Unul dintre cei mai putin mediatizati oameni din industria cinematografica locala si internationala, Oana Paunescu, a semnat costume de filme pentru Nicolas Cage, Nicole Kidman, Jude Law, Renée Zellweger, Willem Dafoe, Glenn Close, Keira Knightley, Steven Seagal, Wesley Snipes sau Elizabeth Hurley. 

Pana acum nu a castigat niciun trofeu Gopo pentru ca majoritatea productiilor in care a lucrat – peste 80 la numar – au fost pentru marile studiouri de film din lume precum Universal, Sony, Paramount, History Channel, Amazon sau Netflix. In schimb, a fost recompensata cu o expozitie retrospectiva a carierei sale si un trofeu pentru intreaga cariera la TIFF 2019.

A debutat in 1985 cu filmul „Domnisoara Aurica” in regia lui Serban Marinescu unde a facut costumele pentru un film de epoca, o provocare pentru designerii de costume datorita hainelor care trebuie recreate minutios dupa detalii istorice. In cei 37 de ani de cariera, a colaborat cu zeci de actori, regizori, scenografi si designeri de costume care sunt multi-premiati cu trofee Oscar, a fost unul dintre oamenii cheie in fondarea studiourilor Castel Film in 1992 (alaturi de sotul sau, Vlad Paunescu), detine un atelier in care se confectioneaza costume pentru o mare parte din productiile straine filmate in Romania dar si unul dintre cele mai mari depozite de costume din sud-estul Europei. Tot in anii ’90 a pus bazele brandului DaDa unde isi exerseaza pasiunea pentru marochinarie fina. 

Cu ocazia celei de-a treia nominalizari din cariera la premiile Gopo – pentru costumele din „Malmkrog”, fiind nominalizata anterior pentru „Kyra Kyralina” (2014) si „Nunta muta” (2008) – Urban.ro a stat de vorba cu Oana Paunescu despre prima colaborare cu Cristi Puiu, despre lectiile de etica si diplomatie pe care le-a invatat pentru a lucra indeaproape cu cei mai apreciati actori din Hollywood dar si despre rolul smereniei intr-o industrie in care trebuie sa stii si sa fii pregatit sa faci orice.

Printre creditele impresionante ale Oanei Paunescu, mentionam „Cold Mountain” cu Nicole Kidman, Jude Law si Renée Zellweger, „7 Secunde” cu Wesley Snipes, 2 filme din seria „Ghost Rider” cu Nicolas Cage sau „What Happened to Monday” cu Glenn Close si Willem Dafoe. Printre actorii pentru care a creat si semnat in mod direct costumele se numara si Elizabeth Hurley, Keira Knightley, Christopher Lambert, Steven Seagal, Donald Sutherland si Noomi Rapace.

• 

• 

Felicitari pentru a 3-a nominalizare la Gopo! Este neobisnuit pentru un designer de costume atat de cunoscut si apreciat de oamenii din industrie sa fie nominalizat de atat de putine ori in tara lui dar e justificabil pentru ca ati lucrat la foarte putine filme romanesti. Cum se simte sa primiti aprecierea colegilor si profesionistilor si cat de mult conteaza premiile pt dvstra?

E extraordinar pentru ca as vrea sa lucrez in filmul romanesc, dar s-a creat cumva imaginea ca lucrez in productiile straine si primesc destul de putine oferte locale. Si sunt foarte legata in mintea fiecaruia de Castel Film, se gandesc ca am exclusivitate. Intotdeauna am fost deschisa sa lucrez in filmul romanesc.

Cu nominalizarile este foarte fain. La primele 2, eram in categorie cu Doina Levintza si bineinteles ca ea de fiecare data, justificat, a castigat. E extraordinar sa fii nominalizat si sa stii ca oamenii s-au uitat la film si te-au remarcat. La mine totul e viceversa, pentru ca la TIFF am luat premiul pentru intreaga cariera, la UCIN am mai luat premii, dar la Gopo niciodata. E haios sa iei premiu pentru intreaga cariera si mai apoi sa iei premii pentru filme. 

