Una dintre cele mai neobisnuite tulburari psihologice legata de lumea artei este boala psihosomatica Sindromul Stendhal, cunoscuta si sub numele de sindromul Florenta.

Sindromul Stendhal este o afectiune caracterizata prin simptome fizice si mentale declansate in prezenta unei frumoase opere de arta. Termenul a fost inventat in 1979 de catre psihiatrul italian, Graziella Magherini in onoarea scriitorului francez Marie-Henri Beyle, cunoscut sub pseudonimul „Stendhal”.

Boala mai poarta si numele „sindromul Florenta” deoarece este asociata spatiilor concentrate in privinta numarului capodoperelor de arta pe metru patrat, cum e cazul Florentei. In plus, conditia a fost numita de catre Magherini in timp ce era sefa sectiei de psihiatrie la Spitalul Santa Maria Nuova din Florenta.

Cand sunt expuse la opere de arta, persoanele afectate se simt coplesite de frumusetea imensa si experimenteaza o gama larga de simptome. De la anxietate fizica si emotionala prin ritm cardiac rapid si ameteala care deseori duce la atacuri de panica si lesin la sentimente de confuzie si dezorientare, greata, episoade disociative, amnezie temporara, paranoia si – in cazuri extreme – halucinatii si „nebunie” temporara. Efectele sunt relativ de scurta durata si nu par sa necesite interventie medicala.

Conditia a fost numita dupa autorul francez Henri-Marie Beyle care in 1817 a descris in detaliu experientele sale in cartea autobiografica „Roma, Napoli si Florenta”.

Stendhal a descris in amanunt efectul pe care l-a avut vizionarea artei florentine din perioada Renasterii italiene asupra lui. Cand a vizitat Catedrala Santa Croce si a vazut pentru prima data faimoasele fresce din tavan ale lui Giotto, a devenit extrem de emotionat si a scris: „Eram intr-un fel de extaz, din ideea de a fi in Florenta, aproape de marii barbati ale caror morminte le vazusem. Eram absorbit in contemplarea frumusetii sublime. Am ajuns in punctul in care am intalnit senzatii divine. Totul a vorbit atat de viu sufletului meu. Ah, daca as putea sa uit. Am avut palpitatii ale inimii, ceea ce berlinezii numesc „nervi”. Viata mi s-a scurs. Am mers cu teama de a cadea.”

De la publicarea relatarii lui Stendhal, au existat sute de cazuri de persoane care au avut efecte similare – in special la faimoasa Galerie Uffizi din Florenta – si au fost deseori denumite „Boala Turistului”. Fiind o conditie rar intalnita si mai putin cunoscuta, oamenii care descriu simptomele resimtite o descriu deseori in confesiunile online ca fiind „boala artei”. 

Conditia numita de Graziella Magherini a venit in urma unei serii de observatii in care multi turisti care vizitau Florenta la finalul anilor ’70 pareau sa fie coplesiti de o serie de simptome, de la atacuri de panica temporare pana la nebunii aparente pe durata a 2-3 zile. Ulterior, a documentat 106 cazuri similare admise la spitalul din Florenta intre 1977 si 1986 in cartea „La Sindrome di Stendhahl” din 1989. A inclus relatari detaliate despre oameni, in special de nationalitate americana, care dupa ce au vizionat picturi sau sculpturi celebre, au avut reactii emotionale severe care au condus la anxietate ridicata si sau episoade psihotice. 

Magherini a scris ca este vorba despre „o tulburare mentala sau psihiatrica latenta care se manifesta ca o reactie la picturile cu batalii sau alte capodopere”. 

Conform unui raport publicat in 2009 in revista British Medical Journal Case Reports, Dr. Timothy Nicholson si colegii sai au detaliat impactul bolii asupra unui barbat de 72 de ani care a dezvoltat o psihoza paranoica tranzitorie in urma unei vacante in Florenta.

Mai exact, au raportat: „In timp ce statea pe podul Ponte Vecchio, locul din Florenta pe care a fost cel mai dornic sa il viziteze, a suferit un atac de panica si s-a dezorientat in timp. Acest lucru a durat cateva minute si a fost urmat de o senzatie de persecutie, credea ca este monitorizat de companiile aeriene internationale si ca i-au plantat un microfon in camera sale de hotel. Aceste simptome s-au rezolvat treptat in urmatoarele 3 saptamani.”

In 2005, Edson Amancio, un neurochirurg brazilian, a publicat o lucrare in care sustinea ca exista dovezi ca romancierul rus Fiodor Dostoievski suferea de sindromul Stendhal si a resimtit cateva episoade de paralizie severa dupa ce a privit „Hristos mort, capodopera lui Hans Holbein din 1520-22, in timpul unei vizite intr-un muzeu din Basel, Elvetia.

Intr-un numar din 2010 al British Journal of General Practice, dr. Iain Bamforth a sustinut ca si Marcel Proust suferea de aceasta afectiune si a sugerat ca psihologii Sigmund Freud si Carl Jung au scris amandoi despre experiente asemanatoare sindromului Stendhal. Freud a descris sentimente severe de instrainare si depersonalizare dupa vizitarea Acropolei din Atena.

Una dintre operele de arta cel mai des asociate cu sindromul Stendhal este „Nasterea lui Venus” a lui Botticelli. In ultimii ani, mai multi barbati au avut de la atacuri de panica pana la atacuri de cord dupa ce au privit faimoasa capodopera Renascentista.

Un fenomen similar a fost descris atunci cand oamenii au vizitat alte orase, inventand „sindromul Paris”, descris in 1986 de psihiatrul japonez Hiroaki Ota.

Doctorul japonez a observat mai multe persoane care, dupa vizita in Paris prezentau ameteli, tahicardie, palpitatii cardiace, dificultati de respiratie si simptome psihiatrice, de la halucinatii vizuale si auditive, la iluzia paranoica persecutorie. Potrivit descoperirilor Dr. Ota, reactiile ar fi putut fi cauzate de impactul major pe care il are calatorul atunci cand se confrunta cu o cultura semnificativ diferita si modul de viata decat al sau.

O alta afectiune legata de intalnirea cu o lume diferita a fost observata de Dr. Bar-El si colegii sai. Afectiunea, cunoscuta sub numele de „sindromul Ierusalimului” are caracteristici remarcabil de similare cu cele ale sindromului Stendhal. In mod specific, oamenii afectati de sindromul Ierusalimului descriu idei mesianice si o iluzie generala de maretie dupa vizitarea tarii sfinte.

Printre orasele in care au aparut cazuri similare se numara Venetia, Roma si Istanbul.