Olga Törok este nominalizata anul acesta la Premiile Gopo pentru rolul principal din filmul “Clara”, in regia lui Sabin Dorohoi. Este prima ei nominalizare la Gopo si marcheaza o etapa importanta intr-o cariera construita in principal in teatru, dar care in ultimii ani s-a extins si catre film si zona de performance. 

Va invitam sa o cunoasteti mai bine intr-un interviu redat mai jos care urmareste parcursul ei artistic, experienta filmarilor pentru “Clara”, relatia ei cu teatrul, cinema si performance dar si modul in care priveste scena culturala actuala.

In “Clara”, Olga interpreteaza o tanara cu o situatie complicata de viata, nevoita sa ia decizii rapide si dificile. Filmul a fost filmat in mare parte in comuna Garana si urmareste relatia dintre tanara mama si fiul ei in contextul emigrarii spre Germania. Pelicula are 6 nominalizari la Premiile Gopo 2025, inclusiv pentru cel mai bun scenariu (Ruxandra Ghitescu) si cel mai bun debut (Sabin Dorohoi).

Olga Törok joaca de peste 10 ani pe scena Teatrului German de Stat din Timisoara si de 4 ani pe scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu.

A colaborat cu regizori ca Radu Afrim, Alexandru Dabija, Eugen Jebeleanu, Kristóf Szabó sau Niky Wolcz, si a facut parte din proiecte variate, de la montari clasice la productii experimentale. A jucat in spectacole vorbite in romana, germana sau maghiara si a participat la turnee si festivaluri nationale si internationale.

In paralel, a lucrat si in zona de performance si dans contemporan, colaborand cu coregrafi precum Madalina Dan sau Simona Deaconescu. A facut parte din mai multe proiecte independente realizate la Timisoara, Cluj sau Bucuresti. A fost implicata si in productii de film si televiziune, dar “Clara” este primul lungmetraj in care are rol principal.

Ai crescut in Satu Mare, ai urmat Liceul German si apoi Facultatea de Muzica si Teatru in limba germana la Timisoara. Cand ai stiut ca actoria si teatrul sunt vocatiile tale? A fost o revelatie sau o alegere fireasca, nascuta din mediul in care ai crescut?

Am luat actoria in serios ca profesie abia dupa un an de la terminarea liceului.
Atunci am facut parte din trupa de teatru pentru studenti „Imago” din Cluj. A fost, intr-adevar, o revelatie momentul in care mi-am luat inima in dinti si m-am decis sa plec din Cluj, de la Studii Europene, si sa incep actoria la Timisoara.
Felul in care m-am implicat in repetitii, faptul ca nu puteam dormi pana nu reuseam sa invat replicile pe dinafara, pasiunea studentilor de la actorie si regie din Cluj care ne coordonau — toate acestea mi-au dat curajul sa pornesc pe acest drum al actoriei in mod profesionist.
Dar mama v-ar zice ca e ceva firesc sa fi devenit actrita, pentru ca ea m-a inscris de mica la concursuri de talente, iar eu am participat la foarte multe concursuri de poezie si festivaluri de teatru in timpul liceului.

Cum te-a format aceasta dubla apartenenta – romana si germana – din punct de vedere artistic?

Cate bordeie, atatea obiceie. E o bogatie spirituala, in primul rand, faptul ca am crescut in trei culturi – pentru ca o includ si pe cea maghiara. (Satu Mare e un oras la granita cu Ungaria; vrand-nevrand, am invatat maghiara si am participat la evenimentele comunitatii.)
Artistic, am pornit la drum cu o paleta de experiente bogata, cu o cunoastere fireasca a mai multor etnii, a felurilor de exprimare lingvistice (ma refer si la vocabularul specific fiecarei etnii). Sunt resurse din care inca ma hranesc artistic.
La inceput, socoteam ca limba germana este cea mai potrivita pentru mine ca actrita. Apoi, am fost incurajata sa joc si in romana. Nu mi-a venit in mod natural acest pas — ma simteam expusa si judecata dupa felul in care vorbeam. Am inteles insa ca orice inflexiune diferita poate fi un mare castig pentru un rol (daca stii sa o folosesti si daca se potriveste in conceptul regizoral).
Astazi, cand frenezia globalizarii e in toi, multi-apartenenta nu mai poate fi ocolita si e ceva absolut firesc.