Dupa gala Gopo, cred ca vom putea spune ca veti avea si un premiu Gopo in portofoliu deoarece „Malmkrog” este o capodopera vizuala, mai ales pentru ca ati creat costume de epoca. V-ati gandit la ce ati spune intr-un discurs de multumire, cui ati multumi si pentru ce?

In primul rand le-as multumi lui Cristi si Ancai Puiu care a venit cu ideea sa ma sune. Lui Cristi pentru ca am lucrat extraordinar impreuna si m-a ajutat foarte tare. Intotdeauna pictorul de costume are si el filmul lui, dar raspunde in mare viziunii regizorului. Si atunci cred ca am inteles foarte bine ce am avut de facut.

In legatura cu castigul sau necastigul e relativ pentru ca la Gopo este despre o breasla care voteaza si cateodata ai o vizibilitate mai mare sau mai mica. De multe ori, nu doar calitatea primeaza. Primeaza calitatea cand esti nominalizat pentru ca juriul acela te-a nominalizat si considerat printre cei potentiali castigatori. Dar mai departe, stiu ca e foarte greu sa ramai obiectiv, inclusiv eu, cand votez, ma intreb care e mai simpatic.

Sa incepem cu Malmkrog si cum ati intrat in lumea imaginata de domnul Cristi Puiu. Cum v-ati cunoscut? Pentru ca in mod surprinzator, nu va cunosteati personal desi lucrati in aceeasi industrie de multi ani.

Eram in Cuba, intr-un parc, si acolo toate legaturile de internet sunt foarte proaste. M-a sunat Anca sa ma intrebe daca as vrea sa lucrez la un film despre Soloviov si spun „bine, dar trimite-mi scenariul”. A zis ca e complicat si imi trimite niste schite. Stiu cat de cat limba franceza si mi-a trimis schitele in franceza. Se auzea prost, mi-a zis sa vorbesc cu Cristi, am avut o intalnire dintr-un alt parc, unde aveam semnal la fel de prost, mai era si diferenta de fus orar.

Cand m-am intalnit fata in fata cu Cristi, a trebuit sa uit tot ce citisem pentru ca avea cu totul si cu totul alta conceptie. N-am avut timp sa fac schite in desen, m-am gandit la ce ar vrea, am luat niste manechine si niste materiale, le-am imbracat, si am facut niste schite de costum pe viu, sa zicem. La el era foarte clar cine sunt personajele, ce inseamna fiecare. 

Dansul are mereu o viziune foarte clara asupra fiecarui detaliu si are un mod special de a lucra. Cum a fost pentru dvstra sa va adaptati stilului sau de lucru?

Stia foarte bine fiecare personaj insa tot timpul se schimba: „stai putin ca asta nu-l mai reprezinta pe general, asta nu mai e Tolstoi”, culminand cu actrita principala care a fost schimbata cu 2 zile inainte de filmare, ceea ce la costume implica niste complicatii. O actrita era de 1,60 m, alta de 1,70 m, sa nu mai vorbim de diferentele de gabarit.

A fost ca atunci cand intri intr-un tunel si lucrezi legat la ochi. A fost un noroc ca a fost asa pentru ca probabil si-au spus cuvantul si experienta mea si faptul ca filmele de epoca sau trairile astea inalte ma reprezinta cel mai bine. A fost o potriveala, o secunda magica in care eu am inteles codul culorilor lui. Mai mult decat un regizor, Cristi este un pictor si un om de culoare foarte bun. M-au ajutat cel mai tare discutiile paralele despre sentimente, despre film, pentru ca nu a existat un scenariu, nu stiam povestea actorilor si nu stiam in ce directie exacta sa merg. El povestea, era foarte surescitat, a fost ca si cum as fi fost legata la ochi, un joc de baba oarba in care cineva te conduce si iti spune cum si ce sa faci.

Iar rezultatul este un eseu vizual superb, unul dintre cele mai frumoase filme romanesti din ultimul deceniu. Cum a fost procesul de filmare?

A fost ca intr-un puzzle in care ne-am intalnit la filmare, am avut proba de costum la mine la atelier, au venit actorii din Franta, i-am probat astazi si peste o saptamana la Malmkrog. Acolo ne-au creat o camera de costume si peste 30 de minute au intrat in repetitii cu costumele si a inceput filmarea. Totul a fost ca un blink, ca o inchidere de ochi si cand te-ai trezit, s-a terminat filmarea. Dar nu a fost complicat, alaturi de mine au fost doi costumieri colaboratori, Carmen Cristea si Laurentiu Alexe, cu care lucrez de multi ani si au stiut perfect sa tina racordul.

