Ion Rizea este actor al Teatrului National Mihai Eminescu din Timisoara, dar si director adjunct al aceleiasi institutii.

Anul acesta este nominalizat la premiile UNITER pentru cel mai bun actor in rol secundar pentru rolul Bunica din spectacolul „Povestea acelor oameni care intr-o seara s-au adunat in jurul unei mese”, textul si regia lui Radu Iacoban.

In Timisoara a jucat in spectacole regizate de Mihai Maniutiu, Radu Afrim, Radu Jude, Tompa Gabor si poate fi vazut si in filmul lui Radu Jude „Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca niste barbari”

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor UNITER, Urban.ro a stat de vorba cu Ion Rizea despre rolul din “Povestea acelor oameni care intr-o seara s-au adunat in jurul unei mese”, despre teatrul in vremea pandemiei si despre cum administrezi un teatru in calitate de director cand esti si actor.

Anul acesta esti nominalizat la UNITER cu un spectacol creat in vreme de pandemie alaturi de regizorul Radu Iacoban. Cum ai descrie personajul pentru care esti nominalizat?

Inainte de toate, uman vorbind, Bunica din „Povestea acelor oameni care intr-o seara s-au adunat in jurul unei mese” este un personaj foarte departe de mine: o bunica, o „tanti” careia vârsta ii fac simpatice si franchetea, si prejudecatile, si, uneori, dubla masura cu care ii cântareste pe cei din jur si pe sine insasi. Dincolo de asta, Bunica este când victima a propriei povesti de viata, când parte din „defectiunile” care stau la temelia necazurilor din familia ei. Mi-a placut la nebunie rolul asta, chiar daca nu e primul rol in travesti din cariera mea. Radu Iacoban mi-a dat sa-i port Bunicii toata povestea – trecut si prezent. Sper ca am reusit.   

Cum ai lucrat cu Radu Iacoban, care e un regizor tanar, dar la – randul sau-  actor si cu abilitati de scenarist ( a lucrat pentru seriale de succes din Romania)?

Am lucrat extraordinar de bine si a fost o experienta foarte interesanta sa intru in lumea lui. Ca dramaturg (caci e un dramaturg in toata puterea cuvântului, are mult mai mult decât abilitati de scenarist) si ca regizor, Radu Iacoban a construit o structura teatrala foarte inteligenta, coerenta si solida. Iar faptul ca este actor l-a tinut mereu „de partea” actorilor, ceea ce nu se  intâmpla cu toti regizorii. Din aceasta intelegere si empatie profunda cred ca vine si emotia speciala a acestui spectacol si a mea, ca actor, când sunt pe scena in rolul asta.

Ce inseamna pentru tine o nominalizare UNITER? S-a schimbat in vreun fel programul tau post nominalizare? (ma gandesc ca ai avut mai multe aparitii media, de exemplu, care inseamna si mai multa munca in program)

Nominalizarea la premiul UNITER inseamna pentru mine ce inseamna pentru orice artist o recunoastere publica a creatiei sale. Ma onoreaza, fireste, si ma bucura mult. Dar nu imi schimba programul in mod radical desi, e adevarat, am fost solicitat de mass media mai mult decât inainte.

Cum a fost pentru tine perioada in care teatrele au fost inchise? Ce ai facut ca sa-ti tii mintile acasa?

Mintile mele n-au fost nici o clipa in pericol. Teatrul National din Timisoara a lucrat toata perioada in care teatrele au fost inchise. Am repetat, am jucat in transmisiune directa, am scos premiere – spectacolul „Povestea acelor oameni care intr-o seara s-au adunat in jurul unei mese” a fost facut exact in timpul si in contextul pandemiei, am dat premiera on-line si l-am jucat asa pâna in mai. In plus, sunt si director general adjunct al Teatrului  National, iar „rolul” asta e fara pauza.

• 

• 

• 

Crezi ca a schimbat pandemia lumea teatrului? Avem deja productii mixe, gandite si pentru sala dar si pentru online… Unde simti ca va merge teatrul ca mijloc de a ajunge cu o poveste si o emotie la public?

Daca s-a schimbat lumea teatrului? Lumea intreaga s-a schimbat in anul asta si jumatate, iar teatrul o reflecta, o analizeaza si o traduce – asta este ceea ce face el de la inceputuri. Intotdeauna am considerat tehnologiile un sprijin pentru estetica, pentru modalitatile teatrului de exprimare, dar asta nu schimba faptul ca teatrul inseamna fluxul direct care se creeaza intre actorii de pe scena si publicul din sala. Intâlnirea asta este cea care da esenta si sens povestii. Teatrul on-line a fost o formula de a ramâne unii alaturi de ceilalti in momente foarte dificile din punct de vedere psihologic, o arma impotriva izolarii si o mâna intinsa, dar, scos din acest context, teatrul on-line ramâne un compromis, o forma fara fond.

