-room regia Florin Caracala si la Sibiu spectacolul meu Perfect compus) nu le-am putut vedea insa pe toate. Spectacolele produse insa de compania mea si regizate de mine le urmaresc, n-as putea altfel, mai ales ca in ultimele doua sunt si pe scena scriind bucati din text.

„Am ascultat o emisiune despre disparutii din Cipru, cei care au fost omorati in conflictele interetnice din anii 60-70 si aruncati in gropi comunale. Familiile i-au cautat ani de zile, pana cand in 2005 au inceput sa fie gasite osemintele si au fost identificati. A fost un subiect care m-a bulversat fara sa pot explica de ce. Nu am putut sa nu scriu despre el si asa a aparut romanul meu “Zone d’amour prioritaire” „

Ce te inspira atunci cand scrii un text?

Eu nu caut niciodata subiecte. Intotdeauna plec de la ceva care a avut un impact asupra mea, care a produs o stare de violenta, de neintelegere, care a rezonat cu ceva din trecutul meu, din cautarile, temerile, obsesiile mele. Daca un subiect nu ma urmareste un timp destul de indelungat nu incep sa scriu. E ca si cum de fapt as vrea sa il uit, sa nu am nevoie sa scriu despre. Cum subiectele pe care lucrez sunt destul de grave, cred ca este si o metoda de autoaparare.

De exemplu, romanul meu, “Zone d’amour prioritaire”, a aparut pentru ca am ascultat o emisiune despre disparutii din Cipru, cei care au fost omorati in conflictele interetnice din anii 60-70 si aruncati in gropi comunale. Familiile i-au cautat ani de zile, pana cand in 2005 au inceput sa fie gasite osemintele si au fost identificati. E un subiect care m-a bulversat fara sa pot explica de ce. M-am intrebat cum isi poate continua cineva viata fara sa stie ce s-a intmplat cu un om disparut din familia sa.

Am inceput sa citesc din ce in ce mai mult, apoi il lasam deoparte. Cred ca a durat ani pana cand mi-am dat seama ca nu pot sa nu scriu despre asta, ma obseda prea tare. Din momentul in care decid sa scriu incepe o perioada de documentare lunga si intensa, in care cateodata ma pierd. Citesc carti de istorie, filosofie, marturii, eseuri, romane, vad multe filme documentare si in paralel apar idei, personaje, dezvoltarea unor actiuni, a unor intrebari. Lucrez foarte mult structura unui text, aproape ca in cinema. Procesul de scris e rapid, partea de documentare si de articulare a structurii e complexa. As zice ca inspiratia vine din documentare si elementul declansator din socul pe care il resimt la intalnirea cu un subiect.

„Artistii romani de teatru care sunt vazuti in Franta (foarte putini din pacate) sunt luati ca individualitati, nu la pachet. Am putea poate vorbi despre cum au fost vazuti regizorii de film romani la un moment dat. A fost un curent identificat, “noul val”, cu o estetica bine definite si cu tematici comune.”

Cum sunt vazuti artistii romani in Franta? Am putea discuta despre ei in general?

Nu cred ca se poate pune problema in acest fel. Nu putem generaliza. Nu exista un curent destul de puternic in teatrul romanesc pentru a putea generaliza si asta e de fapt foarte bine. Artistii romani de teatru care sunt vazuti in Franta (foarte putini din pacate) sunt luati ca individualitati, nu la pachet.

 Am putea poate vorbi despre cum au fost vazuti regizorii de film romani la un moment dat. A fost un curent identificat, “noul val”, cu o estetica bine definita, cu tematici comune. Chiar daca ei erau diferiti unul de celalat, publicul francez ii putea confunda vazandu-le filmele si atunci puteam vorbi de cum sunt vazuti regizorii romani.  In teatru acest curent nu a fost la fel de puternic. Mie mi se pare pozitiv faptul ca aceasta perceptie nu poate fi formatata. Si in cinema mi se pare extraordinar ca apar artisti noi ca Adina Pintilie de exemplu, care nu mai poate fi asimilata unui curent, nu i se mai pune stampila “cinema romanesc”. Spectatorii care au vazut “Touch me not” in Franta nu au zis ca au vazut un film romanesc, de altfel nici nu cred daca multi stiu ca Adina e romanca, este un artist care are un univers extrem de personal si asta e tot ce conteaza.

Cum vezi situatia fondurilor culturale din Romania? (AFCN – Asociatia Fondului Cultural National a redus cu 30% finantarile pentru sesiunea II din 2019)

De foarte departe. Asa ca prefer sa ii las pe cei care stiu mai bine decat mine sa vorbeasca despre asta. Ce mi se pare mie este ca lucrurile stagneaza, au evoluat foarte putin de cand am plecat. Din cand in cand mai apare cate un fond ca AFCN care le permite artistilor sa fie independenti, care dupa dispare sau se dilueaza.