Iar eu sunt un om foarte critic cu filmele mele, tot timpul cand ma uit la ele imi gasesc greseli si ma gandesc ca mi-ar trebui ca un fel de guma de sters imaginara. Cand esti la film, esti obosit, iti scapa lucruri care poate le stii dar zici „ei, asta e”. Dar aici nu a fost asa, poate si pentru ca Cristi e foarte atent la fiecare detaliu, foarte tipicar. Dupa ce am acceptat sa lucrez cu el, toata lumea m-a pus in garda si mi-a spus ca e un artist excentric, dar nu a fost asa. Poate ca am lucrat eu cu regizori dificili in general dar el tot timpul avea dreptate in final. Nu era o cerinta absurda, nu era ceva care sa te puna sa faci pentru ca asa i-a venit lui. Toate aveau un sens.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Cand am inceput sa lucrez cu regizorii americanii, ei au venit cu o parere foarte clara: Romania este Dracula, e tara lui. In hoteluri, vedeau cum se misca ceva in camera, ne sunau si ne spuneau ca locul e banuit, iar pe noi ne bufnea rasul. Pe urma am inceput si noi sa constientizam si sa zicem ca poate spiritele acestea exista si poate au dreptate.

Stiu ca a fost implicat si un consultant istoric care a lucrat fix pe perioada respectiva, cum ati construit personajele si care a fost codul de culori pe care l-ati dezvoltat pentru ele?

Consultantul istoric s-a ocupat de cum erau oamenii in epoca respectiva, ce mancau, cum mancau, cum se purtau, toata eticheta lor. Dar la costum nu a avut, in afara de documentarea pe care am facut-o pe epoca respectiva, normal. Am incercat sa fac personajele cumva universale: doamna in rosu exprima putere si forta, armata care nu se schimba niciodata iar ceilalti au reusit cumva, prin culori, sa-si arate o alta fata a lor.

Eram la 300 de km de Bucuresti, aveam o magazie de costume limitata iar lui Cristi ii veneau idei si spunea „Maine vreau sa facem o secventa cu ei care ies, si vine o turma cu un oier”, secventa care e si pe afis. M-am panicat in noaptea de dinainte pentru ca nu stiam de unde sa gasesc tot ce era nevoie. Oierul avea cizme de plastic, trebuia sa ii fac altele, sa improvizez. Si ma bufneste rasul pentru ca toate hainele care au ramas pe afis erau, de fapt, haine de rezerva pe care le luasem cu mine si care au fost improvizate pe loc: o pelerina, o blana. Si totusi, a aratat extraordinar pentru ca filmul are si o plasticitate extraordinara. Si atunci nu mi se pare ca lucrul pe care l-am facut e extraordinar, poate am fost ca o marioneta care a raspuns bine. Pentru ca filmul a avut o plastica atat de buna, atat de frumoasa, s-ar putea si altcineva sa fi simtit asta. 

Stiu ca domnul Puiu a chemat un preot care sa sfinteasca locul pentru ca se ardeau luminile din senin si se intamplau multe lucruri neprevazute. Au fost si la costume intamplari supranaturale?

Am auzit de ziua respectiva dar nu eram la filmare atunci. Si nu am avut probleme la costume. La un moment in filme se aude un cor. Ei au fost toti imbracati dar au cazut la montaj. Au fost 30 de oameni imbracati in costume nationale, bucatari, o intreaga lume pe care el la un moment dat a vrut sa o arate si care a cazut la montaj.

Cand am inceput sa lucrez cu regizorii americanii, ei au venit cu o parere foarte clara: Romania este Dracula, e tara lui. In hoteluri, vedeau cum se misca ceva in camera, ne sunau si ne spuneau ca locul e banuit, iar pe noi ne bufnea rasul. Pe urma am inceput si noi sa constientizam si sa zicem ca poate spiritele acestea exista si poate au dreptate.

