Salonul Internațional de Carte Bookfest reunește anul acesta la București, în perioada 1-5 iunie, zeci de mii de titluri cu reduceri spectaculoase față de prețul de copertă, lansări de carte în prezența autorilor, evenimente pentru copii, dezbateri și mese rotunde dedicate problemelor actuale ale breslei, proiecţii cinematografice şi evenimente interactive. Evenimentul, organizat de Asociația Editorilor din România, are loc în Pavilionul B2 al Complexului Expozițional Romexpo, iar intrarea este liberă. 

Urban.ro vă prezintă în aceste zile o serie de fragmente din cărțile care se vor lansa la târg pentru a va inspira la cumpărăturile din zilele viitoare.

A fost odată la Hollywood , debutul literar al marelui regizor Quentin Tarantino, cartea-eveniment apărută în traducerea Iuliei Gorzo în luna mai la Editura Humanitas Fiction ––colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, este disponibilă acum în toate librăriile din București și din țară și online, pe site-ul lanțurilor de distribuție partenere.

După cum declară Tarantino, romanul A fost odată la Hollywood este „o regândire totală a întregii povești din film“– distins cu două premii Oscar, cu Brad Pitt, Leonardo di Caprio și Margot Robbie în rolurile principale – comică, savuroasă dar și uneori dură. Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare.

Cartea va fi lansată miercuri, 25 mai, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) și  sâmbătă, 4 iunie, ora 12.00 în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest (Romexpo, Pavilion B2, standul Editurii Humanitas).

De la debutul cu Reservoir Dogs (1992), urmat de Pulp Fiction (1994; Palme d’Or 1995), regizorul-cult Quentin Tarantino nu mai are nevoie de nici o prezentare. S-a născut în 1963 în Knoxville, Tennessee, dar a crescut în Los Angeles. De la vârsta de 29 de ani, când Reservoir Dogs a fost proiectat la festivalul Sundance, cariera lui de regizor, scenarist și producător – Jackie Brown (1997), Kill Bill: Volume 1 (2003), Kill Bill: Volume 2 (2004), Death Proof (2007), Inglorious Basterds (2009), Django Unchained (2012), The Hateful Eight (2015), Once Upon a Time in Hollywood (2019) – a fost jalonată de premii Oscar, Globul de Aur și BAFTA, filmele sale având un enorm succes de critică și de public. Filmul A fost odată la Hollywood a avut, printre altele, zece nominalizări la Oscar, cinci la Globurile de Aur (unde a fost desemnat cel mai bun film musical sau comedie, iar Tarantino a primit premiul pentru scenariu) și douăsprezece la Critics’Choice Awards. Pentru interpretarea rolului lui Cliff Booth, Brad Pitt a primit un Oscar și un premiu BAFTA. În 2021 Tarantino debutează ca romancier cu A fost odată la Hollywood, rescriind și îmbogățind povestea fascinantă din film. În săptămâna când a fost lansat, romanul lui Tarantino a intrat direct pe primul loc în New York Times Bestsellers List și în topul vânzărilor de pe Amazon.

Fragment carte „A fost odată la Hollywood”- Quentin Tarantino

Traducere din engleză de Iulia Gorzo. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2022

Dar mulți dintre cineaștii străini de categorie grea din anii cincizeci și șaizeci nu-l cuceriseră pe Cliff. Cu Bergman încercase, dar nu-i stârnise interesul (prea plicticos). Încercase Fellini și la început fusese chiar impresionat. S-ar fi lipsit de toate rahaturile chapliniene ale nevesti-sii. De fapt, s-ar fi lipsit cu totul de nevastă-sa. Primele filme, cele în alb-negru, îi plăcuseră mult. Dar, de îndată ce Fellini hotărâse că viața e un circ, Cliff îi spusese arrivederci.

Încercase Truffaut de două ori, dar îl lăsase indiferent. Nu pentru că filmele ar fi fost plictisitoare (deși erau), dar nu era singurul motiv pentru care Cliff rămăsese indiferent. Cele două filme pe care le văzuse (era o dublă proiecție dedicată lui Truffaut) pur și simplu nu-l captivaseră. Primul film, Cele 400 de lovituri, îl lăsase rece. Chiar nu pricepea de ce băiețelul ăla făcea multe dintre căcaturile pe care le făcea. Oricum, Cliff nu vorbise cu nimeni despre film, dar, dacă ar fi vorbit, ar fi dat ca prim exemplu grăitor momentul când puștiul se roagă la Balzac. Toți puștii francezi fac chestia asta? Ce vrea să spună, că-i un băiat normal sau că-i cam ciudățel? Da, își dădea seama că un corespondent ar fi putut fi puștiul american care are pe perete o poză cu Willie Mays^[1]. Dar nu credea că intenția fusese chiar atât de simplă. În plus, părea absurd. Un băiețel de zece ani să fie chiar atât de înnebunit după Balzac? Nici vorbă. Din moment ce băiețelul e, de fapt, Truffaut, înseamnă că Truffaut ne spune cât e el de măreț. Deși, la drept vorbind, puștiul de pe ecran numai măreț nu e. Nici pomeneală să merite un film despre el.