Care crezi ca sunt problemele din teatrul romanesc? S-ar putea face un schimb intercultural teatral Romania – Franta?

Problema cea mai mare este ca sunt foarte putine teatre sau festivaluri cu o vizune clara, cu dorinta de deschidere catre international, cu conexiuni catre festivaluri internationale si teatre din lume. Cati directori de teatre sau de festivaluri din Romania merg sa vada teatru in afara? Cati directori de teatre care poate sunt implicate in retele de cooperare internationala construiesc programe adevarate si nu doar pentru a-si promova propriile spectacole.

Din cauza asta teatrul romanesc este putin prezent pe scena internationala. Cand am intalnit-o prima oara in 2004 pe responsabila de program pe Europa de Est de la Festivalul de la Avignon (acest program nu mai exista de mult) mi-a spus ca a venit in Romania la Festivalul National de Teatru, i s-a dat o lista de spectacole. Dupa ce a a vazut trei dintre ele si-a dat seama ca nu va gasi nimic ce ar putea-o interesa in circuitul “oficial” si a incercat singura sa vada ce se intampla in alte spatii.

Asa a vazut spectacolul meu de la Teatrul Act. Printr-o intamplare. Un programator vine in Romania in general intr-un festival, doua trei zile, totul depinde de ce poate vedea acolo. Nu are timp sa caute altundeva. In Romania astazi sunt doua festivaluri de teatru in care sunt prezenti programatori straini: Festivalul Shakespeare si FITS de la Sibiu (Festivalul International de Teatru de la Sibiu). A mai fost Temps d’images la Cluj care atragea multa lume din afara, dar din pacate nu mai exista.

A mai fost perioada de deschidere din FNT din timpul in care era selectioner Cristina Modreanu, care acum dezvolta un nou festival independent in Bucuresti. Cum Festivalul Shakespeare e specializat pe un anumit tip de teatru ramane doar Sibiul. De altfel Teatrul National din Sibiu e singurul teatru prezent pe scena internationala in mod constant. Eu vorbesc aici de festivaluri cu vizibilitate internationala care prin faptul ca programeaza nume importante din teatrul international pot atrage atentia programatorilor straini.

Ar fi util de analizat ce se intampla in teatrele romanesti partenere in proiecte internationale. Daca directorul isi propune spectacolele lui sau ale prietenilor apropiati, poate reuseste sa iasa cu ele o data, dupa insa nimeni nu il mai ia in serios daca spectacolele propuse sunt neinteresante. Cati directori de teatre din Romania sunt si regizori interesanti care pot avea o vizibilitate internationala? Nu vreau sa dau raspunsuri eu. Eu cunosc unul sau doi, poate sunt mai multi, va las sa ii gasiti. Pentru a sintetiza deci, prezenta unui artist roman pe scena internationala nu tine decat de sansa, intamplare sau de perseverenta lui, de ceea ce face el asa cum poate pentru a intalni programatori straini si a-i convinge sa vina sa vada spectacolele sale.

„Nu va imaginati acum ca un regizor din Franta care monteaza un text la doi ani traieste mai bine ca un regizor din Romania care monteaza 5 spectacole pe an. La un moment dat, cred ca unii regizori din Romania erau mult mai bine platiti decat regizorii cu cariera internationala din Franta. In Romania inca nu prea exista constiinta banului public.”

Te implici in cercetarea artistica si productia teatrala in Franta?

In Franta ele sunt legate. Orice regizor este si producator al spectacolelelor sale. Fiecare regizor are o companie cu care isi produce spectacolele. Le producem aplicand la fonduri date de stat (Ministerul Culturii, Primarie, regiune si alte fonduri speciale) si prin asocierea cu diferite teatre. In Franta, in afara de Comedia Franceza, care are o trupa si functioneaza similar cu teatrele din Romania, celelalte teatre nu au actori permanenti.

Unele teatre au un director artistic care poate fi regizor (teatrele nationale si centrele dramatice nationale) si deci el isi produce spectacolele sale aici (maxim doua pe stagiune) dar are ca misiune sa produca si alti artisti. Alte teatre (scene nationale, municipale sau alte tipuri de structuri) au ca director mangeri care au ca misiune coproducerea sau difuzarea spectacolelor deja create.