Actorii din „Malmkrog” mi-au spus ca ati fost foarte draguta, ca i-ati ajutat cat de mult ati putut, mai ales ca aveau de purtat corsete pe care le-ati ajustat ca sa le fie cat mai bine. E o relatie foarte stransa intre designerul de costume si actor. Cum v-a modelat lucrul cu actorii si cu emotiile lor?

Da, si e o relatie foarte intima. Cred ca trebuie sa-ti pastrezi simtul umorului, sa stii sa te retragi cand intri prea tare in intimitatea lui, sa stii sa-l asculti, sa-i raspunzi si sa-l faci sa inteleaga unde vrei sa ajungi. Cand i-am aratat corsetul pe care trebuia sa-l strangem jumatate de ora ca dupa aceea sa filmeze 3 ore cu el, nu era prea fericit. Trebuie sa faci un mic compromis, lucrezi ca si cu un copil de 5 ani, incepi sa aplici tehnici de „uite iti dau asta si tu imi dai asta” sau „hai ca mai e putin si scapi”.

Actorii sunt fiinte extraordinare si admir foarte tare ceea ce fac ei, puterea si dedicatia lor. Intensitatea pe care ei o traiesc si emotia respectiva nu cred ca o traieste nimeni din echipa de filmare. Incerc sa ma comport ca atare, daca un actor are nevoie de ceva sau vrea ceva, incerc sa fac in asa fel incat sa-i pot oferi acel lucru.

Ati comparat procesul de realizare al unui costum cu nasterea unui copil datorita emotiilor prin care treceti pana il vedeti asezat in lumea lui iar asta imi spune ca aveti o pasiune uriasa pentru munca dvstra. Cum vedeti relatia cu costumele pe care le creati?

Sunt extrem de apropiata si nu ma pot desparti niciodata de ele. E groaznic cand se incheie un film si sunt contracte in care trebuie sa predai costumele sau ele ajung intr-un depozit.

Pe de alta parte, cand cineva precum Nicole Kidman imi vorbeste de un costum pe care l-am creat si spune ca vrea sa il aiba in arhiva, nu pot sa-i explic ca acel costum nu poate trai in afara filmului. Cumva costumul meu ramane acolo, in film, nu poate fi scos din context. E tinut intr-un depozit dar nu are o identitate fara personaj, e suspendat in acel spatiu. El functioneaza intr-o anumita lumina, decor si cu personajul respectiv. 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Ce impact are faptul ca Glenn Close, Nicole Kidman sau Elizabeth Hurley au cerut sa aiba costumele in arhivele lor? 

Este extraordinar. Si pe de alta parte este foarte socant cand lucrezi cu cineva pe care ti-ai dorit sa-l cunosti si il vezi in fata ta, cateodata in chiloti sau mai stiu eu cum. Ai 5 minute in care trebuie sa te rupi de faptul ca acesta e un om si celalalt, pe care tu il vizualizezi, e o vedeta. Iti ia putin, dupa care treci si uiti de faptul asta, dar tot e socant.

De exemplu, imi era teama de Glenn Close. Am fost la Londra sa-i fac problele si a fost cea mai simpatica persoana. Eu ma ratacisem, m-am intalnit cu ea pe strada, nu stiam numarul de la interfon si nu avea cheie la ea, a inceput sa faca pe mai multe voci la interfon ca sa putem intra in cladirea respectiva. Deci pana la urma a fost un om extrem de amuzant, pe cat pare de dura pare in realitate, pe atat de amuzanta si simpatica a fost, de fapt. Dar mai sunt si momente in care vezi un actor pe care ti-l inchipui foarte dragut si el este de fapt foarte morocanos si nu poti schimba nimic.

Va emotioneaza astfel de intalniri cu personalitati precum Close, Hurley, Van Damme, Nicole Kidman, Jude Law? Va pregatiti mental in vreun mod special inainte sa lucrati cu ei?

Cu cateva zile inainte sa ii cunosc nu pot sa dorm. Indiferent cate filme am facut sau daca e un actor roman sau strain, trec prin aceleasi emotii intense. Adica stau, ma gandesc, mi se nasc toti demonii si tot timpul trebuie sa lucrez cu mine si sa inving, sa-mi zic ca sunt niste oameni ca mine si ca nu au nimic deosebit. Deci asta este, intr-adevar, un lucru complicat, dar asta imi este meseria. 