Ti-ai inceput cariera intr-o zona de nisa – teatrul de limba germana din Romania – dar ai devenit o voce si un chip foarte vizibil in peisajul teatral romanesc. Cum a fost acest parcurs?

Am avut sansa sa lucrez inca de la inceput, la Teatrul German din Timisoara, cu regizori valorosi care mi-au incredintat roluri foarte diferite de propria mea personalitate. Tocmai aceasta diversitate m-a provocat si m-a ajutat sa cresc. Prin munca, curiozitate si dorinta constanta de a explora zone noi, am acumulat experienta si, treptat, am devenit vizibila.

Ai interpretat peste 50 de roluri pe scena – de la Sylvia in spectacolul lui Radu Afrim pana la Eréndira in regia lui Yuri Kordonsky sau Ria in „Teatrul” lui Pascal Rambert. Ce tip de rol te provoaca cel mai mult in acest moment?

Simt ca am inceput sa devin mai selectiva – atunci cand mi se ofera aceasta posibilitate – in ceea ce priveste rolurile pe care aleg sa le joc. Mai mult decat un anumit tip de personaj, in acest moment ma intereseaza temele pe care le pot explora printr-un rol. De exemplu, mi-ar placea sa lucrez pe ideea de autoritate – fie ea spirituala sau institutionala – sau sa intru intr-un rol care problematizeaza masculinitatea. 

In ultima vreme, observ o anumita comoditate in distributii si montari: regizorii tind sa ramana in tiparele textului, unde femeia joaca femeie si barbatul joaca barbatul. Dar cred ca o reinterpretare curajoasa poate aduce mai multa relevanta sociala si poate stimula o relatie mai profunda intre spectacol si public. Acolo, in acel spatiu al interogarii, ma simt provocata cu adevarat. 

Ai lucrat cu regizori foarte diferiti: Radu Afrim, Kordonsky, Jebeleanu, Bechtel, Rambert, Ana Margineanu… Daca te intreb de o intalnire care ti-a schimbat radical modul de a juca teatru, care dintre regizori iti vine primul in minte si de ce?

Nu pot spune ca mi s-a schimbat radical modul de joc, dar cu siguranta l-am perceput altfel dupa colaborarea cu Florin Fieroiu, coregraf si regizor. In 2010, am lucrat pentru prima oara impreuna la spectacolul „Shaking Shakespeare” , in regia lui Radu Nica, iar apoi am continuat sa colaboram in mai multe proiecte. Imi amintesc cum insista sa fim in real time, adica complet ancorati in prezent, intr-un dialog viu si sincer cu partenerul de joc – indiferent daca acel partener era un actor sau chiar publicul. Nu era vorba despre a construi un personaj „departe” de tine, ci despre a-ti asuma prezenta in acel moment, cu datele tale din acea seara. Aceasta intalnire a deschis in mine o noua directie – cea a performativitatii, a expresiei non-verbale si a limbajului corpului, pe care am inceput sa o explorez cu mai multa curiozitate. Lucrul cu Florin, si mai tarziu cu Vlaicu Golcea, m-a facut sa privesc actul artistic ca pe o forma vie, aflata in permanenta transformare.  

Joci in teatre din doua orase – Sibiu si Timisoara. Este o provocare aceasta dubla apartenenta, ai avut nevoie de altfel de skill-uri cand ai inceput sa joci si la Sibiu?

Am inceput colaborarea cu Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu in 2020, intr-un moment in care activitatea Teatrului German din Timisoara era mai redusa. Asa am avut timpul si deschiderea necesare pentru noi proiecte. Primul spectacol a fost „Quartett” de Heiner Müller, in regia lui Hunor Horváth — o experienta care m-a satisfacut actoriceste. Textul este, probabil, cel mai labirintic, direct si dens pe care l-am jucat pana acum. M-a obligat sa-mi adancesc intelegerea asupra dialecticii scenice, a fragilitatii actorului si a performativitatii fiecarui cuvant.