La inceputul carierei ai vrut sa urmezi psihologie, ai ajuns la actorie – unde ai nevoie de psihologie, dar si la managementul unui teatru unde e necesar sa lucrezi cu multe tipologii de oameni. Te mai ajuta pasiunea ta, psihologia?

Sigur ca da, psihologia ma ajuta in toate ipostazele vietii mele personale si profesionale. In esenta, psihologia inseamna atentie. Atentie la noi insine, la cele ce ne inconjoara si la relatiile care se creeaza intre acestea. Actor fiind, mi-am educat atentia si, cine stie, poate ca asa am reusit sa invat mai multe despre natura umana decât daca as fi urmat studii de psihologie.

Cum te-a schimbat responsabilitatea de a fi si director de teatru? Banuiesc ca acum ai o intelegere mai in detaliu a lucrurilor administrative, a bugetelor… faptul ca ai fost olimpic la chimie (!!!) arata o minte foarte structurata, departe de ce ne imaginam despre artisti…

Am fost mereu responsabil. Asta vine cu educatia, cu cei sapte ani de-acasa, cu minima inteligenta. Actoria presupune, de asemenea, o mare doza de responsabilitate – fata de partenerii de distributie, fata de situatia scenica, fata de text, si, in definitiv, fata de spectator. Dar este adevarat ca, atunci când am intrat in domeniul administrativ, am descoperit o alta dimensiune a responsabilitatii, sau, mai bine zis, o alta miza. Când stii ca de competenta sau incompetenta ta depind bunastarea si, in anumite cazuri, cariera oamenilor care lucreaza in teatru, podul pe care inaintezi se transforma in frânghie si trebuie sa fii extrem de atent.

De care dintre proiectele dezvoltate de teatrul din Timisoara, sub directoratul Adei Lupu Hausvater si al tau, esti cel mai mandru?

Categoric, de Sala 2 si de Atelierele „Fabrica de decoruri”. E o senzatie extraordinara si, in egala masura, e o certitudine: asta este ceea ce ramâne dupa noi. Am facut un teatru si o fabrica de decoruri. Nici nu pot explica satisfactia pe care o simt. Ar fi intrecuta doar de noile noastre proiecte, care, de fapt, nu mai sunt chiar asa de noi: sa ducem mai departe reconversia fostului manej imperial si sa facem din Sala 2 o sala de spectacole ultra-performanta in perspectiva si, mai ales, ca mostenire a Capitalei Europene a Culturii, iar din Atelierele „Fabrica de decoruri” sa facem cea mai importanta linie de productie de decoruri din regiune si un laborator de cercetare si dezvoltare a meseriilor specifice de scena.

Ce regizori cu care ai lucrat te-au influentat? Te-au ajutat sa treci la next level pentru tine, te-au pus in roluri despre care credeai initial ca nu sunt pentru tine?

E o gluma in teatru, se spune ca daca vrei sa afli ce personaj nu i se potriveste unui actor, intreaba-l ce rol isi doreste cu ardoare. M-am ferit intotdeauna sa am prejudecati despre un rol inainte sa incerc. Am avut incredere in regizorii care m-au distribuit pentru ca, de cele mai multe ori, au vazut in mine ceva ce, poate, eu inca nu descoperisem. Asa ca, intr-un fel sau altul, absolut fiecare regizor cu care am lucrat si-a pus amprenta asupra mea, fiecare m-a facut sa mai adaug o piesa in acest puzzle care sint eu ca actor.

Cum a fost sa lucrezi cu Radu Jude pentru “Imi este indiferent…”?

Radu Jude este un regizor minunat. Inainte sa lucrez cu el pentru film, am lucrat impreuna la doua spectacole pe care Radu le-a facut la Teatrul National din Timisoara: Scene dintr-o casnicie si Controversa de la Valladolid. Afirm cu toata inima ca au fost, ambele, niste calatorii intelectuale si emotionale fabuloase. A fost o experienta minunata. Cât despre carisma si talentul lui ca regizor de film, pot sa spun cu mâna pe inima ca te face sa intri in lumea lui din prima secunda in care esti cu el pe platoul de filmare.

Exista vreun personaj cu care ai vrea sa te reintalnesti acum, dupa ceva ani distanta, sa-l “faci” altfel, sa vezi ce mai face el cu mintea si experienta ta de acum?

Da, categoric. Am jucat rolul Versinin din Trei surori acum 13 ani si nu ma pot desparti de el, mi-a urmarit maturizarea. Mi-as dori enorm sa ma intorc la el, sa-l mai fac o data, cu vârsta de acum, cu experienta de viata si de teatru acumulata in rastimpul asta.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie, pentru ceva personal sau profesional care te-a adus in acest moment al carierei tale, pentru ce ti-ai multumi?

Pentru faptul ca nu mi-am pierdut increderea in oameni.