Care e diferenta in lucrul cu actorii mai putin necunoscuti si cei mai premiati si cunoscuti actori-vedeta din lume?

E o problema vesnica. Cu cat sunt actori mai mari, cu experienta, au intelegere si fata de bietul pictor de costume sau de omul care ii imbraca. Cu cat sunt actori mai mici, au temeri si frici mai multe, cu atat este mai complicat si mai greu de ajuns la ei.

Cu un actor aflat la inceput de cariera, simt ca vrea sa ajunga undeva si atunci isi pune intrebari, iar stresul lui se revarsa clar asupra ta. Tot timpul este la fel, si la actorii romani si cu cei straini, cu cat este mai tanar si mai nelinistit de soarta rolului lui, cu atat iti face viata mai amara. Cu cat un actor a fost mai mare si mai cunoscut, iar spaima mea mai mare, cu atat lucrul a fost mai lin. Si chiar daca iti puneau niste intrebari sau aveau niste probleme, erau justificate. Nu spun ca cei tineri nu au problemele lor justificate, dar majoritatea sunt mai complicati. Dar nu e un lucru rau, e un lucru normal sa-si puna intrebari. 

„Il ascult pe om sa vad ce spune si poate are dreptate. Ascult, ma gandesc si ma dau peste cap, daca pot, ca sa ii dau luna de pe cer, daca are nevoie. Pentru ca intr-o microproductie, regizorul nu s-a gandit ca are nevoie de o palarie galbena si tu esti in mijlocul campului. Iar majoritatea colegilor mei ar spune ca nu scria in call sheet si nu mi-a spus de ieri, nu ma intereseaza. Si atunci eu incerc sa fac tot posibilul si sa ma gandesc la toate variantele in care sa ii pot aduce o palarie galbena.„

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Ati folosit de cateva ori expresia „pictor de costume”, stiu ca ati absolvit o universitate de arte. Cum va vedeti meseria de „pictor de costume”, in acest context?

Da, pentru ca trebuie sa fiu pictor foarte bun. In ultimul timp, timpul fiind atat de scurt, imi iau de obicei un ilustrator, este ca o dictare de costum, daca pot sa zic asa. Tu faci o schita, o creonezi, dar ca sa arate bine, de atmosfera, sunt oameni mai virtuosi si atunci ti-e mai usor ca tu sa gandesti si sa-i spui cum trebuie sa arate povestea personajului si haina lui. Mai schimb, mai adaug, e ca un fel de dictare de pictura. Cred ca cei care fac pictura sau facultatea de arte, au acest simt si stiu sa inteleaga o pictura pentru ca incepi de la un Abecedar al artei. Daca nu stii, nu cunosti si nu-ti place sa stai in fata unui tablou, sa te pierzi in el, nu cred ca poti face meseria asta. 

Ati lucrat cu oameni care au castigat multe Oscaruri, si ma refer la designeri de costume si nu la regizori sau actori neaparat. Stiu ca v-a schimbat intalnirea cu Ann Roth, cum a fost sa lucrati si ce ati invatat de la dansa? (n.r. Ann Roth a fost nominalizata de 5 ori la Oscar, a facut costumele pentru „Pacientul Englez”, „The Hours”, „Talentatul Domn Ripley”).

Cei doi care intr-adevar m-au schimbat au fost Ann Roth si, mai nou, Pierre-Yves Gayraud. Si intr-adevar, pot vorbi despre viata mea inainte de Ann Roth si dupa Ann Roth. Daca ai ocazia sa lucrezi cu unul dintre designeri de costum de top, cred ca toata scoala o inveti cat stai cu ei la filmari. La randul ei, si ea a lucrat la Cold Mountain cu Carlo Poggioli, conceptul creativ era al ei dar Carlo a preluat toate costumele de armata iar totul era impartit si facut de altii, pe bucatele, mai mult sau mai putin. Majoritatea erau alesi pe spranceana, asa se fac echipele astea internationale.