Am simtit ca pot contribui nu doar prin rolul in sine, ci si prin energia si concentrarea aduse in proces — lucruri care, cred, au contat in dinamica echipei. De atunci, colaborarea cu Sibiu a devenit tot mai fireasca. Drumul Timisoara–Sibiu (mai ales acum cu A1 aproape gata) e mai usor, dar bucuria de a lucra in doua colective artistice atat de diferite ramane constanta.

In paralel cu teatrul clasic, ai creat proiecte de performance foarte diverse: yoLga, Bubble Gum Land, Reconstruction With Art, Memories from the Future. Ce iti ofera performance-ul in plus fata de teatru? Sau cum te completeaza pe tine ca artist, ca femeie?

Aceste performance-uri sunt adevaratele provocari artistice. Nu am in spate o institutie, nu exista un regizor sau o regizoare sub a carui/carei umbrela sa ma exprim, sunt deci pe cont propriu. Lucrez cu minimum de resurse de cele mai multe ori, dar stiu ca o fac pentru a completa si a experimenta zone pe care, in teatru sau in film, nu am ocazia sa le accesez.

Iar aceste abordari artistice le integrez mai apoi in rolurile mele. Sunt destul de ambitioasa si imi face placere sa caut contraste care, dupa o citire subiectiva, imi creeaza un sens.

Un exemplu concret este spectacolul Ethnic Love Mix, din cadrul Remix ID, pe care l-am regizat in 2022/23. Acolo am explorat inclusiv tema masculinitatii in dansurile folclorice. Ulterior, in Nunta insangerata (regia Hunor Horváth), am adus aceasta cercetare in rolul Miresei, propunand o expresivitate corporala inspirata din acel proces – si a fost primita cu deschidere. 

In pandemie te-ai adaptat foarte repede la lockdown si restrictii si ai creat spectacolul V.I.P. – Very Isolated Person, adaptare libera dupa Cehov, un exemplu de co-regie si creatie online nominalizata la UNITER. Ce ai descoperit despre tine ca artista in acel format inedit, jucat pe Zoom?

Ati observat bine, adaptabilitatea – la pandemie, la spatiu, in fata camerei, la noile cerinte ale publicului. Totodata, acum ca ma uit inapoi, imi dau seama cata pofta am avut sa descopar acest teatru online. Ceea ce am invatat e ca atunci cand apropii de tine sau construiesti ceva fragil, vulnerabil si sincer, trece de orice ecran. As fi mers mult mai departe in acest demers, in a gasi o conexiune intre online si offline, chiar si in adaptarea offline a spectacolului, dar nu am avut resursele necesare. Asa, ca dorinta mea ramane de explorat in viitor.

„Misiunea mea artistica este sa creez punti intre lumi care nu comunica – intre generatii, etnii, real si imaginar, trecut si viitor, intre corp si memorie. Caut mereu acele crapaturi prin care putem trece dintr-o lume in alta – si in care ne putem in sfarsit recunoaste.” (Olga Török)

In performance-urile tale exista o doza de ludic, dar si de luciditate sociala. Cum iti alegi temele? si cat de mult lasa Olga din viata ei reala sa patrunda in aceste lucrari?

Cele mai multe performance-uri au fost facute ca raspuns al unei nevoi din acel moment. Cea mai personala lucrare este instalatia video „Memories from the future” (2024, proiect Remix ID prin asoc. META Spatiu), in care am cercetat apartenenta la minoritatile etnice, felul in care m-au modelat si felul in care imi calauzesc inca destinul. 

Ludicul il descopar prin dezvoltarea skill-urilor, ca de exemplu, in lucrarea mai sus mentionata am invatat dansul japonez Butoh, in yoLga m-am jucat cu miscarile de dans pop din anii ’80/’90, in Remix ID m-a interesat enorm sa invat si sa coregrafiez dansuri traditionale cu dans contemporan. Toate acestea se nasc dintr-o curiozitate personala. Frecventa temelor aparent antitetice duce la o descompunere subiectiva, devine apoi vie si creeaza empatie si un dialog sincer cu mine insami si cu publicul.

Cu rolul din „Clara”, in regia lui Sabin Dorohoi, esti nominalizata la Premiile Gopo pentru „Cea mai buna actrita in rol principal”. Ce a insemnat acest rol pentru tine, personal si profesional?