De exemplu pentru ultimul meu spectacol, jumatate de finantare a fost data de Teatrul National “La Colline” unde sunt artist asociat iar celelalte finantari au fost obtinute de compania mea direct de la Festivalul de la Avignon unde am si creat spectacolul, de la minister, regiune, de la un centru dramatic unde sunt de asemenea artist asociat si de la alte trei scene nationale mai mici. Aceste teatre ca alte teatre care au decis sa prezinte spectacolul inainte de a-l vedea dar nu l-au putut coproduce au riscat deci. Au finantat un proiect plecand de la ce le-am povestit eu si de la alte spectacole ale mele pe care le-au vazut. Intr-o a doua etapa spectacolul va fi programat de alte teatre dupa ce va fi vazut de programatori. Din diferenta pe care o obtin intre pretul de vanzare al spectacolului si costul sau real compania mea isi poate construi niste fonduri proprii pe care le va investi in urmatorul spectacol. De multe ori insa pretul spectacolului este egal cu costul sau cand jucam in festivaluri sau teatre care au finantari mai mici dar in care noi vrem sa mergem. Productia e o munca foarte grea, ia mult timp, nu o fac singura, lucrez cu o societate de productie dar toate aceste contacte eu trebuie sa le fac. Pentru a investi intr-un spectacol sau chiar si pentru a veni sa il vada directorii de teatre vor sa cunoasca regizorul si cateodata trebuie sa te intalnesti cu cineva de trei ori pentru a-l convinge.

In Franta un regizor nu face mai mult de un spectacol pe stagiune in medie. Unii chiar unul la doi ani. Exceptie fac directorii de teatre care pot face doua pe an sau regizorii care lucreaza in alte tari. Sistemul de productie e astfel construit incat nu se pot obtine mai multe finantari. Mult timp este consacrat productiei sau cercetarii, ceea ce este de altel foarte bine.

E nevoie de timp pentru a reinnoi estetici, pentru a dezvolta noi concepte. Uneori chiar de un timp vid, in care calatoresti, citesti, intalnesti tot felul de oameni. Nu cred ca un artist poate face 5 spectacole pe stagiune toata viata si sa-si mai si reinnoiasca estetica. La un moment dat va face automat ceea ce stie mai bine sau ceea ce functioneaza. Problema e ca in Franta sistemul iti permite (si intr-un fel te si obliga) sa creezi mai rar si sa cercetezi mai mult iar in Romania sau Germania sau alte tari esti obligat sa produci cat mai mult pentru a trai, iar timpul de cercetare nu e luat in calcul.

Nu va imaginati acum ca un regizor din Franta care monteaza un text la doi ani traieste mai bine ca un regizor din Romania care monteaza 5 spectacole pe an. La un moment dat cred chiar ca unii regizori din Romania erau mult mai bine platiti decat regizorii cu cariera internationala din Franta. In Romania inca nu prea exista constiinta banului public.

Daca ar trebui sa spui ce o defineste pe Alexandra Badea in acest moment, care ar fi acea unique selling proposition?

Nu pot spune eu ce ma diferentiaza de ceilalti regizori si nici nu prea ma intereseaza sa ma compar cu alti artisti. Incerc chiar sa scap de etichetarea asta care m-a marcat mult in Romania.

Ceea ce ma defineste insa este ca scriu despre subiecte care ma afecteaza in mod direct si concret, chiar daca nu scriu despre lucruri care mi s-au intamplat mie. Ma documentez foarte mult, imi pun multe intrebari si incerc sa fiu cat mai aproape de ceea ce simt si gandesc. Incerc sa nu fixez nimic prea mult timp, in franceza e o expresie pe care o ador si o folosesc foarte des si pe care nu prea stiu cum sa o traduc: “remise en question” poate ca s-ar putea spune “rechestionare”, dar nu e chiar acesta sensul.

Ideea e sa nu fii niciodata prea sigur de ceea ce formulezi, sa te intrebi mereu daca ai dreptate, daca in spatele certitudinii nu se ascunde ceva mai complex. Ceea ce am invatat sa fac cu mare greutate este sa ii ascult mult pe ceilalti (colaboratorii dintr-un proiect), sa trec peste orgolii si sa imi pun intrebari mereu. Chiar daca uneori nu recunosc imediat, tin cont de parerea lor, intuitia mea nu poate fi mereu cea mai buna. De multe ori actorii au o intuitie mai buna, pentru ca ei se antreneaza mereu pentru a ramane in contact cu acest simt, vine din interior in mod organic. La regizori trece mult prin cap si si mai mult prin orgolii.

In scoala de teatru de regie din Romania ti se da des imaginea regizorului ca un dresor care are in fata lui fiare. Multor regizori le e teama de actori, poate dintr-un usor sentiment de impostura, care de multe ori e nefondat. Mi-au trebuit ani ca sa trec peste aceasta frica, ca sa consider actorii ca niste co-autori, si sa ma las de multe ori pe intuitia lor.