Dupa „Cold Mountain”, Ann Roth mi-a propus „haide sa mergem mai departe impreuna” dar eu eram legata de alte proiecte. Si intotdeauna am regretat un pic sansa asta. Pentru ca ei lucreaza cu totul si cu totul altfel. Dar acum lucram si noi pentru ca deja s-au facut filme foarte mari in Romania, cu designeri foarte mari si cei care am avut norocul sa lucram, am putut sa furam meserie. Pentru ca meseria asta cumva se invata, dar se si fura foarte mult, sunt mereu lucruri de invatat. De exemplu la atelierul meu se lucreaza acum pentru un film despre „Cantecul Nibelungilor” unde costumele le face Pierre-Yves Gayraud. Mai tot timpul ma uimeste si tot timpul zic „Ia uite la asta nu m-am gandit”. Tot timpul inveti.

Aveti un job care presupune interactiunea cu multi oameni in fiecare zi si v-ati dezvoltat inca din anii ’90 niste calitati precum empatia, diplomatia si inteligenta emotionala. Sunt niste aspecte la care noi romanii inca avem de invatat. Ce credeti ca ne trebuie noua ca societate si ca industrie cinematografica pentru a evolua si a invata sa lucram la nivelul international?

Cred ca trebuie sa scapam de povestea asta tipic romaneasca „eu stiu mai bine” si sa nu avem tendinta de a face pe desteptii. Deviza mea este sa ascult, poate asta a venit cu timpul, poate nici eu nu o aveam.

Il ascult pe om sa vad ce spune si poate are dreptate. Ascult, ma gandesc si ma dau peste cap, daca pot, ca sa ii dau luna de pe cer, daca are nevoie. Pentru ca intr-o microproductie, regizorul nu s-a gandit ca are nevoie de o palarie galbena si tu esti in mijlocul campului. Iar majoritatea colegilor mei ar spune ca nu scria in call sheet si nu mi-a spus de ieri, nu ma intereseaza. Si atunci eu incerc sa fac tot posibilul si sa ma gandesc la toate variantele in care sa ii pot aduce o palarie galbena. Bineinteles ca uneori nu pot, dar atunci iti spun „n-am putut, n-am stiut” dar nu-i spun „nu se poate si nu ma intereseaza, nu mi-ai scris-o, nu e treaba mea”. „Nu e treaba mea” asta e o chestie foarte romaneasca.

De unde vine din copilarie pasiunea pentru costume? Daca v-ati uitat inapoi sa va dati seama cand a inceput pasiunea pentru a pentru a fi „pictor de costume”.

Taiam camasile tatalui meu, acolo unde nu se vedeau, unde intrau in pantaloni, luam cate o bucatica pentru ca imi trebuia sa fac ceva, o rochie sau ceva. Nu mi-au placut papusile, imi placeau ursuletii de plus pe care ii imbracam si le schimbam mereu costumele.

Fiind medici, parintii mei nu s-au gandit niciodata ca as putea urma o cariera artistica si m-au pregatit la limbi straine si diplomatie ca sa pot iesi din tara, pentru ca erau anii comunismului. Ma bufneste rasul pentru ca n-am reusit sa fac ceea ce au vrut, dar pana la urma toate lucrurile astea mi-au folosit foarte tare: limbile straine si comportamentul meu asa mai maleabil.

Am avut norocul ca am avut un profesor de matematica care chiar incerca sa ma invete matematica si eu desenam in timp ce el povestea. Si a avut curajul sa ii spuna mamei mele ca e degeaba. Ai mei il cunosteau pe Nicolae Alexi, un pictor-grafician care a pregatit foarte multe generatii de scenografi iar de acolo au inceput toate.

La inceput eram atrasa de designul de obiect, care imi place si acum. Dar el a considerat ca pentru designul de obiect iti trebuie pregatire, iar eu veneam dintr-un liceu de limbi straine, nu facusem Tonitza. A spus ca in 2 ani nu are cum sa ma pregateasca pentru rigurozitatea desenului de design de obiect dar ca mi s-ar potrivi mai bine scenografia pentru ca imi placea foarte mult sa citesc, sa ma uit in albume de arta. Si asa a fost, cumva astrele au decis.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Ideea de diplomatie rezoneaza foarte bine cu faptul ca lucrati atat de bine cu oamenii de la Hollywood, pentru ca trebuie sa ai o anumita diplomatie cu ei, nu poti sa ai un spirit foarte latin in comunicare. Cum v-ati pregatit din directia de diplomatie si cum v-a ajutat sa progresati in industrie?