In primul rand, sunt mandra ca pot reprezenta un film care aduce in prim-plan o tema sociala extrem de relevanta pentru Romania si, totodata, prea putin discutata: drama parintilor plecati la munca in strainatate si trauma generationala a copiilor crescuti in absenta lor, mai ales in perioada 2000–2015.

Cred cu tarie ca arta are puterea de a deschide ochi si de a vindeca. Clara este un film care lasa amprente — si sunt recunoscatoare ca am putut da viata unui personaj atat de complex. Am iubit procesul de constructie al rolului, in care a fost esential sa exprim conflicte interioare adanci, folosind in principal expresivitatea fetei, fara artificii. A fost o lectie de nuanta, de retinere si de sinceritate.

A juca rolul principal intr-un lungmetraj a insemnat si o responsabilitate majora. Clara a fost pentru mine un „all-around training” in arta filmului — de la lucrul cu regizorul Sabin Dorohoi si echipa tehnica mixta romano-germana, pana la promovarea filmului in festivaluri, la proiectii, in Q&A-uri. Am invatat enorm de mult.

intalnirile cu publicul au fost esentiale — reactiile lor, povestile pe care ni le-au impartasit, au validat importanta si relevanta temei. 

Nominalizarea mea la Premiile Gopo a fost o surpriza totala, dar o bucurie imensa. Ma onoreaza. Cred ca recunoasterea filmului in mai multe categorii — alaturi de imaginea poetica semnata de Lulu de Hillerin si regia sensibila a lui Sabin Dorohoi — confirma faptul ca subiectul atinge o coarda sensibila si declanseaza un dialog necesar. Clara nu e doar un film. E o voce. si sunt recunoscatoare ca i-am putut da chip.

La inceputul anului trecut, cand jucai in „Livada de visini”, ai suferit un accident grav pe scena, stiu ca ai ajuns la spital. Cum te-a afectat acel moment, ti-ai revenit complet?

Din fericire, mi-am revenit complet. In cei 15 ani de activitate pe scena, a fost primul accident de acest fel, asa ca il privesc ca pe o exceptie. Nu imi doresc ca acest incident sa devina un pretext pentru a ridica semne de intrebare asupra sigurantei actorului in general. La Teatrul German, echipa tehnica este implicata, profesionista si atenta, iar masurile de siguranta sunt respectate cu responsabilitate. Totusi, uneori, din neatentie sau oboseala, se pot intampla si astfel de momente nefericite. 

Fiind o actrita care lucreaza mult cu limitele corpului, te-a invatat ceva accidentul despre acest aspect, despre limite? Ai rescris relatia cu scena dupa incident?

Accidentul m-a surprins tocmai pentru ca sunt obisnuita sa-mi folosesc corpul ca principal instrument de lucru si sa-mi testez constant limitele. Gandul ca as putea pierde, fie si temporar, aceasta libertate fizica a fost greu de dus. Nu mi-am rescris relatia cu scena, dar mi-am reamintit cat de fragil e totul si cat de important este sa avem grija de acest „instrument”. O atentie sporita, din partea tuturor celor implicati, poate face diferenta intre o experienta artistica reusita si un risc inutil. 

Intr-un interviu, cineva te-a descris ca fiind „un om cu misiune in arta”. Daca ti-ai scrie singura misiunea, cum ar suna?

Misiunea mea artistica este sa creez punti intre lumi care nu comunica – intre generatii, etnii, real si imaginar, trecut si viitor, intre corp si memorie.
Folosesc teatrul, dansul, filmul si arta performativa ca forme de traducere intre sensibilitati, limbi si destine care altfel s-ar pierde. Remixez, traduc, filtrez si transform. Caut mereu acele crapaturi prin care putem trece dintr-o lume in alta – si in care ne putem in sfarsit recunoaste. 

Tu si sora ta, Silvia, ati jucat impreuna in multe spectacole. Cum este relatia voastra artistica?