Iar fraierii ăia triști din Jules și Jim îl plictisiseră la culme. Lui Cliff nu-i plăcuse Jules și Jim pentru că nu-i plăcuse gagica. Și e genul de film care n-o să-ți placă dacă nu-ți place gagica. După părerea lui Cliff, ar fi fost clar un film mult mai bun dac-ar fi lăsat-o pe vaca aia să se înece.

Cum Cliff era mort după provocare, îi plăcuse Sunt curioasă (galben), dar nu doar chestiile de sex. Când se obișnuise cu ideea, începuse să-i placă și discursul politic. Admirase imaginea în alb-negru a filmului. Cu sufletul la gură arăta la fel de artistic ca o filmare de pe front. În timp ce aici totul era atât de monocromatic și de luminos, încât Cliff ar fi lins ecranul, mai ales când apărea fata, Lena. Sunt curioasă (galben) e povestea (mult spus) a unei studente de douăzeci și doi de ani pe nume Lena, jucată de actrița de douăzeci și doi de ani pe nume Lena Nyman, care se cuplează cu un cineast de patruzeci și patru de ani pe nume Vilgot, jucat de regizorul filmului, Vilgot Sjöman, care are și el patruzeci și patru de ani.

Amândouă Lenele (cea adevărată și cea de pe ecran) joacă în noul film al lui Vilgot. La început, filmul tot pendulează între Lena și Vilgot și imagini din documentarul provocator pseudopolitic la care lucrează împreună. Ceea ce la început o cam derutase pe domnișoara Himmelsteen, ca și pe Cliff. Dar el se orientase repede și i se păruse dificil într-un fel care-l făcea să se simtă deștept pentru că intrase pe lungimea de undă a filmului. Cliff se așteptase ca regizorul să se folosească de iubita lui, o studentă focoasă, ca de o marionetă care să dea bine pe ecran. Numai că, din primele momente, Vilgot o aruncă în mijlocul unor discuții și dezbateri politice foarte antrenante. Primele scene din filmul lui Vilgot sunt cu Lena, înarmată cu un microfon și cu o cameră de filmat în mână, care-i agresează pur și simplu pe suedezii burghezi de pe stradă cu întrebările ei acuzatoare („Tu personal ce faci pentru ca în Suedia să nu mai existe sistemul de clase?“). Unele părți din film i se păruseră monotone lui Cliff, iar altele îl depășiseră, dar, una peste alta, filmul i se păruse pasionant.

Îl interesase în mod special o discuție despre rolul și necesitatea armatei suedeze în societatea actuală. Dezbaterea are loc pe stradă, cu câțiva tineri cadeți suedezi și cu alt grup de tineri suedezi, care consideră că toți cetățenii suedezi ar trebui să refuze serviciul militar și să fie obligați în schimb la patru ani de muncă în slujba păcii. Cliff apreciase argumentele ambelor tabere și se bucurase că nimeni nu se înfuriase pe tabăra adversă.

În plus, cum dezbaterea avusese cale liberă, dusese la chestiuni mai pertinente și mai practice. Cum ar fi: ce anume ar face armata dacă Suedia ar fi ocupată de un inamic străin? Și ce ar trebui să facă?

Cliff nu se întrebase niciodată ce-ar face americanii dacă America ar fi ocupată cu forța de ruși, de naziști, de japonezi, de mexicani, de vikingi sau de Alexandru cel Mare. Știa ce-ar face americanii. S-ar căca pe ei și ar suna dracului la poliție. Iar, când le-ar pica fisa că poliția nu doar că nu-i poate ajuta, ci mai și colaborează cu ocupația, după o scurtă perioadă de disperare, ar accepta situația.

Dar filmul devenea tot mai derutant pe măsură ce avansa. Cliff înțelegea că în parte era intenționat, dar în parte era pur și simplu un film ciudat.

Însă cu cât vedea mai mult din el, cu atât era mai intrigat de jocul pe care-l juca filmul. Care era adevărata poveste a Lenei și care era filmul lui Vilgot?

La un moment dat se întrebase de ce naiba devenise filmul atât de melodramatic. După care-și dăduse seama că, de fapt, filmul lui Vilgot devine melodramatic. Vilgot cel din film nu e un cineast la fel de bun ca adevăratul Vilgot.