„Respect prea mult libertatea regizorilor si imi place sa cred ca textele mele pot stimula imaginatia altor regizori„

Cum se impaca dramaturgul Alexandra cu regizoarea Alexandra?

Foarte bine. Scriitoarea nu prea deranjeaza regizoarea, sunt etape diferite. Cand lucrez la scena pe un text de multe ori uit ca eu l-am scris. Pot taia din el fara nici o problema, nu rescriu prea mult. Inainte de a incepe repetitia am nevoie de un text solid si mi-ar placea ca la un moment dat sa pot scrie un text in timpul repetitiilor, dar deocamdata mi se pare un pic anxiogen. Atunci cand scriu incerc sa imi spun ca poate alti regizori vor monta acest text si sa nu includ viziunea mea regizorala inauntru. Mi s-ar parea prea trist ca textul meu sa se stinga odata cu spectacolul meu, mai ales ca azi traim intr-o perioada atat de consumerista incat spectacolele au o viata din ce in ce mai scurta, textele insa raman si circula in alte limbi. Insa cand scriu stiind ca voi lucra eu pe acel text, uneori regizorul influenteaza un pic autorul. Imi pun mult mai multe intrebari despre dispozitivul scenografic, despre ce actiuni se genereaza pe scena, despre obstacolele pe care le vor avea actorii…Chiar daca viziunea mea regizorala nu e scrisa in text intr-un mod evident, ea influenteaza structura si scriitura. Uneori inainte de a publica un text, schimb lucruri in el, pentru a sterge un pic urmele regiei mele. Respect prea mult libertatea regizorilor care le-ar putea monta si imi place sa cred ca textele mele pot stimula imaginatia altor regizori.

Ce pregatesti pentru perioada urmatoare?

Ultima parte a trilogiei, fixata in 2021, un nou text in romana la Sibiu pe care nu il voi regiza eu, si asta ma incita. Un nou spectacol in Romania, dar nu stiu inca in ce perioada, o serie de performance-uri cu autori straini, un spectacol itinerant conceput pentru spatii neconventionale si sper un spectacol in mai multe limbi, in care fiecare actor va avea o nationalitate diferita. Poate ca voi trisa un pic si unii vor avea totusi o dubla nationalitate. De altfel toti actorii din Points de non-retour au dubla nationalitate si trei din ei nu au limba franceza ca limba materna dar o vorbesc mult mai mult astazi decat limba in care au crescut. Asta ma fascineza si as vrea sa merg mai departe, as vrea sa aud mai multe limbi pe scena, visez la un spectacol voiaj, in care de la o tara la alta povestea s-ar schimba.

Pentru ca suntem la ce urmeza sa vedem, pe ce scena ai vrea sa montezi?

Nu ma gandesc la asta. Nu e importanta scena pe care as monta, ci spectacolul pe care il fac si oamenii cu care lucrez. In Franta nici nu prea exista conceptul asta, pentru ca de multe ori nu repeti intr-un singur teatru. Suntem nomazi, mergem dintr-un loc in altul. Ultimele doua spectacole le-am repetat integral la Teatrul National “La Colline”, dar asta e o exceptie, in general un spectacol se poate repeta doua saptamani intr-un teatru, doua in altul si tot asa. Asta complica un pic organizarea dar poate fi si un avantaj.

Mi-as dori insa sa circul in cat mai multe teatre, sa pot calatori in locuri in care nu am fost niciodata repetand. As vrea sa pot monta un text de-al meu intr-o limba pe care nu o cunosc. Mi s-a intamplat sa fiu in repetitii cu regizori care lucrau pe textele mele in alte limbi (SUA, Brazilia, Italia, Cehia, Portugalia) si cateodata chiar sa le dau indicatii actorilor, dar sa lucrez un proiect integral ca regizor nu. Deocamdata nu am lucrat decat in franceza si romana.

Daca ai alege o echipa de 5 colaboratori pentru un spectacol, pe cine ai alege?

Colaboratorii pe care ii am deja. Scenografa Velica Panduru, sound-designerul Rémi Billardon, dramaturga (in sensul german al termenului) Charlotte Farcet, colaboaratoare mea artistica Amélie Vignals, si actorii cu care lucrez acum: Madalina Constantin, Sophie Verbeeck, Amine Adjina, Kader Lasina Touré. Iar in Romania am un nucleu de actori la Sibiu cu care as vrea sa mai lucrez: Ali Deac, Iustinian Turcu, Gabriela Parliteanu, Fabiola Petri, Stefan Tunsoiu, Ioana Cosma si Oana Marin.