Silvia, sora mea, este poate cel mai sincer si atent critic al meu. Ii respect enorm ochiul artistic si intuitia, iar feedbackul ei, chiar daca uneori vine direct si fara menajamente, are o profunzime pe care o ascult cu adevarat. Ne contrazicem, dezbatem aprins, ne punem intrebari incomode – dar intotdeauna ramanem in zona acelui dialog autentic, care nu raneste, ci construieste. Chiar si cand avem opinii total diferite, stiu ca ne leaga aceeasi dorinta: sa fim mai bune in ceea ce facem si sa ne pastram onestitatea artistica. Poate de aceea, dincolo de legatura noastra de sange, Silvia ramane pentru mine una dintre cele mai valoroase oglinzi in care imi privesc munca. 

Ce v-au invatat parintii acasa de ati optat amandoua catre actorie?

Ne-au invatat sa fim muncitoare, oneste si ne-au trimis la scoala germana. Fiind nevoite, deci, sa invatam germana, am avut acces si la televiziunea germana, astfel ca am folosit desenele animate de pe posturile germane ca metoda de invatare. Animatiile erau, in mare parte, japoneze, sincronizate in germana. Asa am avut acces, de mici, la forme de expresie artistica deosebite. Desenele abordau teme psihologice, complexe. Copilul din Germania crestea diferit fata de unul din Romania, tara proaspat iesita din comunism. Asa ca nu a durat mult pana cand am inceput sa organizam carnavaluri la scara blocului, unde dansam, cantam si recitam. Mama noastra, o fire jucausa, ne-a incurajat mereu sa exploram: sporturi, instrumente muzicale, dansuri si multe altele. 

Daca copiii tai iti vor spune ca isi doresc sa devina actori, ce le-ai spune?

Daca mi-ar spune ca vrea sa devina actor, i-as intreba mai intai de ce. Pentru mine nu e o meserie usoara sau de vitrina, asa ca l-as provoca sa se gandeasca serios la ce inseamna cu adevarat. Sunt destul de exigenta cand vine vorba de actorie, deci n-as putea spune “da” doar din entuziasm – as avea nevoie sa simt ca vine dintr-un loc real, ca are ceva de spus. Dar daca dorinta e sincera si simt potential, normal ca as fi acolo, cu tot sprijinul. 

Cum priveste familia munca si succesul vostru, presupun ca exista mandrie pentru toate reusitele?

Tatal meu nu a fost imediat convins ca actoria poate insemna si stabilitate – cand am ales drumul asta, el avea alte planuri pentru mine. Cred ca l-am castigat treptat, prin munca si parcursul meu. Totusi, niciodata nu am facut meseria asta ca sa-l impresionez. Ce apreciez enorm este ca, atunci cand vine la spectacole, se lasa dus de poveste – ma priveste cu ochiul unui spectator, nu al unui parinte, si asta valoreaza mult.

Unul dintre cele mai speciale momente a fost cand CLARA a ajuns la Satu Mare. M-au vazut pe ecran mare rude, fosti profesori, vecini, colegi din copilarie – oameni care, poate pentru prima data, au avut ocazia sa vada in mod real cu ce ma ocup. Pentru ca teatrul ajunge rar in orasul meu natal, simt ca filmul le-a oferit in sfarsit o imagine clara: „Asta face Olga.” A fost emotionant si reparator, intr-un fel.

Simti ca s-a schimbat receptia publicului si relatia lui cu actorii in epoca social media? Ai o abordare diferita in acest sens?

Daca va referiti la anii recenti, poate si din cauza crizei politice, oamenii sunt foarte vocali in online, isi exprima pareri si dau sentinte, isi exprima emotiile nonsalant, fara tact si diplomatie, domina scandalurile. Din 2010, de cand folosesc social media, stiu ca pentru publicul spectator de teatru e mai usor sa mi se adreseze prin mesaje online. Apreciez mult atunci cand o persoana ma abordeaza direct, dar totodata ii si inteleg pe cei care pastreaza o distanta sociala din timiditate sau din respect. Dialogul cu spectatorii consider ca trebuie contextualizat atat in teatru, cat si in film. Mediul propice pentru un dialog este deosebit de important – chiar daca nu te exprimi vocal intr-un Q&A, de exemplu, asculti si vezi persoana care vorbeste, nu e abstracta, neintelegerile sunt mai putine.
Fiind activa in mediul cultural independent din Timisoara, ma intalnesc cu publicul de teatru si la alte evenimente. Ocazii in care dialogul se starneste poate mai usor.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

Exigenta in curiozitate.