Implicațiile distincției dintre film și realitate îi stârniseră interesul lui Cliff. Mai ales după o vreme, când se gândise și înțelesese care era semnificația prezenței în film a tatălui Lenei. „Stai puțin, deci toată povestea cu tatăl Lenei nu e adevărată? E tatăl ei sau doar un actor care joacă rolul tatălui ei?“ Asta ținând cont că, în viața reală, chiar e un actor care-l joacă pe tatăl ei. Dar e tatăl Lenei personajul de film sau e un actor care-l joacă pe tatăl ei în filmul lui Vilgot?

Toate aceste întrebări despre film îl făcuseră mult mai curios pe Cliff decât pe domnișoara Himmelsteen. El o simțise cum se lasă pe spate, mai departe de ecran, în timp ce ea îl simțise pe el că se apleacă spre ecran. La un moment dat o auzise spunând printre dinți:

— Sunt plictisită (galben).

„Foarte bine, se gândise el. E un film ciudat.“

Bun, toate bune și frumoase cu toată partea asta de ciné-verité, dar care-i treaba cu fututul care adusese celebritatea filmului? Acesta era motivul (nu singurul) pentru care Cliff se dusese să vadă filmul – oricum, era curios. Și cu siguranță era motivul pentru care o invitase pe domnișoara Himmelsteen. Partenerul Lenei din scenele de sex din cauza cărora filmul fusese confiscat la vamă imediat ce fusese trimis de la Stockholm nu e Vilgot (Cliff se bucurase că nu e obligat să-l vadă pe muntele ăla de căcat cum se fute). E un dubios însurat (jucat de Börje Ahlstedt), pe care Lena îl cunoaște prin tatăl ei.

Urmărind prima scenă adevărată de sex proiectată vreodată în cinematografele americane, cea dintre Lena și Börje, din apartamentul tinerei, Cliff a simțit că vede ceva nou. Recent, alte filme obișnuite încercaseră marea cu degetul cu astfel de scene. Scena de seducție din Uciderea sorei George, în care două lesbiene, jucate de Susannah York și Coral Browne, își sug sfârcurile. Scena din Vulpea, în care Anne Heywood se masturbează. Oliver Reed și Alan Bates luptându-se corp la corp goi lângă șemineu în Femei îndrăgostite (Cliff nu văzuse filmul respectiv, dar trailerul îl lăsase cu gura căscată). Dar scena de sex și nuditate a lui Sjöman marca o etapă nouă pentru distribuția curentă de filme. Inițial, filmul fusese confiscat de vameșii americani pe motive de obscenitate. Distribuitorul său american, Grove Press, deschisese lupta în instanță, pierzând o primă bătălie când un tribunal federal districtual menținuse interdicția serviciului vamal. Dar tocmai asta fusese strategia celor de la Grove Press. Avuseseră de gând să facă apel și să răstoarne decizia. În acest fel, aveau să obțină un verdict valabil nu doar pentru acel film, ci pentru toate filmele cu asemenea conținut sexual provocator. Și exact asta se întâmplase atunci când Curtea de Apel a Statelor Unite trăsese concluzia opusă față de tribunalul federal, transformând Sunt curioasă (galben) al lui Vilgot Sjöman în filmul controversat al momentului. Și astfel deschisese calea unui nou val de sexualitate în cinematograful modern de masă. Devenise primul și de departe cel mai profitabil dintr-un val de filme erotice cu intenții artistice care avea să înflorească timp de câțiva ani, o perioadă în care atât industria filmului, cât și publicul aveau să decidă cât de departe erau dispuși să se aventureze în această direcție – pornografii fiind trimiși momentan pe bară, să se întrebe cât teren era dispus să cedeze curentul majoritar.

Cliff și domnișoara Himmelsteen urmăriseră scena de sex din apartamentul Lenei cu senzația palpitantă că văd ceva inedit și-și împletiseră degetele de când începuse.

Cliff și-a amintit ce scrisese Richard Schickel în revista Life pe care o citise în sala de așteptare a lui Marvin Schwarz:

„Acum zece, poate chiar și acum cinci ani, ar fi fost îngrozitor de șocant estetic și cultural, ca să nu mai vorbesc despre aspectul moral. Dar în toate zonele gândirii și ale artei ajunseserăm atât de chinuitor de aproape de acest nivel al explicitului, încât e o ușurare că am făcut în sfârșit și ultimul pas, ca să terminăm povestea.“

---

^[1]. Celebru jucător american de baseball al anilor ’50–’60, care a făcut furori ca membru al clubului Giants.