Am facut un liceu german, pe urma am invatat engleza foarte bine, iar in anii ’90, cand au inceput primii straini sa vina, eram singura din grupul celor care am infiintat Castel Film care vorbea engleza. Erau telefoane, eu vorbeam si le traduceam in acelasi timp. La inceput, au fost 2 ani in care am facut orice altceva mai putin costume de film: am tradus, am pus hartie in fax, am facut sendvisuri pentru echipa, am contorizat nu stiu ce, am facut absolut tot dar nimic din ceea ce tine de costum.

Probabil ca e o problema si faptul ca noi ne pregatim doar pe latura artistica. De multe ori cand faci Liceul de Arte Plastice si facultatea, iesi deja cu un stil format si spui „eu asta sunt si nu mai am ce sa invat altceva”. Iar eu pornind cu acest handicap, nefacand un Liceul de Arte Plastice, a trebuit sa completez cu alte calitati. Pana la urma, m-am descurcat bine pentru ca atunci cand am terminat, am luat o bursa de desen. Dar am suplinit lipsa anilor de studiu cu alte calitati. Si e absolut hilara ideea alor mei cu cariera diplomatica. In final, s-a tradus intr-un brand pe care noi l-am creat si pe care am incercat sa-l facem intr-un fel diplomatic, adica sa fii dragut, sa lasi de la tine si sa urmezi vorba aia „capul plecat sabia nu-l taie”. Nici asta nu este neaparat bine, dar trebuie sa gasesti calea de mijloc.

Da, dar intr-o industrie cu atat de multe ego-uri cred ca genul acesta de atitudine este liantul de care este cea mai mare nevoie.

E cea mai buna atitudine. Never say never si intotdeauna trebuie sa te porti cu ultimul om ca si cu primul. Am lucrat cu un producator foarte mare de la studiourile Paramount care ne spunea ca el cand a inceput, lucra cu un tip care era maturator si il saluta in fiecare dimineata, il intreba ce mai face. Tipul era de fapt scriitor, lucra la un scenariu si producatorul il tot incuraja: „e bine, scrie, scrie”. Cand l-a intalnit peste 10 ani, ajunsese un mare scenarist, a prins un mare film si l-a ajutat foarte tare sa ajunga unde era. Mi-a spus „uite vezi asta a fost prima lectie ca tot timpul cel putin acolo trebuie sa te porti si cu ultimul om foarte frumos pentru ca nu stii ce te asteapta, ce iti rezerva viitorul”.

Pe langa designer de costume, conduceti un depozit urias de costume la Castel Film, aveti brandul DaDa – e un mod de viata foarte ocupat si aglomerat cu multi-tasking. Cand luati pauzele si cum va incarcati?

Imi place foarte mult sa merg in America Latina si in orice tara care e mai putin cunoscuta. Asia mi-a placut foarte tare, Europa, imi place foarte tare si, desi poate suna aiurea, America, in profunzime, este o tara superba.

Acum sunt intr-o pauza nevoita pentru ca, din cauza conflictului din Ucraina, americanii sau partenerii nostri straini, s-au cam speriat de Romania. Desi a fost un inceput de an extraordinar pana a inceput acest conflict, acum ne-a cam paralizat pe toti. Am inteles ca avem un grad de alerta destul de mare si in afara de productiile pe care le aveam in desfasurare, e o pauza nevoita. O ocup prin a merge la teatru, ma incarca foarte mult si e o lume pe care imi pare rau ca nu am facut-o pentru ca nu eram pregatita sa o fac, dar a ramas unul din lucrurile care imi plac cel mai tare.

Pentru ce va sunteti recunoscatoare, pentru ce v-ati multumiti dumneavoastra, daca ar fi sa o faceti?

Iti multumesc pentru ca exist. Chiar e foarte greu, iar eu acum trec printr-o perioada de redescoperire si redefinire. Asa ca nu stiu, chiar ma bucur ca exist. Singurul lucru de care mi-as multumi este ca inca ma tin puterile si ca inca am curiozitatea care ma face sa merg inainte pentru ca eu consider ca e cea mai mare calitate a mea, curiozitatea.